poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10264 .



Stănescu Elena-Cătălina - în șiragul castelelor ascultă uneori mandolina fluturilor
eseu [ ]
O ratacire imensa intr-o fiinta Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2005-08-01  |     | 




Plesca Adriana Doina


Image hosted by Photobucket.com

cu spasme bate-ma
sa tasnesc din mine
intr-o explozie
(nu vorbim de artificii)
in o d a b u c u r i e i

sa fiu toata o rana
rana sarutului tau patimas

bate-ma, inima,
sa nu te stingi, te rog,
sa nu ma lasi
(din poezia"bate-ma")


sa auzi
cum bate toaca
chemare a zarilor din suflet
si cum pistilul clopotului iti asurzeste
duios timpanul fiintei
ecoul sentimentelor
sa-ti loveasca camarile inimii
sa simti bataia aripii
ingerului tau
pe obrazul inasprit de emotii
o lacrima de fericire sa se prelinga
ca ropotul ploii
si vantul trairilor intense
sa te loveasca din plin
pleznita din toate partile
de urari de felicitare
asa-ti doresc de ziua ta



Lucian Preda


Image hosted by Photobucket.com
Doritor fără cer

În spațiul meu
plângea sfâșiat
un nor de speranță

caci corpul, eu
renegat de plăceri
fermenta primăveri

pe aripi de lut
așezate petale
se lungea frica
de iubiri ilegale


ma durea ca o teamă,
îndurând tot mai mult
mângâiat de-o viespe
ce… zbura nevăzut

pluteam intr-un rai
nesimțit, neștiut,
mai aproape de vise
și departe strigând.



