agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4992 .



Proverbul in istoria culturii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-02-08  |     | 



Dacă nu acceptăm opinia devenită proletcultistă, după care poporul este creatorul tuturor valorilor, acceptăm, totuși, că orice om din popor a făcut cel puțin o dată în viața lui trimitere la un proverb, cu intenția da a arăta că știe ce este aceea înțelepciune și că este cazul să se învețe din experiența altora. În această situație, proverbul devine sinonim cu înțelepciunea. Ceea ce îl determină pe James, J. Crenshaw să afirme că înțelepciunea constă în enunțuri proverbiale sau instrucțiuni, dezbateri, reflecții intelectuale. Din punct de vedere tematic, înțelepciunea cuprinde intuițiile proprii evidente referitoare la traversarea viații în raport cu dezvoltarea omului, căutarea secretele care să ducă la înțelegerea suferinței nedrepte, căutarea unui scop final. Când se realizează un mariaj între formă și conținut, atunci avem de-a face cu literatura înțelepciunii. „Fără o asemenea unitate, un text dat participă la înțelepciunea biblică cu o extindere mai mare sau mai mică.[1]



În concordanță cu gândirea antică, a fi înțelept însemna a avea capacitatea de a judeca și de a vorbi în vederea menținerii ordinii. Cicero scria: “Fără îndoială, aceea eminentă și divină constă în a pătrunde adânc lucrurile omenești și a le cunoaște bine din experiență; a nu fi surprins de o întâmplare, a nu socoti imposibil nimic înainte de a se întâmpla”[2] Oportunitatea era deci un fel de ingredient esențial al înțelepciunii – timpul potrivit pentru fiecare faptă sau cuvânt. Însemna ca o faptă bună să se producă doar dacă este cea mai potrivită pentru o situație dată. În adevăr, exista convingerea că timpul are răbdare, pentru orice exista vreme. Universul însuși a depins de o conduită potrivită: a fost seară și a fost dimineață. Apoi Dumnezeu a văzut că lucrurile erau bine făcute, iar după ce a creat și omul, Domnul a văzut că toate erau foarte bune. Dimpotrivă, „un cuvânt rostit nelatimp sau un act făcut în afara unei succesiuni care ține de armonia naturii întăresc forțele haosului care au plutit peste întreaga creația”.[3] Este ceea ce va constata și Solomon la sfârșitul unei vieți pline de experiențe faptice și de gânduri îndelungi: există o vreme a începutului și o vreme a sfârșitului, iar lucrurile au fiecare vremea și locul lor. Și generațiile, la rândul lor, au, de fiecare dată, ceva etern și ceva specific de meditat. Gânditorul Constantin Noica scria:

“Dacă trebuie să cauți îndărăt în istorie sensuri și orientări pentru om, atunci epoca ta se află în minorat – s-ar putea spune oricând. Renașterea s-a simțit în minorat față de cei vechi, cu omul ei tânăr, abia eliberat de dogme și prejudecăți, care-și caută o maturizare: cei vechi erau totodată cei bătrâni, știutori și înțelepți.”[4]

Cel care pune ordine în noțiuni, încercând să le definească după o metodologie științifică este tot Aristotel (384-322 î. H.). Acesta în Organon III, scrie următoarele despre rolul timpului în raportul acuzal:”Ceea ce este în curs de devenire, ceea ce a devenit și ceea ce va deveni au aceeași cauză ca și ceea ce există...” [5]



Alegoria și proverbul
Cuvântul alegorie vine în limba română din limba franceză allegorie, care, la rândul ei, l-a preluat din latinescul allegoria și înseamnă a vorbi altfel. Este o categorie stilistică, o figură stilistică alcătuită dintr-o înșiruire de metafore în care sensul literal se substituie altuia, care este ascuns. Cel mai adesea alegoria este folosită în fabule, dar nici alte genuri literare nu-I sunt străine, ca de pildă poemul și epopeea. Alegoria este foarte mult folosită în proverbe.”Proverbele alegorice au mai întâi un sens propriu, care este adevărat, dar care nu este ceea ce dorim să lăsăm a se înțelege în primul rând: se spune, în mod familiar, tant va la cruche a l`eau , qu`a la fin elle se brise (ulciorul nu merge de multe ori la apă), adică dacă înfrunți de prea multe ori primejdia, până la urmă mori sau, dacă te lași prea mult ispitit, până la urmă cazi în păcat.”[6] Din această cauză este bine să avem lămurite conceptele și definițiile și să nu credem că orice propozițe care ne place sau conține un avevăr poate fi socotită proverb.



