poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1984 .



Două decenii sub conducerea singurului Partid biruitor
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2010-06-11  |     | 



Două decenii sub conducerea singurului Partid biruitor

Dosoftei
„Ca un mormânt plin de oase
Și cu limba lor înșală,
Să facă-n lume sminteală.”.

Totul începe cu a fost odată. Iar a fost trăiește, fiindcă a fost odată. Iar dacă a fost o dată, există șansa să mai fie cel puțin o dată.
Rândurile care urmează sunt o parte din povestea literaturii române de sub ocupația comunistă instaurată în august 1944. Poveste tristă fiindcă au curs lacrimi și, nu de puține ori, sânge. Poveste cu final fericit, ca mai toate poveștile, fiindcă au existat supraviețuitori, după regula eternă a basmelor: binele învinge răul. Și mai este și veselă povestea, findcă este scrisă de oameni inteligenți, iar inteligența e luminoasă precum scânteia sărită din amnar în negura nopții. Este veselă și când e spusă de proști, aceștia stârnesc râsul fără efort. Când e scrisă de oameni inteligenți și fără caracter, povestea devine spectacol, iar zâmbetul ei se transformă în rânjet. Ceva ca zâmbetul lui Voltaire imortalizat într-un bust. Subtil și diavolesc.
De la început a existat un Cain și un Abel, unul care și-a văzut de oile lui și a însemnat pe răboj câte oi i s-au născut în turmă, și celălalt care a scormonit în pământ și s-a supărat că nu-i plouă peste ogor când voiește el. Ciobanul privește spre cer când pleacă la păscut cu oile și are punct de reper Steaua Polară. Se întreabă ce-o fi dincolo de stea și și-l închipuie pe Dumnezeu ca pe un păstor cu puteri nemărginite. Când lui Moise i s-a arătat Iehova, el păștea, de câteva zeci de ani, oile. Þăranul este stăpânul pământului și muncind aplecat deasupra gliei uită adesea cine a făcut Cerurile și Pământul.
Criticul literar comunist este un țăran care crede că literatura este o grămadă de bostani pe care-i sparge el ca să le ronțăie semințele. După ce sparge bostanii, dovlecii, semințele de mac, își bea cafeaua din ibric și se supără că-l doare stomcul. Dar, de obicei, el are o revistă în care-și exprimă opiniile. Revista este ogorul lui. Cocoșat deasupra paginii, n-a mai ridicat de mult ochii spre cer. Cerul lui e propria lui opinie. Considerându-l bogat pe critic, din pricina peticului de hârtie, scriitorul scrie adesea cu gândul la critic, în speranța că acesta îi va rezerva și lui un pătrat pe tabla de șah. Când criticul nu are mentalitate de țăran și este internaționalist proletar, povestea devine și mai interesantă, fiindcă nu-i mai sunt suficienți ochii cu care descifrează cuvinte și împrumută lentile de contact. Lentilele se colorează după direcția în care privește criticul: spre Estul roșu sau spre rozul liberal al Vestului. Când stăpânul criticului și al scriitorului devine statul, povestea devine hilară și urâtă: apar ființe monstruoase cu multe capete. Cineva a zis că nu există reptile cu sângele mai rece decât Statul. Puterea este utilă, fiindcă poate spune cine este hoțul și cine este păgubașul. Asta până vine o altă putere și declară că lucrurile stau invers.
