agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2417 .



Spațiul cultural românesc în opera lui Jorge Luís Borges
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2013-09-05  |     | 



Ne-am propus să identificăm în opera și biografia lui Jorge Luís Borges acele „întâlniri” cu spațiul românesc pe care le-a avut argentinianul - o apropiere de un autor din perspectiva proximității culturale, un fel de „autolecturare” a propriei culturi în opera unui mare autor universal. Fascinează faptul că Borges ne-a „cunoscut” și ne-a apreciat. Deschiderile lui spre universal nu puteau să nu producă această interacțiune. Estul mereu a fost o tentație borgesiană, astfel peste meridiane, paralele, traversând ecuatorul, conceptele borgesiene despre „noi” s-au adeverit a fi dintre cele mai fericite.

1. Din lumea eternului comparatism

Acum 3 decenii, când se năștea generația mea, Mircea Martin scria o carte despre complexul Călinescu al literaturii române. Astăzi, putem constata că aceste complexe culturale, radiate de vreun nume literar, au fost depășite, chiar și complexul eminescian fiind marginalizat sau transformat printr-o relație de revizitare postmodernă. Complexul literaturii române, cu atât mai simțitor al celei basarabene, este astăzi unul de ordin geografic, o geografie ce te scoate pe din afara canoanelor occidentale ale literaturii.
Într-o cercetare consecventă a literaturii, vine o etapă în care literatura este receptată ca o sinteză a mai multor elemente istorice, sociale, culturale, filosofice și artistice. Este momentul (re)gândirii literaturii, care se prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un strat intelectual al existenței umane. Este momentul în care cercetătorul intuiește literatura și viața unei societăți prin prisma raportului bidirecționat dintre cauză și efect, când realizează că un spațiu cultural își produce cărțile, care, la rândul lor, produc acest spațiu cultural. Astfel, fiind depășite limitele literaturilor naționale, mai târziu cele ale europocentrismului literar, iminentă este dorința de a părăsi și tradiționalul literaturocentrism. Această dorință se explică prin interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea pe care și-o propune paradigma postmodernă, deloc nouă, dacă am raporta-o la cea din Antichitate. Această interdisciplinaritate anunțată nu vine din moda intelectuală a timpului ce-și propune descoperirea noului și ineditului, spargerea unor canoane, pentru crearea altora; ea vine ca o evoluție firească a unei cercetări, ca o necesitate anunțată de o căutare febrilă a unor răspunsuri ce și-ar (re)formula întrebări pe potrivă.
Jacques Le Goff în cartea „Europa explicată tinerilor”, constata că „originalitatea continentului european vine de la geografie [...] Europa, ca și alte continente, este fiica geografiei și a istoriei” [1, p. 12]. Nu poate să nu ne intereseze această definiție spațial-temporală a continentului care ne conține. „O mie și una de nopți”, eseul borgesian despre una din marile cărți ale literaturii arabe, promovează, însă, ideea-axiomă că „noțiunile de Orient și Occident sunt generalizări” [2. p. 251]. În „Cărțile și noaptea” citim: „Acum să examinăm cuvintele Orient și Occident, care sunt atât de interesante, încât cu toții simțim imediat că nu am putea să le definim. Cu ele se întâmplă ceea ce Sf. Augustin spunea, referindu-se la definirea timpului. „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu; dacă sunt întrebat, nu mai știu”. Ce sunt Orientul și Occidentul? Dacă sunt întrebat, nu știu” [3, p. 50]. Nu putem să nu fim de acord și cu argentinianul, doar că, luate în particular, cele două poluri ale lumii ne determină categoric în felul nostru de a fi și a ne reprezenta. Prezența estului se simte și acest lucru nu poate fi ignorat! Rămânem în așteptarea revelației Estului ce s-ar produce în Vest, dar e o chestiune de timp.
Borges era un cosmopolit declarat. „Iubesc toate țările și pe toți scriitorii pe care i-am citit (și sunt mulți pe care nu i-am citit niciodată și care emană totuși o anumită influență asupra mea)” [4, p. 13] – iată verdictul cultural pe care și-l dă. Tot el afirma: „cred în înțelegere. Nu cred în țări. Þările sunt o greșeală. O superstiție” [5, p. 89], „nu mă interesează naționalitatea. Este o superstiție” [6, p. 126], „patria este un act de credință” [2, p. 258]. Unica soluție personală este cea din poemul „Laudă umbrei”: „Din sud, din est, din vest, din nord, / drumurile convergente mă conduc / spre centrul meu secret”, care este unul literar, căci „divinizez toate literaturile” [7. p. 81].
Ne cunoaștem prin intermediul altora. În epoca diversității culturale (fie realizabile, fie pretinse) această idee e un truism. Or, la răscrucile Apusului și Răsăritului, românului, în cazul particular, basarabeanului nu îi rămân decât comparațiile, asemănările, diferențele și confruntările care vin din „schimburi de lovituri și schimburi de culturi”, în formula lui Jacques Le Goff. O confirmă și Borges în „Istoria eternității” unde spune că „cele mai vechi arhetipuri sunt Diferența, Egalitatea, Mișcarea, Chietitudinea și Ființa”.

