agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2341 .



Omul-Pricolici: lecturi licantropice cu Andrei Þurcanu și Victor Munteanu
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2013-07-17  |     | 



„Copiii sunt perfect conștienți de acest lucru atunci când insistă să li se repete aceeași poveste mereu și mereu, cu aceleași cuvinte. Ei vor să mai trăiască o dată „surpriza”, de a descoperi că cea pe care o credeau bunicuța Scufiței Roșii este, de fapt, lupul. Și e mai plăcut când știi ce vine: neamenințat de șocul surprizei adevărate, te poți ocupa mai bine de efectul intrinsec de surprindere”.
C.S. Lewis, On Stories


Ernst Cassirer în al său Eseu despre om vine cu „definirea omului ca un animal symbolicum” [1, p. 46], adică ca o ființă care (se) imaginează și (se) proiectează în semne de grad secund. Azi într-o lume a semnului multiplicat și dialogant, punctul de pornire al lecturii unui text poate fi (și este) un alt text. A ajunge la aceleași idei pe cont propriu duce la crearea de izomorfisme artistice unice, pe care, cel care le descoperă, nu poate să nu le savureze din plin. Am învățat să citesc comparat literatura, succesiv și uneori recurent, e un păcat profesional și o plăcere intelectuală. Lecturile binare îți oferă exercițiul receptării polifonice a cărților și autorilor, un exercițiu al „întâlnirilor de grup” cu Celălalt. Am citit recent două excelente volume de poeme semnate de scriitorul basarabean Andrei Þurcanu (Interior în roșu aprins, Tipo Moldova, Iași, 2012) și de scriitorul român Victor Munteanu (Rănirea vederii, Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2010), texte ce evită intonația pastelată a celor mai multe cărți. Unul din „procedeele” imagistice preferate ale acestor cărți este lupul, ca o metaforă plurală, inițiatică, cumva ciudată, dar frumoasă, ce ține de forța inventivă a literaturii și de acele mecanisme de interferență și consonanță textuală.
În Rănirea vederii, în poemul-prefață, citim un incipit definitoriu al cărții: „a fost odată un tânăr care eram eu”, un tânăr ce mereu pare să tindă spre increatul blagian: „Sărut mâna pentru naștere, mamă! / Că nu m-ai întrebat dacă sunt și eu de acord / nici dacă mă primește lumina”. Observăm că acest „a fost odată” conturează o microlume prototipică de basm. Tentația înălțimilor: „O, Doamne, dă-mi și mie o adeverință de pasăre”, anunțată de „păsărarul Victor Munteanu” sugerează aspirația spre înalt sau spre un illo tempore al acelui „a fost odată”. În contrast cu lumina inițială și cu zborul apare esența umană configurată într-o „noapte lupească”, un temporal de vârcolac cu inima pe care „s-o pască lupii târzii”. Imaginea acestui bestiar lupesc e una metafizică: „Din gândurile mele s-au otrăvit toți lupii” - neliniști firești ale gândului producătoare ale lui lupus in fabula, acel lup înrăit, werewolf, pe de o parte, dar și curajos și victorios, pe de altă parte, în poemele marca Victor Munteanu.
