Odată ajunși la putere, prin constituirea unui așa-zis guvern democrat, rezultat în urma falsificării alegerilor, comuniștii încep procesele politice. Noul parlament unicameral, conform legii electorale din acea vreme, era alcătuit în proporție de peste 78% din comuniști și procomuniști, asigurându-se astfel o legitimitate noii puteri comuniste. Reprezentanții Angliei și Statelor Unite priveau neputincioși la abuzurile Rusiei Sovietice. Nu spun că priveau cu indiferență. Își anunțau șefii din departamentele lor că lucrurile nu se desfășoară aici ca la carte. Iar guvernele din țările lor erau la fel de neputincioase, preocupate cu propriile lor probleme, unele la fel de grave: stânga făcea progrese pretudindeni în lume. Comintenterniști aveau sarcini și soluții, obiective și pentru țările neocupate (încă) din afara lagărului democrat. Pentru România, comuniștii sovietici aveau un program gândit dinainte: „Ocupantul viza o acțiune de falsificare etnologică și antroplogică, în urma căreia sufletul etnic să fie reprimat, iar centrul național din “creierul” omului etnic să fie extirpat.
Asupra României nu veneau doar tancuri sovietice și pușcării comuniste. Venea o realitate mult mai cumplită, care mă sperie și astăzi, în acele nopți în care angoasele copilăriei mele asaltată de mașina infernală și nevizibilă a comisarilor mutilării se întoarce cu evocarea incontrolabilă a momentelor arestării tatălui și fratelui meu, a nesfârșitelor spaime și represalii morale și sufletești, pe care ocupantul știa să le administreze individului și colectivităților, folosindu-și acea teribilă mașinărie nevăzută de intimidare psihologică și morală.”
Românilor nu le rămâne decât să cânte din fluier vechiul cântec de jale al haiducului din păduri sau din pustiuri: “iarna-i ici, vara-i departe”. Dar nu mai aveau fluier, unii nu mai aveau nici suflare.
Începuse atacul împotriva ființei naționale, românilor li se luau cărțile. Legea 102 (12 februarie 1945), sub semnătura Regelui, prevedea sancțiuni aspre pentru ziariștii, publiciștii și colaboratorii presei, care înainte de 23 august 1944, prin scrisul lor sau prin acțiunea lor în presă, s-au făcut vinovați de… Și urmau articole care cuprindeau vini aplicabile tuturor, cum era aliniatul d) : “au militat pentru idei contrare principiilor democratice ori influențate de concepții antidemocratice”… Și așa mai departe. Este limpede că aici “democratul” sistem comunist putea încadra orice. Au fost interzise declarațiile la Radio, chiar și ale membrilor guvernului.
Comisia Aliată de Control era în stăpânirea rușilor. „Sub pretextul aplicării armistițiului și al defascizării administrației, ea dădea ordine guvernelor Sănătescu și Rădescu, iar atunci când nu reușea organiza mișcări ale așa-numitelor Formațiuni de Luptă Pa¬triotică menite să destabilizeze țara, să impună mi¬niștri și prefecți comuniști, să inducă ideea că „fasciștii” (cum erau denumiți guvernanții români și politicienii democrați) nu sunt în stare să producă decât dezordine. Când nici aceste manevre nu reușeau, sosea ministrul adjunct de externe al rușilor, Andrei Vîșinski, care își impunea or¬dinele chiar Regelui Mihai, bătând cu pumnul în masă. Două vizite ale sale, în noiembrie 1944 și februarie-martie 1945, s-au soldat, fiecare din ele, cu schimbarea guvernului, iar cea din decembrie 1945, în compania ambasadorilor american și britanic la Moscova, cu întreruperea grevei regale. „Mii de cetățeni români, maghiari, germani și austriaci au fost internați, începând din octom¬brie 1944, în lagărele de la Tg. Jiu, Caracal, Slobo¬zia, în cadrul defascizării. Între ei, o mare parte nu aveau nici o legătură cu fascismul, dar, fiind antico¬muniști, erau considerați ca atare pe baza falsului silogism: „dacă antifasciștii sunt comuniști, atunci anticomuniștii sunt fasciști”.