Criticii literari sunt utili: ei sunt ecoul adevăratei povești: ei percep muzica după un canon. Cei care ascultă povestea de pe malul lacului cred că literatura este o baltă uriașă care-i oprește să viseze la mării și oceane. Cei care o privesc urcați pe munte o văd ca ce pe niște mușuroie de furnici sau fiind pietroaiele care le-au îngreunat lor urcușul. Criticul comunist român este, de cele mai multe ori, un procuror ratat. El are codul penal în față și acuză abateri de la canon. Dacă scriitura se potrivește canonului său, cere punerea în libertate, dacă se abate de la canon, pune peceți și lacăte. Când dictatura i-a cerut criticului să facă ordine, el a dat sentințe. Scriitorii au fost lipsiți de libertate, iar criticul s-a culcat liniștit pe pernă, amăgindu-se că a făcut ticăloșia de dragul literaturii. Cei care nu au vrut să fie la dispoziția puterii au fost trecuți la rubrica și alții. Rubrica tăcerii. Un poet, trimis cu ajutorul criticilor, în închisoare, pentru scrisul său, s-a întrebat într-un poem „unde sunt ce-i care nu mai sunt”. Nu i-a răspuns nimeni. Nici el nu a putut să-și răspundă. Vom încerca să-i căutăm noi pe cei care nu mai sunt, sau doar s-a crezut că nu mai sunt, chiar dacă nu suntem siguri că-i vom găsi pe toți. Unul dacă vom salva de la uitare și tot vom fi mulțumiți. Avraam a pledat în fața Îngerului Domnului, care se îndrepta spre cetatea Ninive, pentru cei nevinovați, supuși pedepsei asemeni celor vinovați, iar Domnul a promis: nu-i voi nimici pentru cei zece oameni buni.
Istoricii mai noi ai literaturii române, postmoderniști, adepți ai deconstucției (citește demolării și distrugerii) nu vor să ierte pe nimeni dintre cei mai buni. Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Iorga, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Vladimir Streinu, Rădulescu-Motru, Șt. O. Iosif, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Liviu Rusu, I. D. Sîrbu, Mircea Eliade și mulți alții, dintre interbelici sau de după al doile război, sunt trași de urechi fiindcă nu s-au adăpat la filozofia marxist-leninistă. Marin Preda, care l-a amenințat pe Ceaușescu, în fața scriitorilor, că se va sinucide dacă va fi reintrodus realismul socialist, este acuzat de susținătorii realismului socialist de ieri, deveniți acum esteți, că a făcut compromisuri scriind în manieră realist-socialistă. Ne-am mira de cum este posibil așa ceva, de nu ne-am aduce aminte de spusa lui Racine: „Dar cei ce ne-mping la crimă sunt chiar ei, după ce-o săvârșim, ei nu ne dau iertare!”
Cele spuse mai sus se referă doar la criticii dornici de putere, instruiți în cabinetele secrete ale totalitarismului. Nu au nicio legătură cu istoricii și criticii literari iubitori de literatură. Criticul adevărat este fratele lucid al artistului, cel care citește la lumina zilei pagina cu însemnările făcute în miezul nopții de autor. Scriitorul, în accepția de poet, cum îl numea Platon, intră în transă, e bântuit de daimon. Piede legătura cu realitate, se rupe de ea pentru a putea s-o cunoască mai bine. Uneori orbește de prea multă lumină, alteori din cauza întunericului. El are nevoie de un îndrumător, de cineva care să-i explice văzutele și nevăzutele. Criticul este un translator. Și un însoțitor. Dante însuși a avut nevoie de Virgiliu, e drept tot poet, dar trăind mai de mult, în poveste, era mai lucid. Criticul adevărat retrăiește opera, o rescrie și o interpretează. Spirit lucid, citește cu creionul în mână. El citește printre rânduri și descifrază hieoglifele, spune ceea ce autorul nu a vrut sau nu a știut să spună, atent la fâlfâitul de aripi al îngerului. Criticul, zicea cineva, tot un critic, întreține longevitatea artei. Și avea dreptate. Criticul vede filonul de aur în magna confuză a terestrului. El face ordine în nebuloasa creației. Dă nume metodei și raportează opera analizată la scara valorii.
Criticul ajută opera de artă să treacă din purgatoriu în paradis. Fără critici literari autentici, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Mann, Prust și atâția alți scriitori de geniu nu ar fi astăzi ceea ce sunt dacă nu ar fi existat critici literari care să le analizeze opera și să descopere sensurile adânci și multiple ale ideilor, acțiunilor și cuvintelor.
Nu avem nimic de reproșat acestui critic. Pentru el avem numai cuvinte de laudă. Dar criticul care devine brațul neînarmat al revoluției, oricare va fi aceea, de stânga sau de dreapta, și-a trădat menirea, devenind din frate de sânge al artistului, fratele vitreg, înhăitându-se cu cei care au spart casa literaturii române.