Prestigiosul paremiolog Archer Taylor, citat mai sus, după ce acceptă că definiția unui proverb este greu de dat, afirmă categoric că nici una dintre propuneri nu-l va determina să accepte ca proverb orice propoziție.[7] Pentru a fi cu adevărat proverb, o frază sau o propoziție trebuie să se integreze într-o perfectă unitate de formă și fond. Este vorba de un nou concept și de o confruntare, ceea ce Plotin, ar numi eidos, prin care nu înțelege numai forma în sens aristotelic, ci și ideea în sensul platonician, caracterul unei lupte între putere și non-putere (care acționează ca rezistență în fața puterii), între frumos și urât, între bine și rău - s. n.”.[8]



Alegoria este o rudă apropiată a parabolei, modalitate de exprimare atât de familiară credincioșilor și creștinilor, ilustrată cu strălucire divină de Însuși Domnul Iisus Hristos. Ea se întâlnește ca o extensie a elementului comparativ într-o serie întreagă de ziceri concrete, în special în Proverbe, cap. 5, versetele 15-23 și în Eclesiastul, cap.12, versetele1-6. Dar, firește, nu doar aici, ci este o exprimare curentă a Scripturii care destul de rar comunică doar la un singur nivel, cel al concretului (cazul Cronicilor). La rândul ei, metafora, ca mijloc poetic, apare frecvent în alegorie.[9] "Alegoria conține în sine propria interpretare. O metaforă care constă dintr-un singur cuvânt sau o propoziție nu este o alegorie. Dar când este extinsă într-o narațiune cu mai multe detalii, figura devine o alegorie. În Proverbe, cap. 5, versetele15-23 avem de-a face cu o metaforă extinsă:

Bea apă din fântâna ta și din izvoarele puțului tău.

Această alegorie compară intimitatea sexuală în cadrul fidelității maritale cu imaginea de a bea apă din propria fântână. Cheia pe care o oferă scriitorul pentru a descuia această alegorie apare în versetul 18:

Izvorul tău să fie binecuvântat și bucură-te de nevasta tinereții tale. [10]

Și ca lucrurile să fie și mai clare, înțeleptul devenit liric pune o întrebare retorică:

Și pentru ce, fiule, ai fi îndrăgostit de o străină și ai îmbrățișa sânul unei necunoscute?[11]


Originea artei și a înțelepciunii
Proverbul, prin însăși esența sa, se înscrie într-o dublă ascensiune. El cuprinde în sine logos, gândire, cuget, și din această pricină poate fi revendicat de iubitorii filozofiei, dar îmbracă haina ornamentată a cuvintelor, are o formă aparte, este broderia omului, intervenția lui asupra diamantului de origine divină. ”Așa cum artiștii atunci când pictează tablouri, fiind instruiți de Iscusință asupra meșteșugului, după ce iau cu mâinile culori felurite, amestecând cu pricepere din unele mai mult, din altele mai puțin, formează din acestea imagini aidoma cu toate celea, creând copaci sau bărbați și femei, sau fiare și păsări sau pești care trăiesc în apă, sau zei cu viață îndelungată, vrednici de cinstiri. Astfel, să nu-ți covârșească mintea rătăcirea că izvorul lucrurilor pieritoare, care desigur sunt mari, este în altă parte, ci înțelege adânc aceste lucruri, auzind cuvânt de la Dumnezeu.”[12]

