agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3414 .



Zăpezile de altădată
eseu [ ]
O secțiune critică Colecţia: Starea Poeziei

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dorel Cristea ]

2012-02-23  |     | 



PE LA ÎNCEPUTUL anilor '80, își făcea aparitia in cenaclul "Confluențe", dominat de cercurile de colaboratori din toata țara ai SLAST (acronim decent pentru „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”), un tânăr robust, nu prea înalt, dar purtător al unei simpatice mustăți (pe care văd c-o mai poartă și astăzi, dar înspicată de fire albe). Venea din Maramureș, fiind posesorul unui accent atrăgător, și scria poeme despre țărani sau sau despre marile ninsori în care visa să fie îngropat (dar nu fără mâncare și băutură) alături de femeia dorită. Se numea Vasile Morar și vădea ceva, mai curând în ce scria decât în felul de-a fi, din Ioan Alexandru, însă și ceva din poezia de ultimă oră, deși el era (și a rămas) adeptul versului clasic și bine strunit. Ba chiar al rigorii sonetului! Nu avea școală multă, fiind șef de oficiu poștal la Ulmeni, o localitate-satelit a municipiului Satu Mare. Dar era (și a devenit, în timp, în și mai mare măsură) un avizat cunoscător de poezie. Originar din Chelința, o localitate învecinată pe care de pe atunci a transformat-o puțin în topos liric, Vasie Morar aducea cu el un aer proaspăt, de munte, și un parfum de fân cosit. Devenise aproape celebru un poem despre tatăl său (dar nu mai puțin despre condiția propriei creații), cu titlul „Într-o bibliotecă din nord”: „Într-o noapte luminos ca un tub de neon/ a intrat în poemul la care lucram/ tatăl meu țăranul Morar V. Ion/ câmpia trâgând-o după el ca pe-un ham// Gânditor a pipăit fiecare cuvânt/ ca la târg când cumperi o căciulă de miel/ așezat pe-un vers ca pe un prag de pământ/ azvârlea cu lopata lumină pe el// A doua zi dimineața mai alb ca un crin/ cu un secol de ierni purtându-le-n spate/ hainele mirosindu-i a căpițe de fân// Puse pe colinele căii ferate/ caldă vara peste noi ca un tainic fiord/ tata-i plecat într-o bibliotecă din nord”. Am scris despre el în 1984, și văd că a reținut o parte din acele cuvinte în secțiunea de referințe critice a antologiei de autor pe care a publicat-o în 2011, cu titlul „Dumnezeu câte-un pic” și pe care mi-o trimite sub semnul unei vechi prietenii. Fusese prezent în „Caietul debutanților”, publicat în urma concursului pe 1982 al Editurii Albatros, iar în 1983 apărea în culegerea „13 poeți”, tot în urma unui concurs de debut, dar la Editura Eminescu. Rigorile debutului erau aspre, iar unele edituri nu înțelegeau, probabil, cum se cuvine, modernitatea acestui adept împătimit al versului clasic, astfel că Vasile Morar, despre care au mai scris, înainte de 1990, Alex Ștefănescu, Ion Rotaru și N. Manolescu, n-a izbutit atunci să publice un volum doar al lui. După 1990-1991 ne-am pierdut, el izolat în depărtarea și în zăpezile Maramureșului, eu în ceața unei tăceri de șapte ani pe care nici n-am încercat să mi-o explic cumsecade...Am aflat apoi vești despre el, dar numai în ultimii doi ani am intrat și în posesia ultimelor sale volume, trimise prin prieteni comuni. Este încă un exemplu nefericit al izolării în care trăim și scriem de ani buni în această țară și în această literatură...Am înțeles că poetul a practicat și mai practică o asiduă jurnalistică, fiind prezent în publicații din zonă și reunindu-și textele în patru volume. Acestea, pe lângă cele zece de poezie.

