agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3724 .



Genii, genuri si negenii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-02-09  |     | 




1. Împărțim, dar nu risipim
Clasificarea în genuri este un câstig estetic al teoriei literaturii. Prin ea, s-a spus, se clasifică literatura și istoria literara, nu în funcție de timp sau loc, respectiv epocă sau limbă națională, ci în funcție de anumite tipuri specifice de organizare sau de structură a operelor literare. Genurile nu au rămas neschimbate de-a lungul timpului, dar nici nu este cazul să li se cânte prohodul, deși acest lucru s-a încercat de nenumărate ori. Spiritele revoluționare, neliniștite, superesteții, în general cei care cred că lumea ( inclusiv cea literară, sau mai ales ea ) începe cu ei, au încercat cu disperare să demonstreze că libertatea presupune călcarea oricărei reguli. Ceea ce s-a dovedit de fiecare dată greșit. În estetică, s-a observat, teoria istorica a genurilor literare constituie una din primele încercari organizate de studiu al artei literare și al formelor sale, stadiul embrionar al acestei discipline.

Teoria literară a genurilor are la baza concepțiile expuse de Aristotel și Horațiu, care, evident, nu ei inventaseră respectivele teorii, ci doar au făcut ordine într-o materie atât de diversificată și, de ce n-am recunoaște, atât de fluidă.

2. Felurile poeziei și ale altor arte
Iată ce ne spune Aristotel în Poetica :" Mi-e în gând să vorbesc despre poezie în sine și despre felurile ei ; despre puterea de înrâurire a fiecareia din ele; despre chipul cum trebuie întocmită materia pentru ca plasmuirea să fie frumoasă; din câte și ce fel de părți e alcătuită, așijderi despre toate câte se leagă de o asemenea cercetare ,- începând, cum e firesc, cu cele de început."
Artele, în viziunea lui Aristotel, sunt toate niște imitații ale ideilor :"Epopeea și poezia tragică, ca și poezia ditirambică , apoi cea mai mare parte din meșteșugul cântatului cu flautul și cu cithara sunt toate, privite laolaltă, niște imitații.
Se deosebesc însă una de alta în trei privințe : fie ca imită cu mijloace felurite, fie că imită lucruri felurite, fie ca imită felurit , - de fiecare dată altfel."

Suntem obișnuiți, pentru clarificare, cu împărțirea în cele trei genuri clasice: epic, liric, dramatic. Aceste trei genuri au fost asociate uneori cu dimensiunile timpului și chiar cu morfologia lingvistică. Cineva a încercat chiar un paralelism între genurile literare și societatea contempoana lui din secolul al XVII - lea: lumea de la curte, de la oraș și de la țară, ajungând la trei tipuri corespunzătoare de de poezie: poezia eroică (epopeea și tragedia ), poezia burlescă ( satira și comedia ) și poezia pastorală. Un altul găsește alte trei tipuri fundamentale: drama, istorisirea și cântecul.

Singura soluție pe care o întrezărește Adrian Marino în acțiunea de definire a genurilor literare ar fi privirea acestora ca niște tipuri de creație, surprinse în mecanismul creației însăși, în atitudinea cea mai specifică a spiritului creator, care este autoreflectarea și distantarea.

În acest caz:
- eul care se contempla în actul autoexprimarii definește genul liric ;
- eul care se autoreflectă pe durata narațiunii subiective sau obiective - genul epic ;
- eul care se autoreflectă în tensiunile sale interioare sau în conflictele exterioare - genul dramatic-tragic;
- eul care se autoreflectă în atitudinile critice, ironice, ridicole - genul comic.
"Unitatea acestor situații este asigurată de una și aceeași participare lirică ; specializarea decurge din direcțiile posibile ale acestei participari, ceea ce lasă întrucâtva deschisă " lista" genurilor literare. Dacă inventarul lor este corect, numărul lor s-ar reduce la patru ( să ne amintim că la începutul cursului, luând în calcul alte criterii am avut trei genuri - liric, epic și dramatic-n.n.).Cu observația că acentul cade, în interpretarea noastră, pe identificarea formelor naturale ale exprimării lucide de sine, ale căror manifestări literare, mai mult sau mai puțin corespunzatoare, primesc denumirea tradițională de: liric,epic,dramatic, tragic,comic".