Credem că dintre toate formele poetice, proverbul a supraviețuit cel mai mult tocmai datorită îmbinării perfecte dintre formă și fond. Ideea clară, capacitatea de a exprimat exact ce se dorește au asigurat menținerea interesului pentru idée, în timp ce forma simplă l-a făcut accesibil tuturor categoriilor de vârstă și de cultură. Când a fost nevoie de rimă, a apelat la rimă, când ritmul l-a definit cel mai bine s-a mulțumit doar cu el, când a fost doar o comparație s-a lăsat purtat de ea, iar când înțelesul a fost extrem de profund a apelat la metaforă, la enigmă ori la parabolă. Nici o altă formă de manifestare a geniului uman nu a demonstrat atâta mobilitate între cadrele fixe ale modelului ca proverbul. Aceasta i-a asigurat longevitatea, dar și penetrarea în largi spații geografice. “Socotesc că natura și funcția primară a celor mai importante procedee poetice – în special rima, metrul și metafora – constau în a elibera cuvântul într-o oarecare măsură de rolul său pur referențial, de vasalitatea sa față de sens și nu a-i da sau a-i restitui materialitatea necesară unui mediu autentic. Pentru a ajunge la poziția unei suveranități creatoare asupra materiei, poetul trebuie mai întâi să reducă limba la o substanță asemănătoare unui material, dar el nu poate realiza acest deziderat decât în parte. În schimb poate – și aceasta este prima lui sarcină – să stabilească o distanță între cuvinte și înțelesul lor, micșorându-le pe cât posibil forța de semnificație și astfel înhibând saltul nostru prea brusc de la ele la lucrurile pe care le denumesc.[13]

Devenită artă, se poate spune că astfel cugetarea din proverb, asemeni unui poem, devăluie lumea interioară a reacțiilor umane, fluxul dinamic al subiectivității întipărit în structuri verbale, imagini, caractere și acțiuni simbolice care alcătuiesc un obiect unic, neschimbător – “un complex de interdependențe ce cheamă și ademenește imaginația noastră contemplativă.”[14]

Tocmai această profunzime a proverbului și capacitatea sa rară de comunicare l-au făcut util în convorbirile simple, prietenești, dar și în discursuri și prelegeri. Cele mai vechi dovezi ale folosirii proverbelor în discurs le oferă textele asiro-babiloniene, considerate a proveni din mileniul al IV-lea î.e.n., și care cuprind, pe lângă mituri, epopei și imnuri sacre, scrieri cu caracter sapiențial, unele dintre cele din urmă fiind înșiruire de de proverbe, ca urmărtoarele:

- Groapa mea de apă nu s-a uscat, de aceea setea nu mă chinuie.

- Plasa e desfăcută, dar fierul ei nedescuiat.

- Am căpătat un amanet, dar paguba nu s-a oprit.

- Dacă nu mă duc eu, cine se va duce în locul meu?

- A sfințit templul mai înainte de a-l zidi.

- Dacă încă nu s-a sculat în picioare, cum are să se înalțe pe scaun ca un domn?

- Gura mea n-a vorbit ca un om (mare), când am să stau să mănânc pe un scaun înalt?

- O, prietene, tainele mele nu sunt apărate de un dușman, ci, dimpotrivă, de un fiu ori o fiică.

- Rodul primăverii (anului) - rodul dimineții.

- Un canal în direcția vântului aduce apă din abundență" [15].

Prima parte din Cuvintele sau înțelepciunea lui Ahiquar, text care a pătruns și în aria culturală românească sub forma cărții populare "Archirie și Anadan, este compusă dintr-o lungă înșiruire de proverbe din care cităm acum doar câteva pentru exemplificare:

- Căci vorba e ca o pasăre: cine-i dă drumul, n-o mai prinde.

- Ascunde tainele gurii tale, apoi pro­nunță cuvântul potrivit;

- Un șiret de gură e mai tare decât un șiret în război [16].

Într-o arie geografică și culturală apropiată, se situează căr­țile sapiențiale egiptene, datând din mileniul al III-lea î.e.n., prezente și mai târziu în cultura egipteană care a cultivat cu pre­dilecție formularea aforistică[17]. Deosebit de semnificativ este faptul că într-una din scrierile foarte importante, Învățătura lui Ptahhotep, citată adesea ca exemplu de încorporare a proverbelor, se menționează expres înainte de începerea pro­priu-zisă a înșiruirii de sfaturi și proverbe:



"Astfel ca să-i pot grăi lui

cuvintele celor ce știu să asculte

Și să-i spun lui sfaturile bătrânilor

Care știau să dea scultare odinioară zeilor"[18].