Or, istoria e făcută și ea din arhetipuri (inclusiv, din arhetipul imposibilului), acest adevăr îl confirmă și Andrei Þurcanu în Interior în roșu aprins, unde prezența lui Harap Alb anunță, la fel, o dimensiune a basmului, ca și prezența lupului și a mitului inițierii (lupul ca simbol al cunoașterii prin încercare) la „răspântii de drumuri cu o nuntă-n final”, o descriere atemporală a zilei celei de „ieri” ce se repetă nu o dată în prezent. Autorul basarabean produce o răsturnare a lumii de basm în care găsești „câini vagabonzi, cai de pripas și oameni fără așezare”, imagini ce țin de lumea pe care o populăm azi. Calul și drumul conturează spațiul textual de poveste. Întoarcerea, drumul acasă făcut de Harap Alb, de Făt-Frumos nu e echivalentă însă cu fericirea. Asistăm în Interior în roșu aprins la o spargere a canonului morfologiei unui basm: „În Ithaka importanți sunt doar crescătorii de porci”. „În fața nemărginirii pline de vrajbă”, cel întors nu își are locul. Eroul, pe cal, după un drum dus-întors în (ne)moarte, printre „cai de gumiplastic” și „hăitași măscărici ce iau lumea cu asalt din toate părțile” se simte dintr-o altă poveste. Același motiv al calului îl găsim și la Victor Munteanu: „mi-e câinele singur pe o vreme de cai împușcați”, un motiv al unei povești moderne în care accesoriile de basm sunt anihilate, răsturnate. Interiorul roșu basarabean e plin de sânge, e unul al revoltei și al resentimentului, acolo se naște vârcolacul, în „temeiul lăuntric”, în „adânca tăcere a beznei” din jurul nostru și din noi, gura lupului fiind și abisul întunecat în care se cade. Lupul umanizat și omul vârcolac (lupul în piele de miel, falsul prooroc), iată cumplita fabulă ascunsă a acestei cărți. Poetul basarabean anunță o optică a ochiului de lup, o optică a singuraticului, care detașat vede lumea din jurul său. Eul poetic monologhează: „trist și singuratic”, „în moleșeala rumorilor”, parcă ar fi „un lup de omăt”. Lupul în poemele lui Andrei Þurcanu, de cele mai multe ori, este metonimic sentimentului de singurătate, resentimentelor și regretelor, o forță malefică, dar și benefică, un simbol dacic al absolutului, al curățeniei (lupul nu mănâncă mortăciuni), al vitalității primare și inteligenței inițiatice, al răzbunării și nesupunerii (lupul dacic, lupul-nălucă din pădurea de la Hansca, vechea localitate tracică din Basarabia) dar și al nopții strigoilor din noaptea de Sfântul Andrei. E și ipostaza libertății nietzschiene, căci „cel pe care poporul îl urăște e ca un lup în haita câinilor: el este spiritul cel liber, dușman al lanțurilor, necredinciosul care locuiește în păduri” [2, p. 167].
Victor Munteanu duce mai departe același gând poetic (deși cei doi autori nu se cunosc). „Lupii ascultau la ușă”, versul ce anunță faptul că băcăuanul vede lupul ca pe o latență a existenței poetice, alternativa ei, chiar dacă „nu în cuvintele mele își hrănește puii lupoaica”, căci ea îi hrănește cu tăceri, acele grele liniști ale poeziei. Citim la autorul de peste Prut și o poezie despre aparențele umanului: „hai să ne prefacem că nu ne e frig, nu ne e moarte” într-o dimensiune în care „frigul este ochiul de lup” ca o deliberată (i)realitate a unei lumi failibile. „Tu crești un lup împotriva inimii mele” – nimic mai simplu de exprimat un sentiment atât de controversat ca neînțelegerea, dar și simbolul răsturnat al unei dorințe erotice. Ca un prometeic, eul liric constată: „stau pe o stâncă desculț și pier” într-o singurătatea în mijlocul celorlalți. „Firește, este periculos să fii în opoziție cu mulțimea, și pentru a-și asigura securitatea, fiecare n-are decât să urmeze exemplul pe care îl vede în jurul lui, să „urle împreună cu lupii” [3, p. 36] sau să nu o facă, căci libertatea e un fapt de alegere.
Imaginea lupului constituie o adevărată parabolă transparentă în cartea lui Victor Munteanu: „Din lipsă de bani, / tata n-a mai avut cu ce să numească salcâmul. / Când l-au chemat să dea socoteală, a arătat un lup, / ca și cum numele lui ar fi ieșit din urletul fiarei” – aceeași revoltă, aceeași stare a celui exclus și nedreptățit, a unui homo domesticus metamorfozat în fiară, dar și o fiară cumințită până la o ființă a casei, lupul fiind un animal al familiei. Doar că drumul lupesc, itinerarul psihopomp este unul de neîntoarcere: „pe cărarea asta nu se mai poate ieși nicăieri - / oameni și lupi au mers pe ea și nu au mai ieșit” sau e un itinerar de trecere dincolo în care fiara e un animal-călăuză din bocetele folclorului românesc.