Vom trece peste interesantele disocieri efectuate de Aristotel între cei care imită prin culori "cu meștesug învățat, ori numai din deprindere ", și cei care imită cu glasul, cu flautul sau altele, pentru a ne opri la cei cât mai apropiați de subiectul nostru: "Cât privește arta care imită slujindu-se numai de cuvinte simple ori versificate, - fie folosind împreună mai multe feluri de măsuri, fie unul singur, - până astazi n-are un nume al ei (...) Atâta doar că oamenii, legând numele metrului de cuvântul care exprimă ideea de creație îi numesc pe unii creatori de versuri elegiace , pe alții creatori de versuri epice, chemându-i creatori ( "poeți" ) , nu pentru imitația pe care o săvârșesc cu toții, ci pentru comuna folosire a versului (...)

În legătură cu cele de până aici, acestea ar fi dar deosebirile ce se cuvin făcute. Mai sunt însă unele arte ce se slujesc de toate mijloacele înșirate înainte, - vreau să zic ritm, melodie, și masură, - cum fac poezia ditirambică, poezia nomilor, tragedia și comedia; se deosebesc însă între ele prin aceea ca unele le folosesc pe toate odată, altele pe rând".

Într-o definiție clară, de o concizie demnă de invidiat și ... de imitat, Aristotel lămurește pentru totdeauna deosebirea esențială dintre tragedie și comedie : "una năzuind să înfațișeze pe oameni mai răi, cealălaltă mai buni decât sunt în viața de toate zilele".
Pe lânga aceste deosebiri, Aristotel mai notează una :" cu aceleași mijloace și aceleași metode, tot imitație este și când cineva povestește - sub înfățișarea altuia, cum face Homer, ori păstrându-și propria individualitate neschimbată - și când înfațișează pe cei imitați în plină acțiune și mișcare. Cum am spus-o de la început, trei deosebiri cunoaste așadar imitația : de mijloace, de obiect, de procedare".

3. Opiniile lui Tzvetan Todorov
Teoriile moderne nu mai accepta însă ideea imitației după natură, deși n-o elimina în întregime. Literatura, e de părere Tzvetan Todorov , se creaza pornindu-se de la literatura și nu plecând de la realitate, fie aceasta materială sau psihică ; orice opera literara este convențională" .

Northrop Frye e și mai categoric : " Nu putem face poeme decât plecând de la alte poeme, romane numai plecând de la alte romane". În Imaginația cultivată, același scrie: " Dorința unui scriitor de a scrie nu poate decurge decât dintr-o prealabilă experiență a literaturii... Formele literaturii nu-și au izvorul decât în ele însele"." Tot ceea ce este nou în literatura nu este decât ceve vechi retopit... Exprimarea de sine, iată ceva ce n-a existat în literatură".
Todorov e de parere ca modurile ficțiunii se constituie pe baza relației dintre eroul cărții și noi înșine sau legile naturii. Acestea sunt în numar de cinci :

1. Eroul manifestă o superioritate (de natură ) asupra cititorului și a legilor naturii; acest gen este denumit mit .
2. Eroul manifestă o superioritate (de grad ) asupra cititorului și asupra legilor naturii; acesta este genul legendei sau al basmului.
3.Eroul are o superioritate (de grad ) asupra cititorului dar nu și asupra legilor naturii; ne aflăm în fața genului mimetic superior.
4. Eroul se află într-o relație de egalitate cu cititorul și cu legile naturii; acesta este genul mimetic inferior.
5. Eroul este inferior cititorului; este vorba despre genul ironic.
De la Northrop Frye , Tzvetan Todorov mai împrumuta doua tipuri de clasificări :
"1. Diviziunea în genuri propriu-zise care se întemeiază pe tipul de audiență :
a. drama (opere reprezentate),
b. poezia lirica (opere cuvântate) ,
c. poezia epica (opere recitate) ,
d. proza (opere citite).

Lor, Northrop Frye le adaugă precizarea :" Distincția cea mai importantă e determinată de faptul ca poezia epică este episodică în timp ce proza este continuă".