Dar era libertate deplină la a schimba tot ce era organizat în țară. La un an după începerea colaborării oficiale cu Uniunea Sovietică are loc congresul de constituire a Uniunii sindicatelor de artiști, scriitori, ziariști (29-30 august 1945). Aceștia erau considerați de Petru Groza ca fiind “proletariatul muncii cerebrale”. Președinte a fost ales Mihail Sadoveanu, cunoscutul prozator. Tovarășul Ion Pas, un necunoscut, devenit scriitor după 1944 și ales vicepreședintele “Societății Scriitorilor Români”, e foarte aspru cu Sindicatul Ziariștilor Profesioniști, care “a fost întotdeauna călăuzit de de un spirit reacționar și antisemit, ceea ce l-a făcut apoi să lunece spre fascism”. Va ajunge Ministru artelor în guvernul lui Petru Groza și directorul Radiodifuziunii, sub Gheorghiu Dej. Nicolae Moraru (Iuli Shafran), a cerut presei: “să devină un uriaș organism pentru mobilizarea maselor largi populare”. Și el era un necunoscut. A condus sindicatul oamenilor de artă, USASZ, a făcut parte din colegiul de redacție al Scînteii, a fost redactor șef la “Flacăra”, “Viața Românească” etc., profesor de estetică la Institutul Nicolae Grigorescu. A vorbit cu accent rusesc până la moarte. S-a opus oricărei brize de libertate.
Se publică broșuri cu “Publicațiile scoase din circulație”. Sunt interziși, printre mulți, mulți alții: Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinți, Octavian Goga, Radu Gyr, Mircea Eliade.
Acțiunea continuă și în anii care urmează. Marian Petcu sintetizează: “Anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activități editoriale prin naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor și fabricilor de hârtie, inclusiv prin apariția unei noi legi „pentru editarea și difuzarea cărții” care o înlocuia pe cea din anul 1946. Concomitent cu eliminarea din instituțiilor publice a persoanelor care se arătau critice ori doar reticente față de politica Partidului Comunist, a continuat activitatea de epurare a bibliotecilor. Lucrarea Publicațiile interzise până la 1 mai 1948, editată de guvern, făcea publice noi nume de autori și titluri de cărți care intrau sub interdicția de a fi deținute ori citite, prezentând un bilanț plin de satisfacție, părea că și-au îndeplinit norma stahanovistă: „Cu volumul de față această operațiune îmbracă un caracter mai vast, lista publicațiilor interzise în diferitele limbi atingând cifra de cea 8.000 de titluri în care se cuprind și toate titlurile publicate anterior. Cele 6.000 de titluri noi reprezintă munca depusă de Serviciul Edituri și Control, al Direcțiunii Literare, din Ministerul Artelor și Informațiilor, în intervalul 1 decembrie 1947 – 1 mai 1948.” Deși au muncit mult, cenzorii comuniști nu au ajuns la capăt. „Această operație de desinfectare a sectorului cuvântului tipărit în țara noastră, scriu ei cu mândrie patriotică sovietică, deși a dus la formarea prezentului volum de proporții destul de impresionante, este departe de a fi terminată…” ..
Politrucii au, totuși, o problemă: au interzis cărțile, dar unii dintre autori sunt încă în viață. Ceva mai mult, au posibilitatea să-i formeze pe studenți. Astfel începe o nouă acțiune de epurare a intelectuialilor. Operația s a făcut în trepte și a vizat și pe asistenții profesorilor. “Pe 28 noiembrie 1948, G. Călinescu capătă la catedră o dublură, pe I. Vitner ca profesor adjunct, dar și asistenți noi: Ov. S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Paul Georgescu, Silvian Iosifescu, Emil Boldan, Mitu Grosu. Asistenții anteriori: Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Adrian Marino, Dinu Pillat dispar. Despre calitatea în-locuitorilor direcției călinesciene la catedra de istorie literară din București vorbește în 1992, în “Caiete critice”, prof. Alexandru Piru: “Serialul critic al lui Ion Vitner nu era însă dezinteresat. El viza dacă nu înlocuirea lui G. Călinescu și a echipei sale de la Universitate, cel puțin înlăturarea celui din urmă și dublarea lui printr o echipă nouă de cadre în frunte cu el însuși. Ceea ce s a și întâmplat în decembrie 1948, odată cu reforma generală a învățămân¬tului, ministru fiind atunci un comunist, cu patru clase primare, pe nume, mi se pare Vasilichi, ulterior intrat în neant.” Noii numiți prin eludarea tuturor normelor de recrutare a personalului din învățămân¬tul superior (studii de specialitate, lucrări, doctorat, concurs) erau: Ion Vitner, născut în 1914, doctor în medicină, stomatolog, în 1948 fără nici o lucrare; Silvian Iosifescu, născut în 1917, cu studii de drept între 1934 1938) și un volum de critică “Oameni și cărți” (1946); Paul Georgescu (născut în 1923), cu examenul de bacalaureat trecut în particular după 1944, deoarece în 1940 nu avea decât 17 ani, fără vreo lucrare în 1948 (prima sa lucrare e din 1997); Paul Cornea, născut în 1924, cu Facultatea de Filosofie și Litere (secția Pedagogie) terminată cu dispensă de doi ani, în 1948, fără vreo carte, prima sa lucrare, Studii de literatură română modernă fiind din 1962, Ov.S. Crohmălniceanu născut în 1921, cu studii absolvite în 1947, dar la o facultate tehni¬că, fără lucrări de literatură română.