„Anihilarea unui asemenea bandit, capabil de orice, este un fapt constructiv”. Așa a scris cineva, cu pretenții de critic și istoric literar despre un poet. Nu interesează, acum, cine este criticul și cine este poetul. Ne interesează verdictul. Și faptul că hârtia a suportat. Banditul s-a ales cu ani mulți de pușcărie în temnițele comuniste. Fusese laureat al Premiului Național pentru poezie și Doctor Honoris Causa al Universității din Viena. A murit în 1968, după ce a fost obligat să se dezică public de convingerile exprimate de-a lungul vieții. Autorul-procuror a murit la vârsta de 80 de ani, după ce a fost considerat de mulți drept un profet. Povestea este veche, are trimiteri la Solomon, care a văzut că sunt oameni neprihăniți cărora le merge ca și celor răi. Nu înseamnă că în exemplul dat înainte unul era neprihănit și unul rău, ci doar că unuia i-a mers rău și altuia bine. Nu aș putea spune cine este primul și cine al doilea, cum nu aș putea spune dacă fiul rătăcitor din parabolă a fost mai fericit decât fiul rămas acasă.
Fiecare carte, indiferent de cine a scris-o, are povestea ei. Povestea este sora geamănă a mitului, iar mitul este mai adevărat decât realitatea, întrucât realitatea este efemeră, concretă și limitată, este carne și sânge, în timp ce povestea este eternă, fiindcă deasupra ei plutește spiritul. Iar spiritul este cel care desparte lumina de întuneric, pământul de ape, apele sărate de cele curgătoare, cele de deasupra Pământului de cele de sub pământ.
În artă totul se reduce la însuflețirea spectaculoasă a unei idei, exprimată sau nu, la con-strucția unei drame, la o reprezentare a uni¬versului: armonie imagi¬nată și devenită regulă pentru acea creație a unei lumi inexistentă în realitate, dar adevărată în infinita sferă a Spiritului. Căci nu cunoaștem vreun artist mare care să nu plece de la convingerea că la început a fost cuvântul, iar cuvântul este materia scriitorului, așa cum sculptorul caută în piatră tot primordialitatea ideii, pe care nu poate s-o exprime decât modelând materia brută, după care să se odihnească o clipă și să poată spune că făcutele sunt bune sau foarte bune, ca la sfârșitul Creației dintâi.
Cultura română a început cu basmul și s-a sintetizat în proverbe. Aidoma marilor culturi ale lumii: ebraică, chineză, germană. După cataloagele sistemului Aarne-Thompson tipurile de basme propriu-zise se ridică la 600 (din care circa o sută sunt basme nuvelistice). Este întocmai bogăția basmelor române existente în analiza folcloristului Lazăr Șăineanu. La rândul lor, cele zece volume din „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina Ungaria, Istria și Macedonia” de Iuliu A. Zane cuprind, în circa 7.000 de pagini, peste 20.000 de tipuri de proverbe. Lucian Blaga considera proverbele ca fiind aforismele poporului.