2. Cea de a doua clasificare pe care o împrumută se referă la opozițiile intelectual/personal și introvertit / extrovertit. Primul preferă confesiunea și romanța ( nu în acceptiunea dată de limba română cuvântului, ci cu sensul din engleză ) , iar cel de al doilea preferă genul anatomie ( introspecție, analiza ) și romanul. Iată, pe scurt, concluziile la care ajunge Todorov :
1. Orice teorie a genurilor se întemeiaza pe un anumit mod de a înțelege opera literara. În acest caz se disting trei aspecte ale operei : verbal, sintactic și semantic.
A). Aspectul verbal constă în frazele concrete care constituie textul.
B). Aspectul șintactic consemneaza relatiile pe care le întrețin între ele părțile operei (compozitia ) .
C). Aspectul semantic este dat de temele cărții. " Se înțelege de la sine ,ne atrage atentia autorul, ca aceste trei aspecte ale operei se manifestă într-o interdependență complexa și ca ele nu pot fi izolate decât în vederea analizei".
2. Se impune o alegere preliminară a nivelului la care vom situa structurile literare. Toate elementele universului literar sunt manifestările unei structuri abstracte și distante.
3. Conceptul de gen se cade nuanțat și definit.În acest sens, genurile istorice sunt rezultatul unei observări a faptelor literare, genurile teoretice sunt deduse dintr-o teorie a literaturii.

Întrucât istoria literaturii universale demonstrează ca marile opere au respectat genurile, admirația pentru aceste opere, prezentă în antichitate și în perioada clasicismului se transformă, până în zilele noastre într-un fel de " normativ" și devine o forma de constrângere.
Iată, în acest caz care ar fi normele pe care ar trebui să le cultive și să le respecte un poet:
Fiecare gen având idealul " frumusețea proprie" amestecul este proscris. Conviețuirea comicului cu tragicul este exclusă.
Separarea riguroasă a genurilor impune poetului să se mențina în limitele genului pentru care a optat.
Fiecare gen poate astfel să-și mențina puritatea, unitatea de ton. Conformarea la norma internă și formală a fiecarui gen echivalează cu realizarea operei.
Exista o ierarhizare a genurilor, superioare său inferioare, mari său mici.

Nu exista însă genuri pure, concluziunează teoreticianul Adrian Marino, ci numai forme intermediare, ambigui. Nu știm, așa cum am arătat la început unde începe și unde se termina un gen. Interdicția de a nu amesteca tragicul cu comicul, cea mai exigentă, să zicem, nu a fost respectată nici cel puțin în clasicismul cel mai ... clasic. Shakespeare nu o respecta, de pilda. Cervantes vede în romanul cavaleresc genul care " îngăduie ca autorul să se poată arăta și epic și liric și tragic și comic". Și dacă acest lucru nu se poate face când este vorba de o singură opera literară, cu atât nu se poate face când este vorba de un autor. Din nou marele Shakespeare ne stă la îndemână: mare tragedian ( Hamlet, Romeo și Julieta , Machbet , Regele Lear, Othello) , mare comic ( Visul unei nopți de vara , Mult zgomot pentru nimic, Scorpia îmblânzită ), mare liric ( în sonete).

4. Genul epic
O prima întrebare, înainte de a încerca să lămurim care sunt trăsăturile epicului, este legată chiar de esența poeziei: este aceasta epică, lirică sau dramatică. Răspunsul simplu ar fi că poezia este lirică, romanul este epic, iar piesa de teatru este gen dramatic. Prin aceasta nu am demonstra decât capacitatea noastră de a răspunde corect, ca la școală, sau capacitatea de a simplifica lucrurile. În realitate, avem de-a face cu preluarea unor termeni convenționali, în care, de cele mai multe ori se ignoră personalitatea operei de artă care n-a fost, firește creată, pentru a ilustra un gen, ci ca o"ființă" aparte, fără de care autorul a simtit ca nu poate trăi. Clasificarea, s-a observat, asemenea oricărei construcții logice, ignoră realitatea estetică particulară a creațiilor. Dar, "așa cum ființele poartă nu numai semnele individului, ci și ale tipului, operele literare realizeaza sinteza concretă a individualului și a universalului, fapt care nu le dezindividualizează estetic".

Voltaire, derutat și el, ca orice cititor, dar mai mult decât alții, fiindcă era un spirit de formație clasică, observând varietatea operelor lui Shakespeare, Corneille și Racine, recunoaste ca "s-ar simți nevoia, într-o oarecare masura, a unei definiții pentru fiecare dintre ele".

