agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4525 .



De obicei stim ce vrem. Dar cum o spunem?
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-01-03  |     | 




1. Opera e visul scriitorului
Când încercăm să spunem și altora cum este scrisul, cum vine și pleacă Zeița Fecioarelor (ne referim, desigur, la scrisul ”profesionist”) e perfect legitim să folosim diviziuni ca stilul direct și stilul figurat, metafora și formele ei și să recomandăm că în X situație e mai bine să vorbim fără metafore, iar în împrejurarea Y metafora abordată e incorectă sau exagerată. Dincolo de aspectul pedagogic însă, constatăm că expresia nu urmărește logica rece a minții, ci este aproape totdeauna afectivă, lirică sau fantastică. Și, prin aceasta, ea nu e niciodată metaforică, ci totdeauna directă , nu e niciodată nudă, ca să fie înveșmântată, nici nu e ornată, ca să fie eliberată de lucrurile împodobirii. Ea este însă strălucitoare, iar criticul literar trebuie să – i descopere luminile, să ajungă la miezul care o face să lumineze fără a orbi.

Opera de artă este rezultatul unei frământări din mintea artistului, este sensibilitatea lui care nu poate fi tăinuită. Poezia este vuietul mării dintr-o vară de neuitat, ecoul acelui val care s-a lovit de țărm, a dispărut dar n-a tăcut în clipa în care s-a lovit de mal. Opera de artă este o întrebare care nu și-a găsit răspuns, deși autorul și-a consultat profesorii, a recitit cărțile cunoscute, și-a consumat nopțile. Și cu toate acvestea, el crede că există un răspuns. Știe că nu poate nici chiar el să rostească răspunsul, dar crede că-l poate aproxima. O meditație asupra vieții, dar și asupra morții. O tăcere care încearcă să ia formă, explodând în cuvinte. “Orice întrebare, întrucât nu este lene a spiritului sau fantasticărie, închide în sine soluția, și întrebare și răspuns nu sunt decât două fețe deosebite și corespondente ale unei aceleiași probleme, și ea nu se ridică decât atunci când le are pe amândouă, virtual cel puțin. Alminteri problema nu este problemă, ci însuși spiritul, și în el nu este decât o contrazicere, o pauză, fie gândire străină de asimilat, fie materie concretă, pe care o transformă pătrunzând-o și face dintr-un contrar un element propriu. Pe când enigma nu ar mai fi enigmă, ci taină, și taine sunt toate acele sfere despre care s-ar părea că avem oarecare cunoștințe, fără a fi în stare s-o împărtășim altora”.

2. Esența produsului artistic
S-a crezut, vreme îndelungată, că doar filozofia contribuie la dezlegarea problemei existenței. Foarte curând însă, au apărut spirite care au teoretizat sau demonstrat că artele frumoase pot s-o facă la fel de bine sau chiar mai bine. În realitate, în concurența dintre spirit și artă, artele nu tind să ia locul logicii sau al filozofiei, ci doar să ajungă spre miezul lucrurilor pe alte căi, căi specifice.

În orice spirit care privește lumea în mod obiectiv – zice Shopenhauer – se naște dorința vie, oricât ar fi ea de ascunsă și de inconștientă, de a cunoaște esența adevărată a lucrurilor, a vieții și a existenței. ‘’Numai o asemenea năzuință, de fapt prezintă interes pentru intelect, adică atunci când acesta s-a liberat de scopurile urmărite de voință, așadar pentru subiectul cunoscător în sine, așa precum subiectul cunoscător prezintă interes pentru scopurile ce le urmărește voința.‘’

Cititorul sau ascultătorul unui discurs, în momentul când iau contact cu produsul care li s-a pregătit, nu fac altceva decât să aștepte, conștient sau nu, răspunsuri la probleme cu care – i confruntă viața în varianta ei cotidiană, sau existența ca dat al divinității. Prin implicarea în realitate, cititorul vrea să știe care este locul său sub soare, rolul ca ființă vie ș , apoi, are nevoie de o certitudine : în ce măsură credința lui este confirmată sau infirmată de alții. ‘’Orice rezultat obținut în conceperea pur obiectivă a lucrurilor, deci și în cea artistică, este menit să exprime mai adecvat esența vieții și a existenței, constituind totodată și un răspuns explicit la întrebarea ‘’ ce este viața?’’.