Povestea lumii sau Viața lumii, cum i-a zis Miron Costin în secolul al XVII-lea, nu poate fi scrisă mai înainte de a fi spusă poveste unei familii, a unui trib sau a unui popor. Căci, după cum scrie Mommsen în „Cronologie romană”: „ochiul îndreptat peste prăpastia națiunilor e prea lesne cuprins de amețeală, și atunci se uită principiul adevărat și capital al oricărei critice istorice, și anume că fenomenul istoric particular trebuie explicat și cercetat mai întâi în cercul națiunii căreia aparține, și numai rezultatul poate servi investigațiunii internaționale”. A judeca literatura română prin comparație cu marile literaturi europene și a o vedea pitică este o eroare care provine din confuzia termenilor. Și din lipsa raportării la timp. Operația a fost efectuată de Maiorescu la mijlocul veacului al XIX-lea și bolnavul (tânăra literatură română) a suportat-o. Muntele Ceahlău nu poate fi disprețuit fiindcă este „mai jos” decât Himalaya. El este exact unde trebuie și înalt cât i s-a dat. Muntele Sinai nu trăiește prin înălțimea lui, ci prin ce spune Moise că i s-a întâmplat în ceața de deasupra lui. Și pentru ce ar fi mai important muntele decât marea? Viața din luncă e mult mai vie decât lăcașul vulturilor. Din apă s-a scos Pământul, nu pământul stors a dat rouă. Omul a fost modelat din pământ, nu tăiat în piatră. Și chiar de-ar fi altfel, i se pare istoricului literar că-i deajunsă priveliște sub piciorele lui cocoțate pe movilă? Zeii grecilor existau în visul lor, iar din vis i-au preschimbat în idee. A spune că eroii lor sunt născuți din complexe și nu din admirație este semn de incultură și de orbire spirituală. A spune că suntem cultură tânără (ca și când tinerețea ar fi un blestem) demonstrează lipsa aplecării asupra cărții. A lua în derâdere spusa lui Heodot că dacii sunt ce-i mai viteji dintre traci, doar că te-a plictisit manualul școlar cu citatul, înseamnă neputința de a savura istoria. Suntem – toți locuitorii pământului – la fel de vechi și la fel de noi. Ne tragem din același Adam, care însemna și Omul, nu doar Pământ.
Omul a trăit pe acest tărâm de îndată ce a pornit împărțirea neamurilor. Primii noștri strămoși au plecat de unde au plecat toți oamenii: din Cornul de Aur al originilor paradisiace. Și s-au așezat pe malul Mării, dincolo (sau dincoace, privind dinspre noi) dând numele lor Nistrului și ridicând Tiraspolul, pe care ni-l țin încă ocupat rușii. Din ei, spun istoricii, s-au tras tracii și apoi dacii. Nu suntem suficient de vechi? Pentru cine? Pentru cei care nu știu cum s-au numit nici părinții părinților lor. Pentru cei care, la cea dintâi sperietură au renunțat la numele tatălui, ca să se ascundă sub numele mamei? Pentru cei care au la rădăcina numelui sensuri indescifrabile? Numele de familie sunt sfinte fiindcă asigură perenitatea și statornicia neamului. Ele sunt cuvinte cu o magică încărcătură. Mongolia nu are istorie și pentru că nou-născutul nu are nume de familie. Când lui Avram i se adaugă o vocală la nume și devine Avraam, el devine, în istoria ce va fi să fie, tatăl multor neamuri. Antropologul elvețan E. Pittard spunea, în 1937, că România este unul dintre colțurile lumii în care s-au petrecut, pe cât se pare, unele din aventurile cele mai formidabile din istoria universală... Vorbea de „răstur¬narea vechilor civilizații preistorice și de înlocuirea lor cu un mod de existență complet nou; acela de care be¬neficiem astăzi...” Același lucru îl susține antropologul lituano-american Marija Gimbutas, profesoară la Harvard University, una dintre cele mai reputate cercetătoare în neoliticul european.
După cum știm, în limba română actuală s-au păstrat puține cuvinte din limba pe care o vorbeau strămoșii noștri daci, dar dacii, care au stăpânit acest pământ înaintea romanilor puteau să-și spună povestea în cuvintele lor. Dacul are nevastă și copil. El sapă o groapă, face o vatră, scapăra o creangă de brad, se bucura. Are o stână cu o droaie de cai, un mânz și un măgar. Are un copil, băiat bălai, acum e mare, seamana cu moșu când era mire. Nu are stăpân, are gardul lui, pădure cu brazi, stă departe de cătun, lângă o baltă, cu brândușe printre brusturi.
Dacă nu au ajuns până la noi toate cuvintele lui nu înseamnă că dacii vorbeau prin semne și nici că se bâlbâiau ca autorii care uită până la sfârșitul frazei ce voiseră să spună la început. Dar ce povești senzaționale trebuie să fi avut tracii, ce minunății de amintiri aveau ei despre strămoșii lor! Homer știa că amazoanele se trag din Tracia, dacii de ce n-ar fi știut? În secolul al XIII-lea, ne spune Alexandru Busuoceanu, în Zamolxis, ar¬hiepiscopul Rodrigo Jimenez de Rada a scris că Hercule a fondat orașul Hispalis, Sevilla de azi, populându-1 cu un neam de oameni, spalii, care veniseră cu el din părțile Sciției. După ce face ordine și prin Munții Pirinei, Hercule se întoarce în Orient, mergând iar în Sciția, unde avea să populeze ținuturile pustii cu propria sa progenitură, din care se vor trage nu numai sciții, dar și Agatirșii, Thyssageții, Thyrageții, Massageții și alte nea¬muri getice, care vor umple repede tot țărmul Pontului Euxin.