Robert Mândroiu


Image hosted by Photobucket.com


Mae, între preadepartele și preaaproapele

Încercarea de atingere a certitudinilor are, la Mae, o finalitate nu numai ideatică, ci și de limbaj, concretizată prin orientarea către vegetal: “ne-a rămas doar o floare galbenă”, “sub o frunză mare de pătlagină” “copacii nasc prin noi” sau sintagme stranii: “mărul convingător”, cu rol de întrupare sau învăluire a emoțiilor cu elemente ale naturii. Mai des, orientarea se face către elementul uman, ca expresie a cunoașterii universului prin cunoașterea de sine: “cu palma lipită de cer, ne ținem de mână să nu ne prindă de glezne o întunecime” “voi fi mănușa caldă”.
Înclinația către anatomia umană a lucrurilor se face pentru a se căuta ceva palpabil în afara sinelui. De aceea prezența acestor comparații și metafore este prim-planul poeziilor lui Mae: “adevăr cu palme și buze”, „tăcere vie, cu un singur ochi”, „pielea albă a copacilor”(din nou elementul vegetal, aici umanizat), “tăcerile noastre sângerând”, “moartea mea are degete lungi vara aceasta umblă în șosete”. Palpabilul nu e căutat numai prin personificarea lucrurilor sau ale elementelor abstracte, ci și prin proiectarea în concret a lucrurilor abia simțite: “un teanc de dimineți”, “normalitatea/se lipea ca o etichetă cuminte”, “singurătatea mea /e uneori o valiză/goală”, “în mine tocmai a crescut un peisaj cu pietre”. E vorba aici de stabilirea unei comunicări materiale cu abstractul (“cu palma lipita de cer”).
Alteori palpabilul îndeplinește funcția unui surplus de ordin sufletesc văzut ca o sufocare interioara cu material: “oamenii se umpluseră cu timp” sau uneori ambii termeni ai comparației sunt abstracți, unul prin dematerializare: “zilele[...]ca niște cocori transparenți”
Totul în poezia lui Mae reprezintă o continuă căutare a unui punct de sprijin, al unui aproape care nu există: “și caut pe aproapele meu[...] dar nu-l mai găsesc” și de aici rămânerea în aceeași stare de neînlăturat a singurătății transcendentale.
O direcție oarecum distinctă, doar aparent, este cea în care puternic se dovedește a fi sentimentul matern(în poezii precum “Cu o aripă ruptă”, “De mama” – puternic poem al maternității) concentrat în versuri simple și pline de încărcătură sufletească: “mama s-a rănit, are o aripă ruptă” sau cu inversarea perspectivei: “mama își spărgea în mine viața ca o sticlă de coniac împuțită”, unde tocmai datorită inversării limbajul devine acut. Cum era de așteptat, figura tatălui apare în treacăt doar pentru a se sublinia o depreciere a masculinului și a neparticipării lui fizice la drama feminină prin versuri ca :” tata nu știe cum se naște un copil galben și mort”, expresie ce surprinde prin stranietatea imaginii sugerate. Stranietatea aceasta a imaginii carnale a pruncilor mai este întâlnită și în alt loc în versurile: “mi-e teamă de un anume peisaj/cu prunci despicați/și cruce sângerând într-un sân”. Se pare că sentimentul matern, pe cât de nobil, naște uneori spaime concretizate în coșmaruri de acest fel care au rol de supape de eliberare a angoaselor și frustrărilor trăirii.
Spuneam o direcție doar aparent distinctă pentru că, dincolo de această camuflare a sentimentelor și îmbrăcarea lor în straie „materne” (de o parte sau de alta), pe fundal pulsează simțit o persistență a singurătății și a durerii în preajma celorlalți și chiar a ființei iubite: “lumea în care nimerim uneori/crește ca o plagă între singurătăți”
Tehnic vorbind, Mae realizează cu elemente oarecum tradiționale, rar abătându-se, o poezie atemporală de genul celor care foarte rar „ies în stradă”. Este o poezie a veșnicelor neliniști umane. Atemporalul este adus fericit uneori într-o stare de grație: “lasă-mă să urc pe umerii Tăi/să văd cum coboară din deal/veșnicia”
Se creează, uneori impresia că după un pasaj inspirat urmează unul de căutare, o pauză a reculegerii ca în “marea se întorcea în urma mea/ca o umbră înaltă/
cineva mă uitase pe marginea ei/cădeam în mine/cădeam din mine” („În ochii lui Heidi”) unde ultimele două versuri au rol contemplativ (al sinelui) și constatativ. Sau, în altă parte, apare comparația: “îmi privesc umerașele/ordonate ca niște zile festive”,o comparație cumva răsturnată, de la elementul concret la cel abstract, silind mintea cititorului să opereze o conexiune inversa între termeni.
Un pericol al acestei atemporalități este căderea în patetismul expresiei poetice, în dulcegării nejustificate și în candoarea unei naivități negative a metaforei. (de genul: “când îți mor gândăceii în palmă”). Mai puțin inspirate, “Îngerii de la telefonica”, “poezie” “eu nu, “atât de personală” au meritul de a fi puternice prin calitatea de jurnal, mesajul frust și împins către intimitate.
Întâlnim și cuvinte sau expresii în spaniolă, reminiscențe subconștiente ale mediului înconjurător (Mae are orașul de reședință Barcelona) cu efect exotic și culoare lingvistică.
Poemele în care adresarea se face la persoana a doua, către o anumită ființă (în general ființa iubită sau punctul de sprijin căutat) se încheie printr-o alunecare aproape imperceptibilă în universul interior, ca o resemnare a eșecului căutărilor: “în noaptea asta cineva mă întoarce din drum/și nu ești tu”. Alteori acest eșec duce la interiorizarea lumii înconjurătoare și proiectarea elementelor exterioare pe o harta bidimensionala(pe coordonatele singurătății și regretului) a sufletului. Adresarea aceasta devine, astfel, dialog cu sine și autoexplorare conștientă. Întâlnim din loc în loc metafore ciudate, uneori forțate ca „șoarecii albi ai întunericului”, antinomie acceptabilă totuși prin originalitate.
Teama ocupă cel mai des locul central, pentru că „toți bărbații iubiți au palme adânci”, iar
„ce mă sperie
nu e nici venitul
nici plecatul
ci preadepartele
ci preaaproapele” .
Versurile de mai sus sintetizează esența poeziei lui Mae, preadepartele definind echilibrul căutat, palpabilul ca element de stabilitate, mereu îndepărtat de un spirit visător, de negăsit, de neatins, un fel de ideal într-un orizont subțire, iar preaaproapele, regăsirea sinelui mereu neschimbat și dispus la căutări zadarnice, într-un mediu al universalei solitudini. Paradoxal și poate inconștient, regăsirea sinelui reprezintă descoperirea statorniciei atât de căutate într-o contopire a preadepartelui și preaaproapelui. Din acest punct de vedere, căutarea se încheie victorioasă prin trăinicia sinelui.



Codrina Verdeș


Image hosted by Photobucket.com

în noaptea aceasta te voi uita

am aruncat în sus o mie de semne
(exercițiu de vânt)
poate va fi o scrisoare
semn de drum de floare galbenă
improvizații de seară
voi născoci alte câteva sute de întrebări
în timp ce umărul tău va fi liniștea mea
de care îmi era dor

între noi nu cad nici zile nici nopți
tu fă-mă poem despre mări
portret nedeslușit
din verile cu ploi
când îți povesteam despre degete