Ion Vitner a fost numit, la cei 34 ani ai săi, profesor, toți cei¬lalți direct conferențiari universitari, la 31 de ani, 24 de ani, la 25 de ani, la 27 de ani, fără studiile cerute, fără lucrări, fără doctorate, fără concurs. Este o mostră de felul cum se ocupau instituțiile cul¬turii în 1948 în scopul subordonării lor politice la direcția P.C.R. Somitățile erau înlocuite peste tot cu persoane nepregătite, dar fidele partidului, și nu culturii române. Revoluția culturală s a făcut cu asemenea “locțiitori”, care au fost vajnicii militanți ai celei mai intolerante ideologii politice în literatură.”
În dorința lor de a-și asigura puterea în întregime și pentru totdeauna, comuniștii au declanșat o prigoană fără precedent împotriva elitelor, după o veche și sfântă constatare scripturistică „voi bate păstorul și oile se vor risipi”.
Artizanul acestor ope¬rații era Brigada Mobilă înființată de NKVD în toamna lui 1944. Consilierii NKVD pentru România, Aleksandr Saharovski și Dmitri Fedicikin, au încredințat comanda acestui instrument odios, care dubla instituțiile „burgheze” (Siguranța, Poliția, Jandarmeria) unor vechi agenți ai NKVD-ului, lui Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bondarenko) și lui Alexandru Nicolski (Boris Griinberg). În același limp, Serviciul Special de Informații era controlat de un alt agent sovietic, Emil Bodnăraș, cel care a înființat și un serviciu de informații secrete al P.C.R. (Secția a II-a de informații și contrainformații din cadrul Formațiunilor de Luptă Patriotică). Rezultatul: 90.000 de arestări în două luni.
Experți în opresiuni, comuniștii nu fac nimic la întâmplare, doar cei din afara sistemului nu înțeleg ce se întâmplă, ei au însă planificări, cu obiective și termene de realizat. O operațiune fulger, menită să decapiteze elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestați simultan în Bu-curești (sau în localitățile unde au fost găsiți) și duși la Sighet, în convoaie speciale, 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moșieresc”. Erau miniștri din toate guvernele perioadei 1919-1945 majoritatea în vârstă (70, 80 sau chiar 90 ani).” Era suficient să fi slujit statul român ca să fii catalogat fascist sau unealtă a exploatatorilor. De la această etichetă și până la arestare nu mai era decât un pas. De la arestare la condamnare, după un simulacru de proces, încă un pas. Biografia lui Mircea Vulcănescu este pilduitoare, din nefericire nu și singulară.
Falsificarea sărbătorilor naționale românești este și ea un obiectiv al bolșevicilor. Se decretează sărbători paralele, sovietice sau comuniste. Se hotărăște comemorarea lui Lenin - 21 ianuarie); instaurarea guvernului Petru Groza - 6 martie ; 9 mai - înfrângerea Germaniei hitleriste - 9 mai, pentru a uita Ziua Monarhiei -10 Mai ; 23 august devine sărbătoarea națională; 7 noiembrie serbează Marea Revoluție Socialistă din Octombrie; 21 decembrie devine ziua lui Stalin, spre a anula Nașterea Domnului, Moș Crăciun este înlocuit cu Moș Gerilă, etc. Se vor inventa și alte sărbători: Ziua Armatei sovietice, Ziua Constituției sovietice, Ziua Minerilor sovietici, Ziua Presei sovietice. Se inventează noi zei ai culturii, alături de Marx, Engels, Lenin, Stalin: Lomonosov, Macarenco, Miciurin, Plehanov, Malencov, Pavlov, Popov, Lîsenco, Olga Lepesinskaia (o moașă).