2. Xenotopii estice

Când te naști, vii într-un mediu cultural definit de un trecut istoric, de o mentalitate și un modus vivendi particular, intim. Percepi și cunoști totul în limba maternă și toată lumea, tot universul există în această limbă imprimat de o mentalitate și o cultură. Mai târziu vine un Altul, Celălalt, Străinul – alteritatea sau extremitatea (depinde de felul cum definim și concepem aceste noțiuni). Marea surpriză, însă, pe care o conține acest contact, este faptul că pe lîngă toate deosebirile și contrastele dintre Eu și Celălalt sunt prezente asemănările, similitudinile, analogiile juxtapuse uneori până la un identic surprinzător.
Lecturile (Literatura) sunt simptomatice. Mai bine zis, stările pe care le provoacă ele trădează și niște latențe ale minții. Oare ce simte un cititor basarabean când găsește în „Taica Goriot” orașul Odessa?! Se gândește el oare dacă marele realist francez a mutat degetul pe hartă, pentru a se întreba ce lume populează spațiul mai la vest de acest oraș de pe țărmul mării? Taica Goriot (Balzac), care făcea comerț cu grâu adus de la Odessa, știuse despre noi?! Aceeași întrebare apare și când citești la Borges despre odessitul Isaac Babel.
În același eseu „O mie și una de nopți”, aflăm că „un eveniment capital în istoria națiunilor occidentale este descoperirea Orientului” [2, p. 243]. Or, spațiul estic e prezent în opera borgesiană. Narațiunea „Tema trădătorului și a eroului” ne povestește că „acțiunea se petrece într-o țară oprimată și tenace: Polonia. Irlanda, Republica Veneția, un stat sud-american sau balcanic...” În „Celălalt” găsim și referința la un „volum broșat despre obice¬iurile sexuale proprii popoarelor balcanice”. Or, topografierea de către Borges a lumii balcanice ne anunță o apropiere a alterității sud-americane de noi.
Borges s-a format sub influența limbii spaniole (care, volens nolens, i-a impus o mentalitate, în formula lui Cioran), astfel, prin intermediul spaniolei el va gusta din aspectul oriental al ei și, probabil, că datorită acesteia va sesiza elementele orientale din alte culturi (persană, arabă, spaniolă, chineză, japoneză și chiar română!). Cultura românească este și ea marcată de orientalitate în măsura în care a cunoscut ca și spaniolii un jug musulman, adică cel turcesc, iar în cazul primilor fiind vorba despre ocupația Spaniei de către mauri. Astăzi spațiul românesc este la fel marcat de orientalitate, de acel Vestul și Restul, tocmai prin rest avându-se în vedere partea europeană proximă Vestului.
În unul din multele sale interviuri, sud-americanul zicea că cineva se îndrăgostește nu prin ceea ce aude sau vede, ci din cauza anumitor semne oculte emanate de Celălalt, căci când vorbești cu cineva, simți dacă acea persoană te place, sau dacă îi ești indiferent, o simți dincolo de cuvinte, care, de obicei, par banale. Or, întâlnirea cu alteritatea e mai degrabă una ce ține de o semiotică culturală.