VOLUMUL din 1995 („De Vasile Morar”), întâiul, pare a nu cuprinde cele mai vechi poeme ale autorului, ci texte atunci scrise. Contrar unor impresii ceva mai comode, Vasile Morar este un poet oarecum dificil de situat într-o formulă, astfel că ar putea fi definit mai curând prin ceeea ce nu este, dar părea sau a parut a fi. Înainte de toate, nu este un poet al satului și nici al Maramureșului matricial. De altfel, cred că premisele unei astfel de poezii, care trimitea la tradiționaliștii interbelici sau la continuatorii lor postbelici, au fost mai curând aparente, în ciuda faptului că în toate volumele sale vom întâlni ecouri diverse – din Vasile Voiculescu, din Radu Gyr, din Adrian Păunescu, din Ioan Alexandru și, ca și la acesta din urmă, din Esenin. În acest sens, impresia unor comentatori că in poezia lui Vasile Morar s-ar contura un univers patriarhal și că ar fi și el, intr-o manieră personală, un „ultim poet cu satu-n glas”, mi se pare discutabilă. Apoi, deși cultivă versul clasic, nu este un clasicizant, ci un modern; și deși caută, poate, să dea impresia uneori ca ar fi, nu este un vitalist. Surprinzător sau nu, poezia lui pare a fi, de la un capăt la altul, o reverie livrescă. Melodioasă, fluentă, acaparatoare, verbioasă pe ici, pe colo, dezvoltând, în unele momente, o retorică mai puțin substanțială, dar și plină de imagini frumoase, unele de-a dreptul memorabile, comparația metaforizantă fiind procedeul predilect. Poetul cultivă, ca Radu Stanca, medievalismele, își imaginează în Chelința natală turnuri gotice sau castele ori, fără a avea pasiunea aplecării peste bucoavnele străvechi a lui Gh. Tomozei, care visa zăpezile din vremea lui Caragea, a lui Hangerli sau a lui Mavrogheni, cultivând rima bogată și cuvântul cu parfum arhaic, se visează îngropat, alături de femeie, în zăpezile Maramureșului său. Ecourile sunt așa de numeroase și tentația de a le identifica apare atât de des, ca și cea de a-l considera pe poet mimetic, încât operațiunea ar fi inutilă. Și aceasta pentru că, în chip ciudat, acest poet livresc posedă o mare doză de ingenuitate, ritmată muzical, într-un discurs calofil, în care suavitatea se îmbină cu mici (și binevenite) tentative de radicalizare a limbajului. În orice caz, în stilul pe care-l practică, Vasile Morar cultivă mai ales cuvântul consacrat și încărcat de ecouri: „Cu toiag de crin subțire bate mirele în poartă/ untdelemnul limpezește pleoapa candelei de os/ curge prin odăi lumina ca un flutur fără hartă/ când printre zăpezi de ceară umblă soarele pe jos// În perdelele albastre fluturi cât obrazul lunii/ dorm cu aripile-ntinse legănați ca apa-n vânt/ ning polenuri colorate se aud în cer păunii/ cum acoperă cu pana cozii ochiul de pământ// Se strecoară-n lacăt cheia precum firul prin mărgeaua/ jucăușă peste sânii fetelor de măritat/ iarna albelor damascuri și-a pus grea pe dealuri șaua// Mirele mai bate-n poartă cu toiagul vinovat/ se subție-n ceasuri carnea nopții cu basma căruntă/ pe pământ zvonește steaua s-a-ntâmplat în zori o nuntă”. Erotica e și ea tot reverie, poetul dorindu-se îngropat, alături de iubită, în mai curând simbolice decât reale zăpezi , iar iubirea fiind mai curând ritual decât experiență; chiar dacă suavitatea trubadurescă mai lasă, pe ici, pe colo, locul cântecului de lume și de pahar: „Sunt semne mari iubito la noapte o să ningă/ tu pune lemn în sobă și scapără chibrit/ ochiul de foc pe geamuri va învăța să plângă/ curg peste sat berbecii cu lâna de grafit// La marginea zăpezii vom închina cu țuică/ din căni de lut mărgeaua va mirosi a prun/ trage cuțitul rece pe inima de puică/ pe ușă pune lacat cât oul de lăstun// Intră în becuri noaptea ca într-un câmp cu floare/ n-o alunga mai toarnă horincă în pahar/ să ascultăm zăpada – un murmur de fecioare// Privește tot pământul e limpezit cu var/ când somnul o să vină ca leneșele ape/ eu o să-ți pun iubito un fulg imens pe pleoape!”. E de observat prețiozitatea, dacă nu cumva și abundența comparațiilor și a metaforelor, oarecum în stilul prozei poetice a lui Fănuș Neagu. Dar și un anume alegorism, discret totuși, pe care-l vom întâlni pretutindeni.