Așadar, înainte de a le clasifica trebuie să fim convinși că operele de artă sunt aidoma ființelor, ca în ele există viață, că nu sunt create după tipare și nici nu acceptă să sălașuiască în sertarele în care au de gând să le închidă teoreticienii. Fiind vii, nu le priesc nici insectarele, operele de artă nu sunt doar de privit, orice privitor are dreptul să le atingă și să le însuflețească, iar odată redevenite "persona", își cer locul lor în viața indivizilor și a societății. Înainte de a fi parte a unei teorii, așa cum am văzut, au viață, dar această viață nu este nici eternă nici liniară: operele de artă au o viabilitate istorică, aidoma genurilor care nu sunt fixate o dată pentru totdeauna.
Varietatea literaturii a început cu mult înainte de clasificarea lui Aristotel, a facut-o însăși viața. Ne este greu să spunem, de pildă, cărui gen literar aparține Geneza, prima carte a lui Moise. Este epică, adică este o poveste romanescă ? Începutul este, în adevăr, al unui roman memorabil:
"La început Dumnezeirea a făcut cerurile și pamântul..."
Dar cuvintele din versetul următor: " Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor" nu sunt oare, dincolo de adevarul lor, cea mai pura poezie ? Întrebarea este retorică. În versetul următor chiar dăm de genul dramatic:

" Dumnezeu a zis: " Să fie lumină !" și a fost lumină."

Nu toate genurile literare au avut aceeași pondere de-a lungul istoriei. Prestigiul Iliadei și Odiseei au făcut ca genurile cărora aparțineau, epopeia, să fie considerate, vreme îndelungată pe primul loc printre alte genuri. La fel s-a întâmplat și cu Eneida lui Vergiliu. Acest lucru i-a facut pe mulți creatori să se dedice epopeii.

În Franța avem cazurile lui Ronsard și Voltaire ( și nu numai ), în literatura română Asachi, I.Eliade Rădulescu, I.Budai Deleanu. Epopeia cere autorului calitațile cele mai variate și mai întinse, precum și un talent excepțional care să susțină asemenea suprafețe și înălțimi. Iată câteva din caracteristicile ei, după cum le remarcă Philippe van Tieghem :
- în primul rând grandoarea războinică,
- subiectul celebru, ca și personajele;
- iubirea poate fi introdusă în episoadele operei, dar trebuie să fie o iubire sublimă.
- eroii trebuie să fie desăvârșiti și chiar și defectele lor trebuie să fie eroice.
- Subiectul să fie luat din istorie, nu inventat; el trebuie să aparțină istoriei trecute.
- Acțiunea să se se desfașoare în teorie în țări îndepărtate, străine moravurilor noastre.
- Materia să fie simplă, bogăția ei venind de la imaginația poetului în ceea ce priveste amănuntele, nu din abundența de fapte importante.
Comunicarea artistică, păstrarea și transmiterea unor imagini artistice, în care cuvântul hotărâtor îl are tehnica, au ca rezultat, în viziunea lui Croce, expunerea unor obiecte transformate, care printr-o metaforă se numesc ‘’ artistice ‘’ și ‘’ opere de artă’’.
Vocile și sunetele, obiectele frumoase, semnele picturii și ale sculpturii nu sunt opere de artă în sine. Acestea nu există decât în sufletele și mințile celor care le creează și le recreează. Cine posedă simț artistic găsește într – un vers și muzicalitate și pitoresc și forță sculpturală. Aceasta nu e chestiune de ochi , ci de suflet. Problema specifică a creatorului și a iubitorului de frumos este de a găsi sufletul nu doar în obiectele artistice, ci chiar în obiectul și întâmplarea banale .

Necesități practice și didactice au dus la nașterea teoriei genurilor literare și artistice. Această teorie are la bază o clasificare legitimă și utilă manifestată în două direcții :
O grupare după tehnica sau elementele fizice ale obiectelor artistice .
Clasificarea după conținut sau după motivul lor sentimental .
Este nepermisă și trebuie respinsă trecerea acestor concepte de clasificare în rândul legilor de apreciere estetică. Așadar, o tragedie nu este superioară comediei, romanul nu este superior nuvelei prin simplul fapt că aparțin unor astfel de genuri.