Geto-dacii nu aveau complexe de inferioritate. Ovidiu relatează cum într-o adunare, un bătrân get care-l ascultase vorbind despre amiciție, afirmă: «Și noi, bunule oaspe, cunoaștem numele prieteniei, noi, care locuim departe de voi, la Pont și la Istru ». (Epistulae Ex Ponto, III, 2, v. 43-44). Tot Ovidiu ne spune că femeile duc pe vârful capului urcioare grele cu apă, ele nu lucrează lâna, ci pisează darurile zeiței Ceres.
Soarta a vrut ca memoriile scrise de Împăratul Traian să se fi pierdut, la fel ca și alte documente contemporane scrise de alții despre el, astfel că în afară de monumentele arheologice cel mai mult vorbesc despre el basmele românilor, colindele și-l pomenesc anual troienele de zăpadă.
Mulți dintre intelectualii români au crezut, iar unii mai cred și astăzi așa, că dacă vei citi câteva cărți din literatura universală devii cult, ceva mai mult: poți deveni creator. Alții povestesc introducerea unui tratat de istorie literară de aiurea și se consideră autori de netăgăduit, în schimb nu și-au găsit vreme să mediteze sau să spună o vorbă cu rost despre un vers al lui Eminescu sau despre o propoziție din Creanga. Au reținut însă o replică din Caragiale, spusă de un personaj ridicol, și trag concluzia că vorba aceea, bine chibzuită de autor, pentru a defini o tipologie umană, este caracteristică pentru poporul român. Unora le lipsește o minimă experiență de viață, fiindcă nu au avut răbdare să-și asculte părinții, iar bătrânii i-au plictisit. În biblioteci, dacă le-au frecventat, au citit doar scenele erotice ale romanelor de mâna a doua. Mai nou, o doamnă din Vestul civilizat, al cărui nume îmi scapă, afirmă că este în firea poporului antisemitismul. A poporului român care a lăsat și lasă orice evreu să se așeze unde dorește și să plece când dorește. Poporul român e considerat naționalist șovin, el care, doar în ultimii 70 de ani a fost condus de miniștri români, ruși, bulgari, unguri, ucrainieni, evrei, țigani. Care au fost cei mai buni? Niciunii, dacă vrem să-i analizăm după etnie. Care au fost cei mai răi? Cei care au făcut pactul cu diavolul, care nu are preferințe rasiale.
Mircea Eliade spune că orice se se întîmplă în viață poate constitui un roman. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit, inclusiv ideile, teoriile, cunoașterea. Personajul ideal devine omul viu, omul sincer, a cărui trăire ni se dezvăluie prin cunoaștere esențială, reală, directă. Datele problemei pot fi inversate: în orice roman, poveste sau poem se pot trăi idei și teorii, se poate cunoaște viața. Thomas Mann este un exemplu de netăgăduit, mai ales prin „Doctor Faustus”. Constantin Noica în „Povestiri despre om” ne spune Fenomenologia spiritului lui Hegel ca pe niște peripeții adevărate ale fiecărei conștiințe individuale, iar cartea, de 250 de pagini, deși se ocupă de unul dintre cei mai importanți gânditori ai lumii, nu are nicio trimitere bibliografică. Eminescu însuși văzuse în „Critica rațiune pure”, a aceluiași Hegel, reprezentația ca pe un ghem absolut și unul dat simultan.