Avem de-a face fără îndoială cu o atestare limpede a circu­lației proverbelor și cu observarea vechimii lor. Proverbul era considerat - după. cum se vede - "vechi" și acum cinci milenii![19] Dar ar fi bine să știm ce s-a întâmplat, în esență, cu omul de-a lungul timpului. Constantin Noica este de părere: ”Cei 7ooo de ani din urma noastră nu au putut lărgi orizontul rațiunii:un înțelept din Sumer nu era sub nivelul înțelepciunii noastre.”[20] Așadar, căutând să-I înțelegem pe cei vechi, cum gândeau autorii proverbelor și ascultătorii gândurilor rostite de înțelepți, ne vom înțelege pe noi și vom ști cum să acționăm și ce este demn de transmis și altora.

Multe scrieri egiptene, nu numai de tip sapiențial (la cea deja citată se mai pot adăuga Învățăturile regelui Amen-Em-Hat, Învățăturile Iui Amen-Em-Ope și Papirusul Insinger) sunt înțesate cu proverbe, aforisme și maxime. Iată, de exemplu, un fragment din Povestea țăranului bun de gură: ”Mare logofăt, stăpâne al meu, limba oamenilor este cumpăna de cântărire a lor, căci cântarul descoperă lipsurile. Pedepsește pe cel ce merită să fie osândit și nimeni nu se va putea atinge de corectitudinea ta…Dacă minciuna pornește la drum se rătăcește; nu trece răul în luntre, nu călăto­rește ușor”[21]

Transmiterea învățăturilor, a observațiilor practice și a cuge­tărilor generalizatoare sub formă aforistică este tipică pentru cul­turile mesopotamiene și din Valea Nilului, astfel că Biblia, ale cărei izvoare, după A. Dupoont-Sommer, Apercus preliminaire sur les Manuscrits de la Mer Morte, trebuie căutate în aceleași zone, va prelua în mod firesc acest "stil". Cel puțin trei dintre cărțile canonice ale Bibliei (Psalmii, Pildele lui Solomon și Ecclesiastul) și două dintre cărțile necanonice (Cartea înțelepciunii Iui Solomon și Cartea înțelepciunii lui Isus, - fiul lui Sirah) sunt, în anumite porțiuni sau în totalitate, adevărate culegeri de proverbe.

Punând în paralel textele de pe tablele de lut interpretate de Noah Kramer și Edmund Gordon, cu textele paremiologice ale Bibliei, Otto E. Moll stabilește numeroase asemănări[22], din care cităm doar două exemple edificatoare:

1. Cine mănâncă prea mult nu mai poate dormi (Colecția sumeriană, 1, 106);

Dulce este somnul lucrătorului, fie că mănâncă mult, fie că mănâncă puțin, dar belșugul bogatului nu-i dă răgaz să doarmă (Ecclesiastul, 5,11);

Cu somn sănătos se odihnește pântecele celui cumpătat; se scoală dimineața și sufletul 1ui cu el. Truda privegherii și a greții și durerile îmbuibării sunt cu omul nesățios (Isus Sirah, 31, 22-23).

2. Omul sărac n-are putere (și prieteni) (Colecția sumeriană, 2,18);

Bogăția strânge prieteni fără de număr, iar săracul se des­parte chiar de prietenul său (Pildele Iui Solomon, 19,4) ;

Pînă îi vei fi de folos, va lucra cu tine ; iar de vei ajunge sărac te va părăsi (Isus Sirah, 13,6).

Proverbe derivate din aceste idei și cu expresie asemănătoare au pătruns în mai toate corpusurile europene și, pentru comparație, cităm din cel românesc:

Lăcomia strică omenia (Zane,VII, 641);

Cumpătul nu strică umbletul (Zane, VII, 519);

Sărăcia strică domnia (Zane, X, 323);

Sărăcia intră pe ușă și dragostea iese pe fereastră (Zane, VII, 362); Sărăcia este zid de piatră, bogăția gard de nuiele (Zane, V, S72).