Se schimbă chiar și numele străzilor. Localitățile, fabricile, uzinele, școlile, universitățile, instituțiile, sălile de spectacole sau parcurile primesc noi nume. Orașul Brașov va deveni Orașul Stalin...
Regele Solomon zisese că omul înțelept câștigă suflete, iar în altă parte fericește omul care găsește înțelepciunea, deoarece câștigul pe care-l aduce ea este mai de preț decât aurul. E de presupus că Ana Pauker, fiică de haham și nepoată de rabin, care a învățat limba ebraică pe care a și predat-o la o școală evreească din București, citise Proverbele lui Solomon. Și e de presupus că și Gheorghiu Dej auzise proverbele românesc: copiii se cunosc după părinți, ca și pomul după rod, sau învățatul din fire nu are lecuire. Nu știm ce înțeles le-or fi dat în copilărie acestor proverbe, dar acum, oameni maturi, le-au aplicat în spiritul educației comuniste: să învețe muncind în închisori. Iar dacă nu pot munci, să moară.
Orice motiv era bun pentru a trimite tinerii în închisori, de la exprimarea unor opinii, până la folosirea culorilor verzi în îmbrăcăminte. Nu era nevoie decât să te ducă la securitate, mai departe rezolvau ei acuzațiile, învinuitul trebuia doar să semneze. Dacă nu accepta învinuirile, începeau bătăile și tortura insuportabilă. Tinerilor ” din libertate” li se interzice să poarte barbă, să aibă pantaloni strâmți, să poarte cruce la piept. Dacă aveau o faină croită altfel decât rubașca erau considerați “malagabiști”, după numele unui cântăreț, Sergiu Malagamba, care se îmbrăca atipic.
Limita de sus (de jos!) a terorii s-a atins la închisoarea din Pitești, unde forțele răului au depășit puterea de imaginație a unui om normal și chiar fantezia unui autor de literatură științifico-fantastică. Infernul lui Dante era o copie palidă a realității, la Pitești nu se mai lucra doar cu instrumente banale - pumnul, picoarele, bâta, pulanul, vergile erau insuficiente. La Pitești călăii au pătruns în creierul omului și i-au stricat mecanismul pus în om la Creațiune, capacitatea de a separa binele de rău. A fost nu o ticăloșie împotriva indivizilor, ci o crimă împotriva Omului, care fusese creat doar cu puțin mai prejor decât îngerii. Demonii luaseră chip de om și activau singuri sau în legiuni în numele reeducării. Ceea ce animalele sălbatice nu fac din instinct, săvârșeau călăii comunismului în numele omului nou.
Închisoarea de la Pitești a fost aleasă strategic. Era în afara orașului, aproape de un pârâu și departe de orice locuință, nu era nici un pericol să se audă țipetele schingiuiților. Studenții - relatează Dumitru Bacu, martor ocular și victimă - erau împărțiți în patru categorii. Din prima categorie făceau parte cei reținuți fără sen¬tință judecătorească. În a doua se aflau cei condamnați pentru delicte minore - refuzul denunțării, favorizare, sus¬piciune - pedepsele variind între trei și cinci ani închisoare corecțională. A treia categorie era formată de elementele condamnate cu o oarecare justificare juridică, încadrate în delic¬tul de „uneltire împotriva ordinii sociale”, cu pedepse de la opt la cincisprezece ani temniță grea. Marea majoritate a studenților de la Pitești făcea parte din această categorie. În ultima categorie intrau cei condamnați de la zece pînă la douăzeci și cinci de ani muncă silnică: șefi de grupuri, personalități din lu¬mea studențească cu influență asupra celor din jur. După Dumitru Bacu, împărțirea pe categorii avea scopul să izoleze pe șefi de categoriile minore, care puteau ceda mai ușor presiunilor. Izolarea din interior era dublată de izolarea totală de exterior - în 1949, pachetele cu alimente și cores¬pondența cu familia au fost suprimate.
La început studenții au fost arestați pentru că au făcut parte din organițații ale mișcării legionare sau ar fi simpatizat cu mișcarea legionară. Apoi au fost arestați fiindcă au audiat cursuri ale profesorilor legionari ori cu simpatii legionare.