Romanul însă este genul care a declanșat cele mai multe discuții, nu este gen literar care să fi avut mai mulți prieteni sau dușmani ca el. “Despre nici un gen literar nu s-a discutat, în ultima sută de ani, mai mult; și nici unul nu s-a dovedit la fel de capabil să suporte – fără să se destrame – atâtea interpretări contradictorii, sau chiar paradoxale. Și nu numai când a fost vorba de a-l defini : în literatură definițiile sfârșesc aproape totdeauna în paradox; dar chiar și când a fost vorba de a-i aproxima natura, mijloacele și scopul. Nu există consens în nici o privință. Nici măcar în privința datei de naștere, care e probabil mai controversată decât a oricărei specii sau gen. Pentru unii, Iliada sau Eneida sunt romanele cele mai vechi; pentru alții, întâiul roman sunt abia les chansons de geste; pentru o a treia categorie, ar fi fără sens să numim romane prozele anterioare secolului XVIII; în sfârșit, sunt destui care încep romanul cu Balzac”. Asta doar când este vorba de naștere, moartea i s-a prezis încă de la naștere și mulți l-au văzut dându-și duhul. Trăiește, bine merci, și se pare că nu și-a propus să dispară, oricât de insistent i-au cântat prohodul moderniști și inițiatorii anti-romanului. În privința romanului se potrivește cel mai bine proverbul românesc : nu mor cai când vor câinii, sau, poate și mai bine : câinii latră, caravana trece.

5. Genul dramatic
Ca și celelalte genuri literare principale ( liric și epic ), genul dramatic suferă și el diferite transformări istorice, aceste transformări ținând și de concept și de manifestarea propriu-zisă a literaturii : dramaturgia antichității, misterele, farsele medievale, dramaturgia clasică, romantică, teatrul absurd etc. ). Primele semne ale genului dramatic au fost descifrate de unii cercetători în specatacolele mitice , jocurile primitive, scenele inspirate de vânătoare. Este indiscutabil că modalitatea de aducere a jertfelor avea în sine ceva dramatic, și este de presupus că prima jertfă a avut o încărcătură dramatică cu profunde conotații tragice, ceea ce în mod sigur Iahve a dorit : omul trebuia să simtă, prin moartea mielului sacrificat , rezultatul concret al păcatului. Iată o poruncă din partea Domnului :

1.”Domnul a chemat pe Moise ; i-a vorbit din cortul întâlnirii ,și a zis :
2 “Vorbește copiilor lui Israel și spune-le : Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite ,fie din cireadă fie din turmă.
3.Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă ,să-l aducă din partea bărbătească fără cusur ; și anume să-l aducă la ușa cortului întâlnirii, înaintea Domnului ,ca să fie plăcut Domnului.
4.Să-și pună mâna pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, și va fi primit de Domnul, ca să facă ispășire pentru el.
5.Să junghie vițelul înaintea Domnului; și preoții, fii lui Aron, să aducă sângele, și să-l stropească de jur împrejur pe altarul dela ușa cortului întâlnirii.
6.Să jupoaie vițelul adus ca ardere de tot, și să-l taie în bucăți.
7. Fii preotului Aaron să facă foc pe altar și să pună lemne pe foc.
8. Preoții,fiii lui Aaron , să așeze bucățile,capul și grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar.
9.Să spele cu apă măruntaiele și picioarele; și preotul să le ardă toate pe altar. Aceasta este o ardere de tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”.

Este ușor de sesizat dramarismul acestei scene, așa cum se pot închipui și gesturile pline de simbol ale actorilor: preotul, vinovatul, familia lui, cei care așteptau să participe la propria lor jertfă. Și jertfa și Prototipul. Părerile teoreticienilor aproape concordă că genul dramatic apare după liric și, mai ales, după epic , acesta din urmă fiind considerat cel dintâi cronologic.
Chiar dacă mărturiile cele mai vechi refiritoare la genul dramatic privesc popoarele evreu ( în accepțiunea largă pe care am ilustrat-o mai sus ) și elen, nu este greu să ne închipuim că manifestări imitind fenomenele naturii, simbolizând fertilitatea, ceremoniale de înmormântare etc au existat la toate popoarele. La un moment dat , în timpuri străvechi, cum scrie Diogene Laerțiu, acțiunea era susținută de cor, care ducea întreaga acțiune a unei piese, dar mai târziu, pornindu-de de la o cauză foarte prozaică – trebuia să se odihnească și corul – pe scenă a fost introdus și un personaj. Thespis a inventat primul actor, Eschil l-a introdus pe al doilea, Sofocle, alt mare autor de tragedii, l-a introdus pe al treilea. Drumul era definitiv deschis pentru oricâte personaje.