Literatura romănă are o poveste spusă, de cele mai multe ori, de cei care nu au crezut în povești și au văzut-o populată cu pitici. Pitici există, firește, în această poveste, dar ei se odihnesc la umbra uriașilor. Printre pitici și uriași, există o faună și o floră speciale, fără seamăn în alte continente, datorită climatului de aici, când mediteranian, când lovit de vânturile stepei ruseși, când bătut de crivățul Nordului. Din când în când se aud cântece de sirenă venite dinspre Pontul Euxin, Regele Cripto se îndrăgostește la sensibila Enigel, niște tinere adolescente se lasă înșelate de aparenta primăvară și până să-și admire pruncii nenăscuți se trezesc transformate în uriașe bătrâne de piatră pe înălțimea Munților Bucegi. Acolo le-au găsit soldații romani, în urmă cu două milenii, le-au răpit, le-au luat drept ființe vii, s-au drăgostit, iar ele chiar au rămas gravide, fiindcă în spațiul poveștii este posibil orice. Crescuți, copiii au întrebat cine le sunt tații, iar mamele au pronunțat nume magice de împărați romani, cei care au întins hotarele imperiului până la marginile necunoscute ale Pământului. De două mii de ani, milioane de urmași trăiesc cu și în această poveste numită nașterea poporului român. În Ardeal, Þara de dincolo de muntele împădurit, până astăzi nou-născutului i se dă la botez nume de împărat sau de general roman. Nu este singurul caz. De mai bine de patru milenii evreii cred că sunt urmașii unui bărbat trecut de o sută de ani, iar mamă le este o doamnă aproape de aceeași vârstă, care nu mai era de mult în „rânduiala femeilor”, iar numele lor continuă să fie Avram, Isac, Iacov (Israel), nemurind cu numele celor doisprezece fii ai lui Israel. Grecii sunt urmașii unor împreunări dintre zei și pământeance, iar întemeietorii Romei au supt lapte de la o lupoaică. Durkheim e de părere că deși viața colectivă nu ia naștere din viața individuală, cele două se află în raporturi strânse, iar cea de a doua, deși nu o poate explica pe prima, poate să-i faciliteze explicațiile. Noica spune că avem dreptul să discutăm în cultură mai mult decât: care e suma unghiurilor unui triunghi… Dar orice vom întreprinde, cu oricâte libertăți am fi înzestrați, vom sta întruna sub semnul pur al geometriei. Destinul nostru e de a desena figuri regulate. De a căuta perfecțiunea chiar și acolo unde ni se pare că domină dezordinea. “Ce anume reflectez eu din lumea aceasta vastă – începea gândirea să se întrebe, a constatat Noica la un moment dat – ființa sau devenirea oarbă?” .
Destinul poporului român este o figură geometrică reieșită din combinația cercului și a triunghiului. Nu are rotunjimi perfecte, dar vărful triunghiului isoscel este îndreptat spre partea de sus. Din îmbrățișarea cercului cu triunghiul iese fața umană. Chipul dumnezeirii. Redusă la esență, harta României are conturul peștelui, aidoma semnului de recunoaștere a primilor creștini. Istoria românilor are datele esențiale ale basmului etern, cu plusul moral și minusul imoralității: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, fratele trădător. Scriitorul și sociologul francez Jean Duvignaud sintetizează: omul simplu și primitivul se confundă când ne apropiem de originile omului; complexitatea situațiilor prezente rezultă din combinarea progresivă a elementelor simple date deja la începutul aventurii umane; evoluția activită¬ților creatoare este continuă, chiar când sun¬tem obligați să constatăm rupturi în dezvol¬tare. În felul acesta am putea să ne dăm seama de diversitatea prezentă referindu-ne la sim¬plitatea originilor. Nimic nu este mai simplu și, în același timp, mai complicat decât oul, simbolul începutului, al re-renașterii. Viața și moartea, moartea și viață. Așa înțelegem poezia lui Ion Barbu, scrisă în iunie 1958:
”Nu voi uita mânia din ape, scunda zare,
Și cerul când lumina în sul străin se mută,
Când ”Piatra Căpățânei” din patimă năzare
Prin fulgere sălbateci și verzi ca de cucută.
Osana pentru-această regie suverană
A punerii în cruce, a jertfei ce-mi destini,
O lance răsucită în cea mai crudă rană,
O mână răsucită, întoarcere de spini.”
