Într-o epocă a pragmaticului, a metaforei pastișate, literatura produsă de mâna scriitorului Dumitru Crudu în „Oameni din Chișinău” (Tracus Arte, București, 2011) provoacă și place prin faptul că se manifestă ca un jalon al socialului, e o literatură ce oferă clipe din trăirile altora, iar alteritatea este o condiție a întâlnirii discrete cu sinele. Ambiguitatea scriiturii este o calitate, căci produce diferite nivele de receptare. Luat teoretic, acest text e un roman fragmentar sau un volum de narațiuni ce perpetuează unele personaje și fire epice comune. Un stil cizelat printr-o performanță a limbajului și o elaborare frazeologică prodigioasă, completată uneori de oralitatea vorbitului fără perdea – iată prima concluzie la care ajungi la o primă lectură. Treptat înțelegi că mâna, care scrie, creionează un oraș recognoscibil, este orașul tău, ești TU, EL, EA.
Recent am mai citit un roman curios, o carte semnată de Gabriel Chifu: „Fragmente din năstrușnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită și tot de el povestită”. Lectura îmi plăcu și îmi trezi o tristețe de cititor basarabean. Îmi doream o carte similară peste Prut, în spațiul populat de mine, în care topografia unei localități cu numele de Calafat să fie înlocuită cu descrieri de locuri bine cunoscute mie. O formă de egoism și egocentrism lectural, ceva similar cu starea studentului la Litere, care suferă că nu există un premiu Nobel în literatura română. Și cartea veni, un text foarte autosuficient, cu o topografie urbană, cu oameni adevărați. Astfel o carte completa pe alta, Calafatul lui Gabriel Chifu trecuse în Chișinăul lui Dumitru Crudu.
Orașul „lecturat” e în primul rând un Chișinău revoltat, revoluționar. Revoluția nu este însă curat una ideologică, ideologia ține de două tabere naționale, dar și gender. Ei, el și ea, îi întâlnim unul în brațele altuia într-un troleibuz aglomerat de pe strada Ștefan cel Mare din capitala basarabeană ieșită în Piața Marii Adunări Naționale, e un troleu împărțit sub două steaguri: cel roșu și tricolorul. Vecina Valentina Pavlovna apare dihotomic în ipostaza de soție a lui Anatolie Vasilievici ce poartă în geantă tricolorul și de vecină suspectată în „securism”, una ce completează electoratul de vârsta a treia și se ceartă cu propriul soț pe subiecte politice. Aici faptul de a fi rus este un motiv de mândrie, căci la Moscova nu prea ai pe cine impresiona prin faptul că ești rus.
În confruntarea lor ideologică, aceștia au un merit, nici pe departe nu pot fi numiți oameni de paie. Toate aceste personaje au unele idei, idealuri și ideologii proprii, cumva argumentate de biografic, de limba vorbită și identitatea acceptată sau etalată. Fiecare grup de referință (cei care vorbesc limba română și cei care vorbesc limba rusă, cei care votează cu un președinte și cei care votează împotriva lui) își au propriile ziare, reviste, cognacuri, interpreți, care își pierd statutul de marcă comercială, devenind brand-uri ideologice, supape politice, accesorii de duelări mentale dintre oamenii ce populează Chișinăul.
Romanul propune un oraș real, unul dintr-un aprilie, cu o dată de 7 în calendar, cu personaje reale cunoscute public. Totuși acest „realism” este unul convențional, elaborat, butaforic, nu acesta este obiectivul auctorial, la un moment dat afli că pe fundalul unor certuri politice doi soți își pot reproșa „toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viață”. Astfel politicul apare și ca un paratrăsnet al unui existențial mizerabil, ca o flamură roșie pe care clasa politică o flutură în fața oamenilor din Chișinău și din oricare altă localitate, fie Dublinul lui Joyce, fie Calafatul lui Chifu, pentru a le sustrage atenția de la o realitate mult mai crudă decât problemele politice invocate în text, ele existând în realitate ca un extra muros livresc.
Vova și iubita sa se pare să ne anunțe despre primejdia de a relativiza totul, căci fiecare din ei percepe diferit ceea ce se întâmplă. Extremele se ating deseori până la complementaritate, aceasta se pare să spună autorul. Mariana și Vova ajung să înțeleagă un adevăr – atunci când iubești, încerci să ignori argumente istorico-politice, căci fiecare istorie și-a avut amorurile sale... tu ți-l asumi pe al tău!!! În acest sens, existența personajelor e cufundată într-o ceață a absurdului, viața lor ține de alegeri, mitinguri, simpatii politice – e o existență artificială cumva, una cultivată in mente, căci juisarea din dormitor trăită de El și Ea nu ține de președintele ales sau de culoarea drapelului ancorat pe clădirea Parlamentului. Și totuși, existența oamenilor din Chișinău e posibilă doar în această dimensiune, chiar și într-un dormitor comun, motivațiile politice sunt diferite, căci prea mare este ruptura, prea căscat hăul dintre cele două Chișin(H)ăuri, aidoma literelor K și C de pe numerele de înmatriculare ale automobilelor din această urbe.
Cele două cărți din dormitor: „Oameni din Dublin” și „Liudi iz Dublina” constituie două biblioteci diferite de percepere a lumii înconjurătoare, două feluri de lecturare a realității. Totuși ele populează o casă și ceea ce le ține împreună este, deloc patetic, dragostea, iubirea, amorul, deprinderea, erosul, sexualitatea, oricum altfel am numi această stare a doi oameni ce stau împreună. Se pare că dragostea și toleranța este cumva rețeta salvatoare a unui oraș rupt în două, scindat de râul urii electoral-politice. Doar că Dumitru Crudu o spune latent, fără retorisme patetice sau declarații de miting, căci putem afirma că „Oameni din Chișinău” e o carte „provocată” de o zi de april, dar „produsă” de ultimele 200 de ani de istorie basarabeană.

Text apărut în revista "Sud-Est cultural", Chișinău.