Evoluția genului cunoaște un salt prin lărgirea continuă a conținutului , prin includerea a tot mai multe specii. Curând se va ajunge ca teatru să-și piardă aproape în întregime puritatea pe care i-o dăruise antichitatea elină, ajungând la acea formă hibridă, disprețuită mult timp, de tragicomedie. Spunem disprețuită, întrucât sunt teoreticieni și medii culturale care nu admit nici azi dreptul de intrare în cetate unei asemenea specii. În Renaștere, de pildă , se consideră că nimic nu poate fi mai absurd decât tragicomedia engleză ( se vede treaba că nu se bănuia că însuși absurdul ve deveni ... gen literar dramatic ). Secolul al XVIII – lea francez acceptă drama, dar în nici un caz tragicomedia. Publicul nu vrea, însă, să țină seamă de opiniile specialiștilor : drama, cu toate variantele ei, devine genul cel mai gustat, încât cineva trage concluzia că drama este superioară tragediei.

Cum a fost posibil așa ceva ? Prima intuiție o are, se pare , Victor Hugo , și o face publică în Prefața la Cromwell , după el venind Mercier, care o vede deasupra tragediei și comediei fiind infinit mai adevărată, mai mai utilă și mai interesantă, întrucât este accesibilă mulțimii de cetățeni. Tieghem surprinde și el mecanismul schimbării : numai drama e capabilă să înfățișeze acele caractere medii ce formează masa umanității...Numai drama e capabilă să aducă în scenă clasa mijlocie căreia îi aparține publicul și să dea la iveală, să reveleze “moravurile, caracterul, geniul națiunii și al veacului nostru, amănuntele vieții noastre private.”
Afirmarea conceptului de dramă, după părerea lui Adrian Marino, constituie o energică eliberare de sub prestigiul și exclusivismul tragediei – “legea intrisecă a dramei este depășirea continuă a stadiului precedent, demodat și înlocuirea sa printr-o nouă variantă. Mai întâi se produce eliberarea de mitologie, apoi de tipologia și psihologia aristocrației, apoi de limitarea națională a subiectelor și personajelor. Lărgirea continuă a suprafeței duce în felul acesta la înglobarea umanității întregi : “ Dramei i se deschid toate orizonturile “.
De aici și sfârșitul ei, adică minimalizarea. Curând ajunge ca orice să fie dramă sau considerat a fi subiect de dramă. Apare riscul derizoriului. Sceneta , improvizația își vor cere voie la masa acestui ospăț al vorbăriei. Până la dramoletă și telenovelă nu mai este decât un pas. Genul dramatic îl face și pe acesta . De aici reținerea, pudoarea și chiar respingerea lui de către lumea bună : morală sau cu adevărat iubitoare de frumos artistic.

6. Genul liric
După Hegel, genul liric se caracterizează prin modalitatea directă a comunicării, prin interioritate .
Ioan Alexandru, în volumul de debut, Cum să vă spun, pare a-i da dreptate:

De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi
Robit de mine însumi c-o patimă nebună?
Stau ca un smoc de lună în prag de-a se-oglindi
În cuiburile-albastre de ape din fântână.

Și nu-nțeleg decât că-mi este dat
Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme.
Ioan Alexandru din nou entuziasmat
Citește la cenacluri o mie de poeme.

Solomon, în Cântarea Cântărilor, unul din marii lirici ai lumii din toate timpurile, este la fel de direct, propria-i sensibilitate nu-l lasă să tacă:

“Ce frumoasă ești, iubito, ce frumoasă ești!
Ochii tăi sunt ochi de porumbiță,sub măhrama ta.
Părul tău este ca o turmă de capre,
poposită pe coama muntelui Galaad”.