Ca toate popoarele lumii, românii întâi au început să vorbească, fiindcă la început a fost cuvântul. Când au început să și scrie, cuvintele lor erau răs-tălmăcirea unor cuvinte venite din amintirea moșilor (foști soldați tineri, deci eroi), și din amintirea unor babe (foste fecioare, deci zâne). Paginile dintâi erau pline de vești, de războaie și de vești de războie, dar nu despre sfârșit era vorba, ci despre început, despre ieșirea la lumină a unei culturi. Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung, cetate de scaun a întemeietorilor, este strigăt de spaimă, așa cum trebuie să fie orice poveste de început: de tărâmul lui Făt Frumos se apropia șuieratul buzduganului unui zmeu păgân.
Cei care au scris despre literatura română au fost, de regulă, grămătici sau belferi. Ei au împărțit scriitorii în substantive și adjective, trecând doar rareori la sintaxă, unde ar fi trebuit să se ocupe, cel puțin, de subiect și de predicat. Oricum până la propoziții și fraze mai era un drum lung. Când să ajungă la poveste erau deja obosiți, iar basmele nu pot fi ascultate decât noaptea. Încep cu seara, când recele nopții pare a câștiga lupta cu lumina.
Grămăticii transcriu reguli, trăiesc în lumea lui „așa se poate, așa nu se poate”. Ei întocmesc scheme și deschid sertare, pe care le încuie să nu pătrundă aerul care le-ar putea îngălbeni paginile. Munca lor este demnă de toată lauda, dar ei nu pot să explice (poate nici nu-și propun) de ce Soarele este domn (bărbat, gen masculin) la români și doamnă-feminin, la germani. Și nici de ce Pământul este masculin la singular și devine neutru la plural.
Povestea literaturii române este istoria poporului român. Nimic din ce a fost important și s-a petrecut pe acest tărâm de la Nistru și până la Tisa, chiar înainte de a fi existat poporul român nu a rămas neconsemnat în literatura orală sau scrisă. Basmele românilor „știu” cum a fost creată lumea, cum au apărut Soarele, Luna și stelele. Ele își aduc aminte de Dumnezeu și de Necuratul, despre conflictele dintre Bogomil și Nefârtatul, iar subiectul se continuă în literatura cultă (la Lucian Blaga). Românii din vechime credeau că Pământul e parte femeiască, e mama noastră care ne hranește și ne face, iar Dumnezeu din ceruri e soțul ei, e tatăl nostru și noi, copiii lor”. Perechea aceasta o găsim și în mitologia clasică, în perechea nemuritorilor Uranos și Gea, cerul și pământul. Mai mult, o găsim celebrată chiar și de poeții timpurilor vedice.
Locuitorii acestui pământ trăiau din darurile lui, spre deosebire de alții care trăiau din darurile fluviului (Nilul) sau ale mării (grecii). Totuși, chiar pentru vechii greci, primii care au scris despre aceste pământuri, Gaia este stabilitatea, dar este și Mama universală din care s-au născut toate lucrurile, începînd cu Cerul, Oceanul, munții, zeii și oamenii. Dar Gaia nu este prima; a fost precedată de Chaos, ca de o realitate ce-i este străină, singura forță cu care Gaia nu se va uni în niciun mod. Toate imaginile subliniază caracterul imuabil al temeliilor pe care stă Gaia. „Porțile se reazemă pe un soclu de aramă, nepieritor, creat de la sine. Acest prag se sprijină la rândul său pe rădăcini care se întind, în adâncime, la nesfîrșit, fără margini.
Ingeniozitatea este cea mai izbitoare și consistentă trăsătură a legendelor și basmelor populare, “ce tinde să apară indiferent dacă sunt sau nu prezente elementele magice sau supranaturale.” Între “mersul” Cerului și soarta celui de pe Pământ este o legătură misterioasă. La poporul nostru rolul stelei se înlocuiește cu acel al soartei sau al scrisei. Aproape peste tot unde locuiesc românii se zice, despre cel fără noroc: „Vai de steaua lui!”, sau „Așa i-a fost lui scrisa”, ori „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”.