Merită menționat amănuntul semnificativ că autorul uneia din cărțile necanonice în discuție, Isus fiul lui Sirah, era originar din Ierusalim și s-a stabilit în Egipt, publicându-și pe la sfârșitul se­colului al III-lea î.e.n., Panaretonul ("Tezaurul tuturor virtuților", de la gr. άρετή) cunoscut în Biblie sub numele de Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah sau Sirahiada[23]. Era imposibil ca în aceste condiții, tradiția paremiologică mai veche a Egiptului să nu fi influențat culegerea sa.

La mare distanță în spațiu, într-un alt centru cultural al uma­nității, în nordul Indiei, se dezvoltă între 1000 și 600 î.e.n. o literatură cu caracter filozofic si mitologic în care formularea aforistică este la loc de cinste.

În legătură cu aceasta, Theofil Simenschy­ scria: "Poezia gnomică (de cugetări) este un domeniu al litera­turii unde indienii au ajuns la o măiestrie care n-a fost atinsă niciodată de vreun alt popor. Nimic nu le-a reușit mai bine ca arta de a exprima în mod concis si fin o idee în două versuri si de-a o îmbrăca adesea într-o imagine frumoasă din natură sau într-o comparație surprinzătoare și ingenioasă. Numeroase poves­tiri, sentențe și exprimări din literatura indiană dovedesc cât de mult au prețuit indienii în toate timpurile o « vorbă aleasă » (subhășita). Și azi se consideră ca o cerință a educației să cunoască cineva sentințe nimerite, pe care să le poată întrebuința la locul potrivit într-o conversație"[24]. (Asemănarea ultimei idei, pe care autorul o preia, desigur, din cultura indiană, cu cele spuse de Platon în Protagoras este încă o dovadă a universalității proverbelor și nu numai în textul, ci și în funcția lor!). Aspectele remarcate sunt evidente chiar și la o lectură în traducere a scrierilor indiene, căci condus de stilul lapidar și concentrat al aforismelor, tradu­cătorul este obligat totdeauna să caute în limba țintă mai curând echivalențe decât o redare fidelă a originalului,[25] George Coșbuc, care a publicat o mică antologie sanscrită în limba română, a înțeles acest lucru, folosind în traducerile sale o mulțime de figuri tipic proverbiale valabile și pentru tiparele românești:

" Vezi: Ce-au adunat părinții

Risipesc copiii lor ­

Limba- nghite-așa ușor

Toată munca ce-o fac dinții!” [26]

(Comp. cu: Tatăl adună paiele ca aurul, fiul risipește aurul ca paile - Zane, IV, 652 ; Înghite cât poți mesteca - Zane, III, 583).

Europocentrismul cultural a făcut ca parimiile indiene să fie recepționate târziu și de aceea studiile comparative sunt foarte puține. Unele studii demonstrează însă că. funcționalitatea și organizarea lor nu se deosebesc esențial de cele din Orientul mijlociu și Europa[27], ceea ce poate reprezenta încă o dovadă în favoarea caracterului universal al proverbelor, subliniat in atâtea rânduri in cartea de față.

Și mai puțin cunoscute sunt în Europa proverbele chinezești și deși limba chineză este foarte bogată în proverbe, studiile asupra lor nu sunt prea numeroase, iar cele care s-au scris nu sunt prea accesibile. Este firesc ca o limbă care se sprijină pe o scriere ideografică și în care "cuvântul, ca emblemă vocală a unei embleme naturale, are o putere evocatoare, chemând lucrul în mintea celui care-l gândește și dându-i o realitate concretă " să aibă, așa cum scrie Anton Dumitriu, o predilecție specială pentru expresia fixă a proverbului, el însuși o "emblemă " .

Filozofia și logica chineză au ele însele o exprimare aforistică. În Cartea drumului și a virtuții (Tao-te-king ), aparținând celebrului gânditor chinez din secolul al VI-lca î.e.n., Lao-tse, se întâlnesc la tot pasul formulări ca acestea: "Cine știe nu vorbește; cine vorbește nu știe" despre care este greu să afirmi dacă nu sunt chiar proverbe. De asemenea, cultura chineză a păstrat, mai mult decât au făcut-o culturile asiatice și europene, proverbe juridice în tradiție orală, care au servit multă vreme pentru procedurile judi­ciare[28].