La această întrebare ne dă un răspuns perfect valabil, într – un fel specific ,- orice operă de artă autentică, dacă reușim să luăm contact cu ea, dacă reușește să devină a noastră, să o integrăm și să ne integreze. Trebuie adăugat că artele, în totalitatea lor, trebuie să ne vorbească în limbajul naiv și copilăresc al intuiției , copilăria fiind cea mai pregătită să primescă infuzia de sânge sănătos al artei. Arta nu poate comunica eficient prin limbajul abstract firav al reflexiei. Răspunsul dat de artă la întrebarea ‘’Ce este viața?’’ este formulat prin intermediul unor imagini fugitive, neavând așadar valoarea unor cunoașteri durabile, care să ne scoată din încurcătură.

Arta nu ne va fi utilă în fața caseriei unui magazin, dacă nu avem calculatorul de buzunar la noi și nu știm socoti repede, un vânzâtor incorect va putea profita de nepriceperea noastră, iar arta nu ne poate salva. Arta ne poate spune însă ce a pățit un individ incapabil să se abțină de la jocurile de noroc – vezi Jucătorul lui Dostoievski – și ne poate trezi. Vom putea apela de fiecare dată la experiența altora și ne-o putem însuși, dacă vrem și dacă suntem capabili. Firile mediocre au nevoie să se lovească cu capul de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, oamenii capabili cred când li se spune că e bine să nu se împăuneze că s-ar putea izbi de multe piedici. Oamenii dotați învață de la alții, cei … slabi de constituție nu învață nici cel puțin din experiența lor. Arta pune la îndemâna cititorului cazuri tipice și întâmplări mai mult sau mai puțin tipice. Depinde de noi ce alegem.

Dacă vrem să ieșim din cotidian și să tindem spre absolut, arta ne învață ruptura de concret. “Acum, în bătaia soarelui, am putea începe să clădim piatră pe piatră cetatea: că arta fiind absolutul, nu este dinamică nici statică, absolutul cuprinde și dinamicul și staticul, forme de existențe relative; că arta este libertate relativul fiind absolut dacă este liber, și nu este despotică, fiindcă numai egalitatea fără libertate dă despotism, și în artă sunt amândouă…”

3. Omul și opera
Factorul care influențează cel mai mult opera literară este autorul ei, în afara căruia ea nici nu ar exista. Iar dintre toate componentele existenței lui – admițând că un autor ar putea fi disecat – cea mai importantă pare ar fi copilăria. Demonstrația Marthei Robert, în studiul Romanul începuturilor și începuturile romanului, nu lasă nici o clipă de îndoială în această privință. Iată un scurt comentariu al Angelei Ioan : ”Printre cei care au lăsat megalomania conținutului să se propage în organizarea formală, Marthe Robert acordă locul privelegiat lui Balzac, ”Bastardul” fecund prin excelență . “Împărat al romanului”, care visându-se nu numai egalul lui Napoleon, ci șI al marilor savanți ai omenirii, a concentrat în el însăși esența a geniului creator – acțiunea și cunoașterea”.

Biografia interesează în măsura în care aruncă o lumină asupra acțiunii romanului (și aruncă), amplificând-o. Wallek distinge trei feluri de a privi biografia unui autor :
1. Biografia explică și elucidează produsul literar propriu-zis
2. Interesul intrisec al biografiei, prin posibilitatea de a cunoaște un om de geniu
3. Folosirea biograhiei ca izvor de cercetare sistematcă a psihologiei scriitorului șI a procesului literar.
O primă obsevație se impune: deși este un gen literar vechi, biografiile scriitorilor nu fac, metodologic vorbind, nici o deosebire între viața unui artist și a altei personalități publice. Din acest punct de vedere problemele pe care le are de rezolvat un biograf le-ar avea de rezolvat și un istoric.

Pentru subiectul pe care îl analizăm, este interesat de știut dacă biograful este îndreptățit să folosească pagini din operă care să întregerască opera scriitorului. Și dacă da, au imporatnță plopii reali pe lângă care a trecut Eminescu încercănd s-o zărească pe iubita lui la fereastră? În alt caz, putem să luăm de bune amănuntele din viaăa lui Toma Nour, eroul eminescian, cu care, la o primă vedere, autorul seamănă și se identifică?