Soarta, în viziunea românilor, se hotărăște în săptămâna după naștere, mai exact în a treia zi. Responsabile sunt trei fete, în realitate trei Zâne. Înainte de a se apuca de rostul lor, se întâlnesc și se sfătuiesc asupra sorții. Cea mai bătrână dintre ele zice „să aibă traiul meu din (cutare zi) zi și somnul meu din (cutare) noapte. Celelalte două știind că în acea zi și în acea noapte ea nu a fost mulțumită, o roagă să fie miloasă.” Toate acestea se spun, nu se scriu.
Scrisul nu este o veche preocupare la români, totuși, atunci când se scrie, este pentru aducere aminte. Pe o carte veche, Gh. Teușanu găsește notat. „Și eu am scris ca să se pomenească acest lucru ca o minune ce este”. Eroul basmului românesc, înainte de a porni în lunga călătorie de inițiere, primește de la tatăl lui o scrisoare, pe care trebuie s-o ducă destinatarului, de obicei unui unchi (tipologic fratele tatălui), de regulă un împărat de pe alt tărâm, care nu are urmaș și-i trebuie o infuzie de bărbăție ca să nu-și piardă seminția.
Dar plimbarea lui pe rotocolul Pământului nu se face mai niciodată după voia lui. Vine războiul nimicitor, iar Călinescu îi scrie unui prieten: Războiul? Dezleagă acest oracol:
De două ori Alpha
Venind pe oceane din două Omega
Va arde Gea, țara cu litera pământului
Și toate slovele alfabetului..
Omul care-și scoate numele din Biserică
Va zdrobi pe He și Me.
Dezlegarea oracolului: primul vers - Anglo-Americanii, al doilea – Occident și Orient, versurile 3 și 4 – Germania, versul 5 - Churchill, versul ultim – Hitler și Musolini. Splendid oracol, feumoase metafore, dar lipsește orice aluzie la Steaua lui Stalin. Va simți Călinescu nu doar cum luminează steaua, o va simți și cum arde, chiar dacă și-a făcut iluzia că vizitând Uniunea Sovietică și China, lăudându-le apoi, va scăpa de presiuni.
Singurul care a scris povestea literaturii române, cu eroi, lupte, încleștări, plantații, câmpuri de cereale și alunecări de teren a fost G. Călinescu. Din anul 1941 și până acum, cei care i-au urmat încearcă să-l copieze sau să-l ascundă. Cei care-l citesc, dau la iveală doar colțuri de pagină.
Mai înainte, Nicolae Iorga avea ochii ațintiți spre pământul care trebuia semănat cu idei și punea în centrul literaturii țăranul care trebuia cultivat odată cu glia (curentul Sămănătorist).
G. Ibrăileanu vedea doar spiritul național (Poporanismul). „Cei mai talentați scriitori coincid de cele mai multe ori cu cei mai naționali, scria el în 1922.
La rândul său, Mihail Dragomirescu se arată neinteresat de viața scriitorului și de contextul formării sale intelectuale sau al creației și, în „Știința literaturii”, 1926, impune în istoria criticii un nou model de abordare: autonomia artistului și a artei (Estetismul), izolând opera literară de timpul în care a fost creată, de spațiul existenței artistului și de cauzele care i-ar fi pututz determina creația.
E. Lovinescu definește autonomia esteticului (Curentul Modernist), negând contribuția etnicului, eticului sau istoricului, mai ales sub influența francezului Emile Faguet, căruia i-a fost student la Sorbona.
Neputând să cuprindă sfera în totalitatea ei și având acces doar la propria lor dimensiune, mulți critici vorbesc astăzi despre iluziile sau complexele literaturii române, din care este eludată tocmai complexitatea fenomenului.
Noi vom încerca o istorie politică a literaturii române postbelice, analizând diversele moduri prin care creația beletristică a fost influențată de ideologie. Teza noastră va demonstra că în ciuda realității opresive au existat scriitori și curente care s-au dezvoltat în afara indicațiilor prețioase ale politculturnicilor. Totodată, vom sublinia rolul nefast al politicii oficiale asupra vieții și operelor unor scriitori afirmați deja la mijlocul secolului trecut și asupra celor care s-au dezvoltat sub flamurile roșii.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!