Deși nu se știu prea multe amănunte despre apariția și utilizarea proverbelor în Orientul Îndepărtat, este certă folosire lor frecventă, atât în literaratura cultă cât și în vorbirea de zi cu zi. Pentru exemplificare, redăm câteva versuri citate de U Þing-Zî:

Fiece om își află în viață un drum –

De-i general, ministru, nemuritor sau sfânt,

E printre cei umili, la început, oricum.[29]

Este adevărat, fiecare om este umil la început de drum, dar diferențele apar mai târziu, când unii uită de unde au plecat și cred că drumul li se datorează lor. Eminescu notase în caietele lui și aceste versuri pline de spirit: ”De dragul Mariei/ Și-al mântuitorului/ lucește pe cer / O stea călătorului.”// De unde am putea deduce că drumul un este al nostru, ci al Celui car ene arată Nordul, căci, zice Mântuitorul, un noi L-am ales, ci invers, El ne-a ales pe noi.







--------------------------------------------------------------------------------

[1] James, J. Crenshaw, Old Testament Wisdom, Atlanta, Georgia, John Knox Press, 1981,

[2] Cicero, Tusculanae disputationes, , vol. 3, p. 30, apud. Th. Simenschy, Un dicționar al înțelepciunii, Iași, Editura Junimea, 1979, p. 460.

[3] James, J. Crenshaw, Old Testament Wisdom, Atlanta, Georgia, John Knox Press, 1981, traducere de Liviu Anton

[4] Constantin Noica, Prospectiv și retrospectiv în umanism, în Revista de filozofie, tomul 20, nr. 7, p. 841, București, 1973.

[5] Aristotel, Organon III, Analitica secunda, București, Editura Științifică, 1961, p. 158.

[6] Du Marsais, Despre tropi, București, Editura Univers, 1981, pag. 118.

[7] Archer Taylor, The Proverb, Hatboro Pennsylvania, 1962, apud Constantin Negreanu, Structura proverbelor românești, București, Editura Științifică și enciclopedică, 1983, p. 29.

[8] Erwin Panofsky, Ideea, București, Editura Univers, 1975, pag. XI.

[9] Nel, P.J., The Structure and Ethos of the Wisdom Admonitions in Proverbs, Berlin, Gruyter, 1982, p. 10.

[10] Cf. Kaiser, W.C. and M. Silva, Op. cit. p. 101,102.

[11] Proverbe, cap. 4, vers. 20.

[12] Empedocle, cf. Erwin Panofsky, Ideea, București, Editura Univers, 1975, pag.81.

[13] Poetul ca măscărici și sacerdot – discurs asupra metodei, în Shakespearean Meanings, Princeton, N.Y., 1968, pag. 24.

[14] Murray Krieger, Teoria criticii, București, Editura Univers, 1982, pag. 75.

[15] Gândirea asiro-babiloniană în texte, București, 1975, p. 279.

[16] Gândirea asiro-babiloniană în texte, București, 1975, p. 290­

[17] Cf. Gândirea egipteană antică în texte, București, 1974 ; vezi și C. Daniel, Civilizația Egiptului antic, București, 1976, p. 224-227.

[18] Gândirea egipteană antică in texte, București, 1974, p. 42.

[19] Cezar Tabarcea, Op. cit., p. 121.

[20] Constantin Noica, Op. cit., p. 845.

[21] Gândirea egipteană... p. 130.

[22] Cf. art. cit., loc. cit.

[23] Cf. P.M. Quitard, Etudes historique, litteraises et moarles sur les proverbes francais et le langage proverbial..., Paris, 1860, p. 2.

[24] Th Simensky, Maxime și proverbii, în vol. Cultură și filosofie indiană în texte și studii, București, 1978, p. 306.

[25] Cezar Tabarcea, op. cit., p. 124.

[26] G. Coșbuc, Antologie sanscrită, București, 1966, p. 28.

[27] Hari S. Upadhzaza, Attitude of Indian Proverbs Toward High Caste Hindus, in Proverbium, 1965, nr. 3.

[28] Cf. W. Ebenhar, Some Notes on The Use of Proverbs in Chinese Novels, în Proverbium, 1967, nr. 9, p. 201.

[29] U Þing-Zî, Întâmplări din lumea cărturarilor, București, Editura Univers, 1978, p. 21.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!