Istoricii literari, cercetătorii și biografii sunt atrași, pe bună dreptate de viețile scriitorilor și nu pot să nu facă apropieri între anumite episoade din viaăa autorilor și întămplări din aceeași familie întălnite în opere, dar a încerca să tragi concluzii cu pretenții științifice este o dorință hazardată. Nu vom ști niciodată cine este personajul prin gura căruia vorbete autorul. La noi, s-a crezut și se mai crede încă și acum, că în romanele Ion și Răscoala în Titu Herdelea trebuie să-l vedem pe Liviu Rebreanu însuși. Așa mediocru să se fi văzut/vrut autorul? Dar în O scrisoare pierdută , cine este autorul ? Mi-e teamă că nu putem să-l jignim pe Caragiale suprapunânduăl peste vreunul dintre eroi. Că Floubert declară Madam Bovary sunt eu , mai degrabă încurcă lucrurile decât să le limpezească, căci nu poate fi reținut, din această vorbă de duh, decăt că autorul a “trăit “ viața doamnei Bovary, el a inventat-o și își asumă întregul ei destin.

Toate personajele unei cărți sunt autorul , nu este nici o tresărire care să nu-i aparțină, nici o răsuflare măcar, totul este închipuit de autor și trăit. Evident, nu în realitatea terestră, într-o realitate pe care doar creația o definește și pe care doar creatorii o cunosc și o recunosc. Dacă nu sunt privite astfel lucrurile, biografiile nu sunt de nici un ajutor operei. S-a observat că ”întreaga concepție potrivit cărea arta n-ar reprezenta decât autoexpresie, decât o transcriere a sentimentelor și experiențelor personale, este demonstrabil falsă.

Chiar și atunci când există o strânsă legătură între opera literară și viața scriitorului, acest lucru nu înseamnă că opera literară n-ar fi decât o simplă copie a vieții… Opera literară întruchipează mai degrabă “visul “ scriitorului decât viața lui reală, sau este o “mască”, un “anti eu “, îndărătul cărora se ascunde personalitatea lui adevărată, sau reprezintă imagine vieții din care autorul vrea să evadeze”.

4. Istoria artei, istoria stilurilor
Pentru cine este familiarizat cu operele de artă și cu modul în care a evoluat arta nu este nevoie ca pe soclul unei statui să fie trecut anul pentru a-și da seama cărei epoci aparține sau cărui stil. Același lucru se întâmplă și cu o carte care, să zicem, ne-a căzut în mână și nu mai are coperți. Citim câteva rânduri, apoi constatăm că nu știm nici cine este autorul. Și totuși, ne dăm seama de epoca în care a fost scrisă, recunoaștem valoarea autorului, presupunem cărui secol aparține. Evident, pentru un necunoscător aceste lucruri nu sunt posivile.

"Definind istoria artei ca istorie a stilurilor, toate antinomiile sunt rezolvate, și arta este autonomă și evoluează, stilul este o construcție peste fapte și nu se opune insului, filosofia stilului nu este altceva decât istoria stilului, sau estetica - istorie, adică reciproca lor constituire de sine. Iar stilul fiind o noțiune istorică, precum și constituitoare de istorie, nu se poate vorbi de stiluri fundamentale, tip de artă, și deci neistorice, precum nu se poate vorbi decât sau abstract sau metaforic de o istorie a stilului, stilul fiind stilurile, întocmai cum tradiția sunt grupările de tradiție. Și nu sunt periodice, aceasta însemnând că unul este ținta celuilalt, ci evoluiază, adică unul iese din și înlocuiește pe celalalt , continuându-l (...). Stilul utilitatea artistică, sinceritatea nouă și frumusețea veche, este unitatea spiritului și valoarea materială, și nu oboseala îl îndeamna la evoluție, ci absoluta identitate, așa că stilurile sunt forma sociala a artei".

Cartea care ne oferă cea mai completă viziune asupra istoriei stilurilor este, firește, Biblia. Din ea aflăm cum se gândea și se scria în urmă cu milenii. Din ea luăm act de stilul sobru și elegant al lui Moise, de stilul sec, exact al lui Samuel, de efuziunile lui David, de meditațiile succinte și pline de esență ale fiului său, Solomon, de strigătele disperate ca un bocet ale profeților, de dialectica sublimă a lui Pavel, de metafora absconsă și plină de miez a apostolului Ioan. Ellen G. White scrie: ”Dacă toți ar face din Biblie obiectul studiului lor, noi vom vedea un popor în dezvoltare continuă, capabil să gândească mai profund și arătând o măsură mai mare de înțelepciune decât în urma celor mai serioase eforturi în studierea doar a științelor și istoriei lumii”.