La Andrei Þurcanu citim: „urlăm la lună aidoma lupilor iarna”. Există aici o dualitate ce corespunde unui eu de vârcolac, care este în fiecare din noi, cel de „jumătate om și jumătate lup”, una ce caută fuga de bestia din sine, dar carnasierul „lup se boncăluiește-n stomac”, căci „pâinea cea de toate zilele nu satură, nu!”, „pântecele vrea dumnezei”, adică o depășire a propriilor limite. Această stare ne copleșește ființa, care fuge în „vis cu extazele unei cicatrice de lup”. Astfel, „ziua de mâine se furișează spre noi... cu pași de lup”, cu incertitudinea unei realități imposibile, cu sfârșitul pe care îl depărtezi „ca și cum moartea ți-ai sorbi-o cu o lăcomie de lup”.
Animalul ce încolțește și „se boncăluiește” în miezul ideatic al cărții e un simbol al maleficului (auto)purificator. Omul zoomorf, omul interregn din familia canidelor și din cea umană, iată un leitmotiv al acestor poezii, cu o rezonanță poetică majoră peste care nu poți să treci. Canis lupus este ființa din interiorul roșului aprins în care apare „lupul într-un vis cu o lupoaică roșcată”, poate o canida alăptând pe Romulus și Remus, o Lupa sacra. Poetul Andrei Þurcanu îmi mărturisea într-o discuție privată că o sete de Absolut e cu siguranță în „Moartea lupului” (un absolut imposibil, proiectat, prin morte, în nălucirile unei Lupoaice). Lupul este și putere și vitalitate, în viermuiala cuminte, lâncedă a unei existențe de „baltă”. Dar, e și o vitalitate, o putere malefică, anarhică, distrugătoare. De altfel, este în aceste poezii „o sete de ruină” pozitivă, benefică, o pornire de a distruge această lume falsă, a închiderilor și a „cumințeniei” comode, dar și forță malefică, a ruinării și neantizării lumii.
Citind ajungi să gândești și tu că „animalul de pradă este forma cea mai înaltă a vieții capabile de mișcare liberă. Aceasta înseamnă maximumul de libertate față de alții și față de sine, de răspundere proprie și de singurătate, necesitatea extremă de a te afirma luptând, cucerind, dis¬trugând. A fi un animal de pradă conferă tipului reprezentat de om o semnificație deosebită. Un erbivore este, conform destinului său, o pradă și caută să se sustragă acestei fatalități prin fugă, fără luptă. Un carnivor trăiește din pradă. Una din¬tre aceste forme de viață este, în esență, defensivă, cealaltă ofensivă, crudă, distructivă. Până și tactica mișcării le deosebește: pe de o parte obișnuința de a se refugia, alergarea rapidă, goana în linii frânte, ocolul și ascunderea, pe de alta mișcarea în linie dreaptă a atacului” [4, p. 24].
Există o lume a goticului întunecat și însângerat în aceste texte, care se luminează cu „întâiul cântat al cocoșului” la care acel Wolfman trăiește revenirea la lumină. Un gotic al unui Ev (Mass)Mediu actual, dar recognoscibil și în crepusculul unei Basarabii ce se înfundă în neant, e timpul în care apar și dispar nălucile, când omul parcurge metamorfoza licantropică, e și un lup ce simbolizează proiecția în viitor, un Chronos cu chip de lup (una din ipostazele lui mitologice) și un lup singuratic, dar vigilent, transformarea în care era considerată drept o onoare la indieni.
„Lângă noptatice țărmuri / îmi sfâșii carnea, ies din pielea de lup, mă mut într-o piatră / și strig în gura genunii: / Lăsați-mă să urlu și să uit”. Acest „licantrop” mereu prezent, obsesiv, pe tot parcursul lecturii. Pădurea copilăriei în care se rătăcește eul liric basarabean, copil fiind, invocă imaginea romantică a pădurii. Tieck are o narațiune unde pădurea este spațiul în care te întâlnești cu esențele, cu Celălalt, dar și cu tine, căci nu există o esență mai mare pentru fiecare din noi decât noi înșine.
