Talentul nu se confundă cu caracterul, ca și inteligența cu perversitatea. M-am săturat ca, în numele recunoașterii talentului, să înghit pe nemestecate perorațiile unor oameni care au ajuns să concureze în aptitudini cocotele sau să tac din respect pentru realizările lor profesionale. Inteligența lor dublată de talent și înmiită de perversitate a ajuns să învenineze atmosfera intelectuală, aproape ca în anii ’90.
M-am săturat să-i văd pe cei care scriau despre „încremenirea în proiect”, și aprobau formularea, încremeniți chiar ei, și să tac. M-am săturat de fițele lor, de autosuficiența cu care îi scuipă doctoral în cap pe cei care nu le cântă în strună.
M-am săturat de intelectualii care n-au potența să-și recunoască greșelile evidente și care nu conștientizează că aproape au compromis societatea civilă prin slugărnicie.
M-am săturat să asist la marginalizarea disidenților epocii comuniste, la condamnarea de operetă a comunismului. Câți dizidenți se mai află lângă ei, moșitorii memorabilei „încremeniri în proiect”? Nici unul. Pe când aceștia se întrec în conferințe și alte manifestări bugetofage, al căror singur rezultat este bătutul apei în piuă, un om care dezgroapă efectiv victimele Securității, mă refer la Marius Oprea, este împins pe o linie moartă.
M-am săturat de dictatura opiniilor pe care aceste personaje ar vrea-o, de parcă ar fi proprietarii adevărului absolut.
M-am săturat de oamenii ale căror principii s-au fixat doar în volanurile Mercedes-urilor și în sinecuri.
Nu m-am săturat de Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv și Dorin Tudoran. De Majestatea Sa, Regele Mihai. Ei au rămas constanți în verticalitate.
Dacă în anii ’90 eram sătul de Vadim Tudor, de Păunescu, de Eugen Barbu, de Popescu- Dumnezeu, lingăii lui Ceaușescu, acum sunt sătul de Gabriel Liiceanu & company, aspiratoarele de scame ale lui Băsescu. Venirea recentă în România a Hertei Müller a pus magistral reflectoarele pe rahatul de pe prăjitură.