5. Stil artistic
Știm că după vorba de duh a unui naturalist francez stilul e omul însuși. Și este adevărat. Aceasta înseamnă că orice om are stilul său, ceva mai mult: au stil și cei care n-au stil. Foarte simplu vorbind, un individ care nu știe să se îmbrace, care n-are stil și nu a frecventat niciodată o casă de modă sau nu a văzut vreodată o revistă de specialitate, are stil prin absența... stilului, ne dăm adică seama care este relația sa cu moda, cu epoca și societatea în care trăiește. La fel stau lucrurile cu individul care vorbește. El nu-și propune să vorbească într-un fel anume, dar ascultându-l vom ști cu cine avem de a face, ne putem da seama de nivelul lui cultural, din ce parte a țării vine, cât este de învățat sau la curent cu lumea secolului său. La scriitori, care sunt cei mai constanți stâlpnici ai limbii, lucrurile sunt și mai clare, deoarece, fie că-și propun, fie că nu, ei sunt mânuitorii unui stil creator, artistic.

S-a spus că un stil artistic care nu ar conține cheia propriei interpretări, care ar fi o simplă reacție la o realitate trăită sau imaginată ar semăna cu reproducerea unei alte opere de artă. În opera marilor scriitori descoperim amestec de pulbere stelară și vedem stropul de rouă ridicându-se deasupra mocirlei. Viața plină de tensiuni, ambiguă, fără speranță, mincinoasă ca dimineață de primăvară sau credincioasă ca rotirea anotimpurilor pare îngenunchiată de condeiul creatorului, iar sensul ei țâșnește din fiecare frază.

De ce ne place o operă de artă? Pentru că ”artistul nu s-a limitat să producă versuri așa cum migdalul produce flori în luna martie: el s-a înălțat deasupra lui însuși, deasupra spontaneității lui vitale; a planat în văzduh, în maiestoase rotiri de vulturi, deasupra propriei sale inimi și a existenței înconjuratoare. Dincolo de ritmuri, de armoniile de culoare și linie, de percepțiile și de sentimentele sale, descoperim în el o mare putere de reflecție, de meditație. Sub formele cele mai diverse, orice mare stil cuprinde o strălucire de amiazi și reprezintă o zonă de seninatate în mijlocul furtunilor".

Nu experiența de viață și nici sensibiltatea sunt elementele care separă artistul de omul comun sau artistul de un confrate al său. Dacă suntem supuși unui test, nu recunoaștem un poet, să zicem, după subiectul poeziei sale ( că doar nu a scris zeci de poezii cu același subiect ) și nici după rimele folosite ( că doar nu-și autoplagiază rimele ) , ci după un ce anume, după un timbru personal, inconfundabil, care-i poartă marca. Iar această marcă nu este un semn pe care și l-a ales artistul ca să-l definească și să-l individualizeze printre alți scriitori – este amprenta lui profundă, este nu doar epiderma de la degetul mare, ci o chintesență a vieții lui trecute și prezente, a gândului și inimii sale, a cicatricelor și viselor lui cele mai tainice. Iată stilul. Dacă auzim poezia :

Trăindu-și zilele și anii,
Pier prietenii, pe rând, ca și dușmanii,
La fel și legea ta nu cruță.

I-ai încărcat de-a valma-ntr-o căruță
Cu calul orb, bolnavi de boala vieții
Și proștii și isteții.

Le-ai dat și-un gust de grea eternitate
Că-au fost ori buni, ori negri de păcate.
La fel,tot una ți-e, și viața și neviața.
Începe noaptea. Unde-i dimineața?
E frig în suflet, sufletu-i sărac
Și nu pot ști cu ce să-l mai îmbrac.
Mi-e mintea înghețată.

Am fost cândva și n-am fost niciodată?
Măritule, blajinule, tu poți
Să mi-i ucizi în parte, ca eu să-I plâng pe toți.
Vom intui că avem de-a face cu un poem arghezian : ne-o spune stilul – subiectul, rima, ritmul, tratare, angoasele specifice, ambiguitatea, duritatea expresiei, ineditul cuvintelor, amestecul dintre concret și abstract. Dacă, firește, cunoaștem specificul poeziei românești.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!