ACESTA ar fi stilul, cel puțin pe una dintre coordonatele creației lui Vasile Morar. În continuare, schimbările ar fi de ordin, să zicem, tematic. Așa, volumul „Naturi moarte”(1997), printr-o interpretare sui-generis a acestei sintagme uzitate în pictură, unde natura moartă este, de fapt, o natură vie, poetul abordează tema sfârșitului. Dar menține și chiar accentuează caracterul livresc, ca și prețiozitatea imaginilor, care uneori par stridente: „Pereții roși de molii în camera de iască/ stă Dumnezeu pe tron de crin subțir și cască/ sfinții asceți în rame iar îl bârfesc pe Goya/ arde-n cămin tămâie și ramuri de seqoia”. În limbajul, prețios și el, al unor comentatori (inclusiv al dnei Ileana Roman, care prefațeaza antologia) aici ar fi vorba de izomorfisme ale morții și iubirii. Doar că ele sunt (daca sunt) mai curând ilustrative (lucru ce se vede și în maniera titlurilor – "Natură moartă cu lumânări", "Natură moartă cu mort", "Natură moartă cu bufniță", "Natură moartă cu tablă de șah" etc). În felul acesta avem niște alegorii oarecum disparate ale thanaticului, defavorizate și de o anume indecizie stilistică. Deși, luate în parte, poemele au adesea o idee interesantă și conțin un sâmbure de lirism: „Vă rog să dați castelul la o parte/ ca să vedem în spatele lui ce-i/ poate e cerul vindecat cu moarte/ poate e corul antic de femei// Vă rog să trageți cerul mai spre nordul/ prin care păsări negre văluresc/ poate găsim încremenit fiordul/ cu răsturnatul tron împărătesc// Vă rog în păsări sloboziți săgeata/ să curgă sânge peste tronul spart/ lăsați cortina încă nu e gata// Nisipul curs al ultimului cart/ schimbați decorul pentru actul doi/ în spatele castelului stăm noi” (Natură moartă cu tron). Dar alături de un asemenea poem alegoric găsim o altă „natură moartă”, scrisă în alt stil („Între noi iubito crește mătrăguna/ tu o uzi cu lacrimi eu o ud cu vin/ dați vă rog prieteni mai spre stânga luna/ să vedem cum trece peste cer un crin”), iar impresia dominantă e de lucru făcut, și ce se obține este un imaginar poetic compozit. Sub acest raport, poemele reunite în placheta „Biblioteca din Chelința” (1999), a treia în ordinea publicării, care cuprinde, probabil, primele creații ale lui Vasile Morar, par mai pline de ingenuitate, deși, la o privire atentă, sunt și ele niște compozițiii livrești și vag alegorice: „Tata-i plecat spre sud după mălai/ obezile căruții bat a toacă/ se freacă întunericul de cai/ și luna ca o nucă se dezghioacă// Frunza se lasă pătură pe morți/ zbiciul de aur limpezit cu miere/ plesnește pielea lemnului în porți/ și tata vinde un Ardeal de mere// curge lumina fluturi albi și mari/ urcă spre nord căruța cu bucate/ pământul intră-n grijă la morari// Stă iarna clopot de argint pe sate/ deshamă tata caii de corvoadă/ pământul e un bulgăr de zăpadă”. După cum se poate lesne observa, în asemenea poeme, spațiul pare rustic-patriarhal, dar comparațiile, metaforele ori hiperbola sunt de altă sorginte. Dar această scindare sau, mai bine, lipsă de armonizare a planurilor (vizibilă și la nivelul lexicului, consacrat, neologic și, mai rar, popular ori arhaizant) împiedică poezia să ajungă la viziune. Lucrurile nu stau, de altfel, foarte diferit nici în următoarele volume, care sunt, și ele, „tematice”. Așa, „Va veni Îngerul” (2005), „Evanghelia după Ioan” (2007) și „Sub podul calicilor” (2008) conțin, cu unele note din Vasile Voiculescu, Radu Gyr și, în mai mică măsură, din Tudor Arghezi, poezii ale relației cu divinitatea și, evident, ale căutării unui înțeles al vieții și al sfârșitului. Găsim și aici poeme remarcabile luate în parte. În unele dintre ele identificăm ecouri mai slabe sau mai puternice din modelele lui Vasile Morar. Astfel, „Sfinții din icoane” are ceva din logica și din sonoritățile celebrului poem „Isus în celulă”, de Radu Gyr: „În catedrala gotică am intrat într-o noapte/ cu inima strânsă ca-n clește de teamă/ vroiam să văd ce mai fac sfinții/ cu capetele așezate în ramă// Câte o scamă de foc mai sugea parafină/ prin vitraliile sparte năvăleau păsări ciudate/ bufnițe roșii cu zborul holbat/ lilieci cucuvele păsări de noapte// Se auzea fâlfâit de aripi subțiri ca hârtia/ alți lilieci atârnau cu capul în jos/ pe prapori pe veșmintele sfinte/ pe stâlpii altarului sculptați în os// Tot mai multe păsări și mai hidoase/ de pe pereți coborau sfinții cu fețe veline/ să scoată păsările cu măturoaiele-afară/ în icoane urcau alți sfinți odată cu mine”. Dar poetul izbutește mai ales atunci cand pornește de la un element real, eventual un element biografic, și-l transfigurează (oarecum în maniera lui Ion Gheorghe, la care trimite și o anume împiedicare expresivă a limbii), atribuindu-i semnificații simbolice, cum se întâmplă în „Mașina Singer”: „Mașina Singer e tot sub fereastra/ prin care privea mama pasărea mută/ când lăsa câte-o clipă acul să odihnească/ în pânza de cânepă abia țesută// Apoi întindea pânza pe scândura largă/ smulgând câte-o bucată de cer colorat/ îl așeza pe pânză și dădea drumul la roată/ să-l coasă peste pieptul cămășii de bărbat// Umbra ei se cosea cu cerul laolaltă/ și umbra norilor pe cârdul de rațe/ și iarba hohotea sub fereastră/ numai umbra bărbatului rămânea la mama în brațe”.