Tudor Vianu obsevă, pe urmele teoreticienilor germani, pe lângă o lirică personală, una a rolurilor, în care expresia lirică nu este autocomunicare, și o altă lirică a măștilor în care comunicarea, deși este a poetului, se realizează printr-o deghizare suficient de străvezie ca să permită ce gândește și simte artistul . În poezia modernă se poate observa “ un lirism impersonal, nonconfesiv “.

Aristotel vrea să coboare până la origini și introduce – iată un antic “modern” – elementul psihologic în tratarea și definirea poeziei. În general vorbind, scrie el în Poetica, două sunt cauzele ce par a fi dat naștere poeziei, amândouă cauze firești. Una e darul înnăscut al imitației, sădit în om din vremea copilăriei - lucru care-l și deosebește de restul viețuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite și cele dintâi cunoștințe venindu-i pe calea imitației ), iar plăcerea pe care o dau imitațiile e și ea resimțită de toți. Că-i așa o dovedesc faptele. Lucruri pe care în natură nu le putem privi fără scârbă , - cum ar fi înfățișarea fiarelor celor mai dezgustătoare și ale morților,- închipuite cu oricât de mare fidelitate ne umplu de desfătare. Explicația, și de data aceasta, mi se pare a sta în plăcerea deosebită pe care o dă cunoașterea nu numai înțelepților, dar și oamenilor de rând; atât doar că aceștia se împărtășesc din ea mai puțin. De aceea se și bucură cei ce privesc o plăsmuire: pentru că au prilejul să învețe privind și să-și dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare înfățișează pe cutare”.

Liricii, adică poeții, au fost și sunt , probabil, cei mai recalcitranți atunci când s-a pus problema încadrării în tipare. Ceea ce este firesc, să nu uităm că ei sunt, scumpii de ei, cei mai sensibili dintre creatori. Baudelaire a visat tot timpul “să se reîntoarcă la căutarea unui refugiu în naivitatea fără păcat ". Și era convins că dacă artiști s-ar supune teoreticienilor, frumosul ar risca să dispară. Fiindcă vorbim despre ce crede Baudelaire despre artă ( poezie ) e bine să amintim că el condamnă arta păgânâ , care neagă creștinismul, din care s-au născut, orice ar gândi necredincioșii și indiferenții, cele mai mari drame ale sufletului modern ... Or , întrucât în sufletul modern se constată pe zi ce trece creșterea “părții inferioare “, arta modernă “are o tendință esențial demoniacă”.

Pentru Tieghem poezia lirică este un gen minor, și el pune liricul alături de bucolic și satiric. Elegia, cuprinsă aici, i se pare genul cu limitele cele mai nesigure, în fața căruia amuțesc doctrinele, căci întregul lor merit constă în dulceața expresiei – despre care nici o regulă nu putea oferi sfaturi – în “ modul delicat al zugrăvirii sentimentelor “, ceea ce e o problemă de har personal, și în sinceritate, care exclude aproape orice regulă.

Noi credem că Tieghem greșește. Sau nu cunoaște marea poezie a lumii, ceea ce nu s-ar putea susține, sau teoria, dorința de-a include adevărul în scheme se transformă într-un fel de pat al Procust. Poezia este buzduganul spiritului, este săgeata pe care geniul uman poate s-o trimită ca o solie spre înalt. Este rămășița acelei lumi ce vorbea în basme și gândea în poezii.Poezia nu poate fi gen minor, ea există sau nu. Dar ca să vedem că nu putem glumi cu această domnișoară muză, să citim un poem al Ilenei Mălăncioiu, inspirat de Cimitirul vesel de la săpânța,unde meșterii pot glumi cu moartea, nu însă și poeții. Dar, vai, ei nu pot glumi nici cu viața, și bine fac:
În noaptea asta lungă când stau încremenită
Asemeni unui mort dus de curând
În cimitirul vesel din Săpânța
Pe care eu nu-l pot privi râzând;

Când ceilalți poate-s veseli, sau poate li se pare,
Când încă pot plăti modesta sumă
Să-și cumpere și crucea potrivită
Pe care nu știu cine a încrustat o glumă,

În noaptea – ntunecoasă și nesfârșit de lungă
Eu îmcă mai visez o zi în care
Din cimitiru-acesta mai vesel decât este
Un om va ieși-ncet cu crucea în spinare.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!