într-o zi mă voi întoarce ochilor tăi



Daniela Luca


Image hosted by Photobucket.com

tu iubești în colonada catedralelor
te mântui de patimi și pleci
în șiragul castelelor
asculți uneori mandolina fluturilor
în urma ta marea își înalță voalul de îngeri
trupul ți se-ncolăcește într-o cochilie-timp
te desfășori astăzi între fire de stele
nu a rămas decât o singură vrajă în viață
ce îți atinge chipul cu-o grație în alb

palmele tale adună cercuri oranj
învârtind pădurile-n verde
peste dragoste nu poți călca
decât în rugăciune
ți-a șoptit de multă vreme cerul
cum tremură sufletul
între o fericire aici
și o fericire fără cuvinte

tu iubești lângă troița anilor
închină-le și astăzi întreaga-ți fire
miracolele înfiripă aceleași doruri
departe-aproape
pe linia subțire a întoarcerilor



Elia Ghinescu


Image hosted by Photobucket.com

Eu azi nu, n-aș putea să rostesc versuri care să exprime mai bine trăirea unei flori galbene închise într-un glob de sticlă, firav preumblet al îngerilor de la telefonica. Un fel de murire niciodată moarte, o lacrimă în ochi niciodată plîns. Un fel de cuib în care femeia aceasta își strînge fugile pe jos, prin nisip, liniștile celorlalți umeri și copilul în palme adunat. Un fel de aripă de vrabie frîntă adăpostind doruri de femeie.
El - cel care mereu ajunge prea tîrziu. Ea – cea care pleca pentru că începuse sa plece.
De floare galbenă, de nisperero, de piatră, de azi, de DEX, de nucă verde, de o mie de motive aruncate în aer…de toate, dinspre toate spre tine, Mae…
PS : Lasă-mi o clipă și pentru Miriam…
”de ce cad frunzele, mami?” / “pentru că le cheamă pămîntul, puiule”
“din ce se face pîinea, mami?” / “din pămînt, apă ;i soare, puiule”



Maria


Image hosted by Photobucket.com

nu știu ce să-ți cer mai mult sau să-ți dau
nu vom schimba nimic între noi, nu vom face comerț cu iluzii
voi născoci alte câteva sute de întrebări, poate până la o mie și una
în timp ce umărul tău va fi liniștea mea de care mi-era dor


în dimineața aceasta voi străbate cu gândul prin apa ochilor tăi
dimineața aceasta voi merge prin tunelul plin de lumină al sufletului tău
dimineața aceasta limpede precum ți-i gândul voi privi cu ochii spălați
ca la prima trezire a zorilor
așezând cuvintele
în neliniștea acestei
dimineți

eu nu am vrut sa sparg soarele
peste fire de iarbă
sa ard
lumea cuminte
din palmele lui
Dumnezeu
știe
eu însămi nu eram
decât un pitic
în formă de roz
curios
și candid


tu cascadă peste drumurile mele
peste sufletu-mi adormit
de doruri
umbră ce îmi pleacă genunchii
în rugăciune
întâmplare ce se sfârșește pe întâiul fruct
dat în pârg
îmbrățișare fierbinte
a apelor sfinte

copacii i-am găsit înfloriți verde galben
marea răsturnată deasupra era un cer cuminte suav și concret
Străinul imi zidise din bucati de palme un fel de fântână arteziană sub fereastra de argint
iar primăvara cu rănile cusute iși mângâia la piept
o rândunică


ți-am cules dorințele
așternute peste poduri de speranțe
dimineața aceasta precum a celorlalte zile
e dimineața pământului înmiresmat
de pâinea proaspătă aburind
noi te-am așteptat cu mâinile întinse
mereu spre soare
la margine de gânduri
la margine de doruri
cuvinte

ce frumos ți-a desfăcut vântul nasturii pe piept ce frumos
lumina era deodată un fel de hartă a nemuririi
și noi ne rătăceam printre uriași ținându-ne de mână
până când palmele noastre scuipau coji de semințe
pe capetele morții


mâinile noastre
clopotele inimii în zi de sărbătoare
vreau să te închid între două nopți
să văd de te căută ziua de azi
să te așez undeva între pământ și cer
între mare și cer
Dumnezeu să te poată mângia
vom pune temelie brațele încrucișate
să alungăm frigul din jur
să ne pieredm de la un capăt la altul al lumii
și tu să miroși a nucă verde

nu mă căuta între cuvintele-acelea de noapte
eu nu am plecat niciodată cu zborul nu am ajuns
nisipul din palme e rece e doar o întrebare
fără răspuns frumoasă și fără sfârșit


te voi căuta
în freamătul bătăii inimii
în melodii ciudate
acolo unde nimeni nu iubește pe nimeni
în adâncul din noi înșine
scriu azi pentru tine
picur din inimă doruri
pe pragul chipului tău trandafiriu

voi scrie azi pentru tine o idilă
de dragoste
de noi
de un început de august
de vorbe lucitoare
vom desena inimii deschise către lume

hai să dărâmăm tăcerea în strigăte de bucurie
să ne ospătăm din carnea cuvintelor
avem nevoie de noi
de tine
de eu
pentru a ne refugia în frumusețea acestei zile
de luni
de lună august
de întâi
de tine

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!