MELANCOLICÃ, sentimentală, punctată ironic, pe ici, pe colo, dar abia sesizabil, uzând și abuzând de imagini frumoase, tentând adesea sensul metafizic și grav, dublând programatic serafismul și transparențele cu sordidul și cu tristețea amintind, deopotriva, de Bacovia și de Arghezi, din volumul „Orașul cenușiu” („Trec gunoierii, cantă fanfara/ la catedrală bate clopotul mic/ caii carului mortuar pășesc mărunt/ să știe orașul cine-i în dric// Toți gunoierii sânt în doliu/ a repausat șeful bătrân/ mâncase cârnăciori expirați/ și băuse trei sticle de vin// Toți îl plâng că era un om tare bun/ au venit toți la parastas/ de trei zile orașul e trist/ și cu gunoiul în nas” – Gunoi), această latură a creației lui Vasile Morar capătă un pandant probabil necesar prin poemele în proză rimată reunite în ciclurile „Duminici samaritene” (2004) și „Zodia scorpionului tandru” (2007). Publicate în ziarele locale ca un soi de tablete mai fanteziste, bucățile ce alcătuiesc aceste cicluri sunt, de fapt, nu poeme în proză rimată, ci mai lungi texte în vers clasic, nu o dată sprințar, așezate in forma prozei. Majoritatea sunt erotice, dar nu în registrul suav, ci în cel suav-ironic și, mai la urmă, suav-licențios, dacă se poate spune așa, cultivat de Emil Brumaru în „Cântece naive” sau în „Infernala comedie”; dar fără accentele scatologice din ultimele texte ale poetului ieșean. Deși sunt ample (dar bine susținute) și, prin urmare, greu de citat, iată unul, în care, de sub limbajul voit șmecheresc și ironic se ițește sentimentalismul; dar și modelul, îmblânzit sub raport lexical: „E iarnă, domnilor. E iarnă. Picură-n oase iar cu frig. În țeavă aburul se-ntoarnă, iar eu cu brațele te strig. Hai, intră, tu, femeie dulce, în așternutul cu danteli și lasă-ți șoldul să se culce sub dunga caldelor sfieli. Afară-i frig, auzi cum plânge și vântul printre crăpături. Ia ciocolata și o frânge și papă pipotă de pui. Ori cafeluțe fără zahăr sau prăjituri bătând spre crem. Departe mai așteaptă-un mahăr. C-o să te duci nu mă mai tem. Hai, doamnă, nu mai sta-ntr-o rână, scoate-ți piciorul din ciorap, întinde-mi din șezlong o mână, fă-te mai mică să te-ncap. E iarnă, domnilor. Eternă. Copiii se pălesc cu bruji. Curg fulgii dintr-un dub de pernă. Iubito, ieși, te rog, din blugi. În pânza țeapănă țesută, aroma fundului tău mic, mai răcoros ca o cucută, mai dulce ca un alambic. Prin care curg alcooluri fine, nu îngerii pufoși și blegi, haide, lipește-te de mine cu sfoara sângelui să-mi legi trupul de carnea ta fragilă, în nopți cu șoldul înghețat. Și să îți mușc fără de milă lacrima sânului sfărmat” (Picură-n oase iar cu frig).
Inegal, dar aproape niciodată lipsit de interes, Vasile Morar, clasic în versificație dar modern în stil și în atitudine, este, în partea bună a creației sale, de aflat din abundență în ambele registre pe care le practică, un poet care trebuie luat în seamă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!