Umberto Eco se referă și el la dimensiunea basmului: „Ce se întâmplă, însă, când schițez o lume fantastică, cum este aceea a unei povești ? Povestind basmul cu Scu¬fița Roșie, îmi mobilez lumea narativă cu un număr limi¬tat de indivizi (fetița, mama, bunica, lupul, vânătorul, două colibe, o pădure, o pușcă, un coș) dotați cu un număr limitat de proprietăți. Unele dintre atribuirile de proprietăți indivizilor urmează aceleași reguli ale lumii experienței mele (de exemplu și pădurea din basm este alcătuită din copaci), câteva alte atribuiri sunt valabile doar pentru acea lume, de exemplu în acest basm lupii au proprietatea de a vorbi, bunicile și nepoțelele de a supraviețui înghițirii de către lup [5, p. 178-179]. Or, lupii din cele două volume de poezie au proprietatea de a simboliza, de a transpune acea stare poetică, de neexprimat, un fel de latență a poeziei și a existenței, un interstițiu al conviețuirii dintre Bine și Rău, o idee bogomilică, mult mai viabilă și funcțională într-o lume complexă în care purismele sunt mai degrabă niște ideologii utopice.
Aventura imaginii lupești, acest exercițiu imaginativ, ne duce la ideea de libertate și independență, dar și de licantropie ca un tip de melancolie poetică într-o lume a arhetipurilor dacice. Or, tema este de ascendență dacică, popor ce trăia sub semnul lupului. E lupoaica romană și lupul dacic, dar e și câinele, de ascendență lupească, prietenul nostru cel mai fidel, dulăul care vine din „daoi” numele lupesc al dacilor.
Gândesc oniricul și ca pe o activitate estetică. Înfiorătoarea forță de convingere a unui coșmar, a unei imagini halucinante, iată ce este acest lup citit în paginile semnate de cei doi scriitori după o lectura succesivă a cărților acestora. Interpretările teziste fiind evitate de noi, teorema licantropică reciprocă în cazul celor doi autori reiese dintr-o lectură simetrică firească, un exercițiu adoptat de noi doar după ce am constatat o similitudine de neevitat. Lupul ca topoi poetic, ca un mit colectiv auctorial constituie o lume aparte a poemelor lui Andrei Þurcanu și Victor Munteanu. Cărțile acestora constituie un licantropic corpus poeticum care ar putea fi completate și de alte titluri, ale altor autori, textele fiind instanța de decizie într-o apropiere comparată de un autor.
Știm că „Nicolas Abraham și Mária Török, autorii studiului The WolfMan’s Magic Word: A Cryptonymy, au recitit mereu, timp de câțiva ani, celebrul studiu de caz al lui Freud despre Omul-Lup, precum și relatarea autobiografică a Omului-Lup despre relațiile sale cu Freud și cu alți psihanaliști, înainte de a conchide că adevăratul secret, „criptograma” sau „cuvântul magic” al Omului-Lup îi scăpase lui Freud” [6, p. 272]. Or, acest studiu comparat nici pe departe nu se vrea a fi unul exhaustiv și definitiv, e doar o încercare de apropiere de doi autori printr-o prismă comună de lectură.
Victor Munteanu și Andrei Þurcanu sunt scriitorii care fac parte din tot ce scriu, autorii care sunt într-o permanentă căutare a unui Lupus metallorum, acel antimoniu alchimic utilizat pentru purificarea aurului (poetic).

Bibliografie:
1. Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filosofia culturii umane. Traducere de Constantin Cosman, București, Humanitas, 1994.
2. Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra. Traducere și studiu introductiv de Ștefan Aug. Doinaș, București, Humanitas, 1966.
3. Zigmund Freud, Psihologia colectivă și analiza eului. Traducere Darie Lăzărescu, București, Mediarex, 1995.
4. Oswald Spengler, Omul și filosofia vieții. Traducere Gheorghe Pascu, Oradea, Editura AION, 1996.
5. Umberto Eco, Lector in fabula. Traducere Marina Spalas, studiu introductiv Cornel Mihai Ionescu, București, Univers, 1991.
6. Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii. Traducere Virgil Stanciu, Iași, Polirom, 2003.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!