Pentru că s-au solidarizat cu revoluția maghiară participând la o mare adunare, au fost arestați, numai la Timișoara, 2000 de studenți. Inițiatorilor, studenți la Facultatea de mecanică, li s-au făcut procese sumare și au fost condamnați pe termene de până la 8 ani de închisoare. Alte sute de studenți au fost exmatriculați. La Cluj au fost aduși în fața justiției studenți români și maghiari de la Litere și de la Arte plastice. La București, studenți în Medicină, Litere, Drept, Arhitectură, Filosofie, Ziaristică au fost arestați și condamnați pentru „agitație publică”, pentru că intenționaseră să organizeze un miting în Piața Universității, în ziua de 5 noiembrie, când revoluția din Budapesta lusese zdrobită de tancurile sovietice. Valul de arestări a crescut exponențial. La Iași, în aprilie 1957, au fost arestați studenții de la Filologie-Istorie care pregătiseră aniversarea a 500 ani de la urcarea pe tron a domnitorului Ștefan cel Mare. Este vorba de lotul studentului Alexandru Zub, viitorul istoric și academician, un rob al bibliotecii.
Culmea valului de teroare a fost atins după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, retragere inspirată lui Hrușciov de Emil Bodnăraș. Hotărârea avea două conotații. Prima era să demonstreze lumii că rușii nu ocupă cu forța teritoriile eliberate. A doua pornea din interior: comuniștii români demonstraseră rușilor că pot acum și singuri să facă la fel de bine ce fuseseră învățați, adică să stârpească orice opoziție. Când Armata Roșie s-a retras, comuniști români erau cei mai fideli aliați ai Moscovei, dar au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocși decât Kremlinul” în privința aplicării dog¬melor stalinist-leniniste. „În perioada dintre 1958 și 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenți, preoți, universitari, comparabile cu acelea din 1948-1952. Toate restanțele regimului (inclusiv întârzierea colectivizării) erau puse pe seamaj „slabei vigilențe revoluționare”. De la caz la caz, acuzațiile erau de „sabotaj”, „înscrisuri subver¬sive”, „discuții dușmănoase”, „ofensă adusă societații”, „uneltire contra orânduirii de stat” „misti¬cism”, „combaterea materialismului dialectic și is-toric” (la preoți!). S-au reluat în această perioadă și procesele membrilor partidelor istorice, acuzați de „activitate clandestină” sau de încercări de recon¬stituire a partidului. Simplul fapt că se întâlneau la o înmormântare sau la o zi onomastică dau prilej Securității pentru rearestarea, anchetarea și condamnarea unor foști deținuți abia eliberați din închisori, lagăre sau din domiciliul obligatoriu. Securitatea era neobosită în filarea lor și intervenea în justițite fabricând acuzațiile cu o hărnicie criminală. De altfel, arhivele ei au dat la iveală planuri de muncă (de arestări!) și chiar documente interne care vorbesc de o „întrecere socialistă” (firește, bazată pe aceleași criterii!). Sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, care era atunci președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, au fost reactualizate cuvânt cu cuvânt chiar hotărârile și ordinele din 1950 - 1954, emise atunci de Securitate, acum „legalizate” prin decretul 89/17 februarie 1958: „Pot fi stabilite în locuri anume destinate persoanele care prin faptele sau manifestările lor primejduiesc ori încearcă să primejduiască ordinea în Stat, dacă acestea nu constituie infracțiuni”.
L-am întrebat odată pe George Macovescu, pe atunci președinte al Uniunii Scriitorilor, întâlnindu-l într-un vagon din acceleratul București-Iași, dacă a existat vreun criteriu după care se făceau arestările printre studenți. Diplomat, a tăcut o clipă, s-a prefăcut că meditează profund – de fapt, el tot timpul lăsa impresia că s-ar gândi la ceva, probabil de-asta a și rezistat așa mult în diplomație – după care mi-a spus că nu crede că arestările s-ar fi făcut la întâmplare. Atunci, cum?, am întrebat, am auzit că în Rusia, când nu mai aveau motive, luau cartea de telefon și alegeau din zece în zece. Nu știu dacă făceau așa în Uniunea Sovietică, mi-a spus, dar la noi erau aleși. Se opreau asupra celor care erau mai răsăriți, mai altfel, și aveau șanse să devină lideri de opinie și să-i influențeze și pe alții, nu-i luau la întâmplare...