…a trecut vara….parca mai repede ca altadata! Imi doream sa vina 15 Septembrie. Eram de-acum liceean! Era altceva, era o etapa noua in viata mea.
Intr-una din zilele inceputului de octombrie am plecat sa colind dealurile pe unde asta-vara fusesem cu prietenii mei. Acum am plecat singur.
Ziua era minunata! Cerul senin, fara niciun nor si ma simteam parca mangaiat de razele soarelui, atat de blande , de diafane.
Pana la capatul satului am mers pe un drum rau,cu pietre si prafuit, apoi am intrat pe o poteca care mergea pe langa padurea de pin din marginea satului.
Aici, razele soarelui care-mi mangaiasera fata pana mai adineauri nu mai patrundeau, era mai racoare si poteca serpuia spre coama unui deal.
Acolo sus, in varful acelui deal veneam asta-vara cu prietenii mei. Ne ascundeam la umbra uni batran stejar solitar.
Oare cat de batran sa fi fost? Dupa trunchi cred sa fi avut la doua secole….
De ce veneam aici ? Poate pentru ca aici ne simteam peste oameni, peste lume, peste tot.
Zaream orasul undeva jos in vale, zaream Prahova ca un firicel mic, mic,… vedeam in departare Ploiestiul. Si aici ne simteam puternici si liberi.
Iata, am ajuns acum la stejarul solitar. E atata liniste aici, ca aproape ma inspaimanta.
Ma trantesc la umbra lui. E atat de …”altfel”… fata de asta-vara!
Iarba cruda, nu-mi mai gadila narile, acum e aproape uscata! Si nici vietatile din iarba nu mai sunt ca asta-vara!
Abia se aude un tarait timid al unui greieras! Ce sa fie oare? Ii cere ceva vreunei furnici ?
Parca natura mi-a transmis ceva din ea!
O tristete, o melancolie, o reverie!
Stau intins sub stejar si visez cu ochii deschisi. Prin coroana bogata care a capatat nuante ruginii zaresc petece din cer.
Din cand in cand se mai aude si cate-o pasarica…din cele care raman peste iarna la noi! Zambesc, amintindu-mi de trilurile pe care le auzeam asta-vara cand veneam aici dimineata! Si acum ma intreb daca aceasta biata pasarica va trece peste iarna care va bate cat de curand la usa!
Ma ridic intr-un cot si privesc imprejur. Fiind asa senin se zaresc si furnalele de la Brazi, intorc privirea si vad muntele plesuv, de fapt asa se si numeste “Plesuva”.
Ce ciudat! Parca a luat forma unui femei cu bratele intinse, imbracata cu o mantie lunga. Padurea de zada, galbena acum, ii imbraca poalele mantiei! Bratele sunt cele doua padurici de conifere! Ce frumusete!
Ma trantesc la loc sub stejarul nostru!
Am venit aici pentru ca-mi place locul, are ceva aparte, ma simt sus, sus.., ma face sa simt ca as putea realiza tot ce-mi doresc!
De ce nu ? Probabil ca acest stejar a rezistat atata vreme, indurand toate vitregiile naturii, pentru ca a fost puternic si a stiut sa se tina bine inradacinat.
….stau intins si visez cu ochii deschisi….
Eu ce-mi doresc sa ajung ? Un stejar!
Asta-mi doresc ! Si deodata simt cum imi patrunde prin varful degetelor, print talpi, prin creste, o energie, o forta, un val de caldura! Simt ca sunt una cu stejarul!
Ca sunt batran, ca sunt aici de 200 de ani…Ca sunt intelept ca si stejarul!
Ma copleseste acest sentiment si parca nu mai ma pot misca. Parca am amortit.
…dar ma ridic brusc pentru ca in toata aceea liniste si amorteala am auzit un zgomot de pasi. Ma intreb in gand cine ar fi urcat pana aici intr-o dupa amiaza ca asta. Raman uimit!...o caprioara, o biata caprioara. Stiam ca sunt aici in paduricea de la poalele dealului. Dar sa am fericirea s-o vad aici, la doi pasi nu-mi imaginam!
I-as fi atins botul daca intindeam mana, dar nu ma miscam de frica sa n-o sperii si sa fuga! Ce ochii frumosi! Sunt umezi parc-ar sta sa planga! Sunt una cu pamantul acum!
Si ea mai face un pas spre mine. Are picioarele asa de subtiri ca ma intreb cum de nu i se frang cand fuge. E gratioasa! Parca-as descrie o femeie! Zambesc in sinea mea…
Ah!...un stranut si m-a auzit! A intors capul spre mine uimita ca nu ma vazuse pana atunci, aceeasi ochii umezi si catifelati si a fugit.
Oare fusese reala sau o himera ? Nu. A fost reala!
Iata ca inca o puteam vedea. Parca era o sageata. Atat de sprintena si fragila…
Gata , am pierdut-o din priviri. S-a afundat in paduricea de unde probabil venise.
Cu ochii mintii inca ii mai vedeam narile framatand si botul intins sa culeaga de pe jos cate o frunza.
Se lasase bine racoarea serii si m-am hotarat sa plec spre casa sa nu ma prinda intunericul. M-am ridicat in picioare. Jos in vale zaream sirul de masinii de parca era un “sarpe” urias si parca o usoara pacla se zarea pe Prahova.
Ce ciudat, mi-am spus! Toamna inchide un ciclu de viata, toamna mor frunzele, toamna amorteste natura, numai eu simt ca renasc, ca stiu ce vreau de la viata, ca stejarul mi-a transmis atata putere si hotarare, ca stiu sigur c-am sa reusesc.
Si am plecat spre casa simtindu-ma cand stejar… cand om…. , dar stiind ca voi reveni la stejarul solitar mereu si mereu….atunci cand voi avea de luat hotarari importante, atunci cand ma voi simti singur si atunci cand voi veni cu prietenii sa ascultam tolaniti in iarba taraitul greierilor….