3. Întâlnirea cu Celălalt: topografieri românești

În prefață la studiul său „Literatura generală și comparată”, Daniel-Henri Pageaux sublinia că originalitatea culturii române, poziția ei privilegiată la întrepătrunderea a trei zone culturale (latină, slavă și germanică) nu mai trebuie demonstrate. De-a lungul istoriei, trăsăturile de mai sus au fost fie handicapuri, fie atuuri.
Întâlnirea cu celălalt presupune comparația și diferența. În „Tlon, Uqbar, Orbis tertius” aflăm de la Borges că „să explici (ori să judeci) un fapt înseamnă să-l unești cu altul”, adică să-l compari. Într-o scrisoare adresată jurnalistului și scriitorului argentinian, Orlando Barone (n. 1941), întrebam despre Borges, pe care Barone l-a cunoscut și intervievat1, și constatam că spațiul moldovenesc putea fi receptat de domnul Barone (care auzea pentru prima oară despre Republica Moldova) doar printr-o referință la România și fosta URSS. Printr-o reacție firească, poate exagerată, ne vom întreba dacă Borges a știut despre existența spațiului românesc?! (Întrebare care ne va formula fobiile și complexele de popor mic și necunoscut). Surpriza ne va face să ne gândim dacă nu ne prea subapreciem? Referindu-se la J. L. Borges, nobilistul, tot îngânând din când în când pentru sine „peste vârfuri trece luna”, (Borges a învățat o baladă în limba română), D. Novăceanu vorbește despre faptul că Matei Călinescu (1934 - 2009) face o constatare surprinzătoare în „Borges și „cântecele cobzarului”: o amintire”, unde povestește cum l-a cunoscut la o recepție pe Borges, care și-ar fi amintit de niște poeme populare românești, traduse în franceză de Elena Văcărescu: „Les chants du cobzar”, pe care le-a citit la 16 ani și era în stare să le declame la vârsta de 81 de ani. E vorba de o descendentă a boierilor Văcărești, care a fost exilată în Europa și care, în pofida sorții sale nedrepte, a făcut pentru cultura românească ceea ce vom numi azi promovare culturală. Cântecele populare românești din ciclul „Cântecele cobzarului” vor fi transformate la Paris într-un libret de operă „Le Cobzar” (1912). Pe această cale le-a și cunoscut Borges.
Când citeam pentru prima dată despre această întâmplare cu Borges și balada românească înclinam a crede că e vorba de o fabulație venită din dorința noastră de a ne apropia de marele argentinian. Însă, ca o confirmare a celor de mai sus, în „Cu Borges în China: o amintire”, Willis Barnstone ne povestește: „Într-o seară. În primăvara anului 1976, în casa mea din Bloomington, l-a cunoscut pe un prieten de-al meu, Matei Călinescu. Când Borges a descoperit că Matei Călinescu este de origine română, i-a povestit că în 1916 citise, la Geneva, cartea unei obscure scriitoare românce. Ea scria în limba franceză. Într-un poem într-un stil pseudo-folcloric presărase în textul francez câteva cuvinte românești netraduse pe care el nu le înțelese. L-a întrebat pe Matei Călinescu dacă n-ar dori cumva să i le explice. Apoi, de parcă ar fi avut cartea în față, a recitat o lungă baladă, într-o limbă pe care nu o cunoștea, pe care o citise cu patruzeci și nouă de ani în urmă”. Or, întâlnirea lui Borges cu spațiul nostru cultural într-adevăr a avut loc și nu doar printr-o baladă învățată!
Valeriu Pop, traducătorul câtorva conferințe ținute de Borges, în „Borges și orientalii” povestește o întâmplare fericită din viața sa literară: „fiind don Gualberto unul dintre admiratorii care-i formau lui Borges un entuziast anturaj-gazdă, în timpul vizitelor sale în Uruguay, m-a dus în camera unde scriitorul aștepta anunțul de începere, s-au îmbrățișat și m-a prezentat: „Iată un amic de-al meu, din România, aflat cu treburi pe aici”. El a înclinat puțin capul, m-a „privit” cu ochii lui încețoșați, larg deschiși, de orb, mi-a întins mâna. „Sunt bucuros să vă salut, domnule. Vă imaginați că nu am prea des ocazia să întâlnesc români. Dar despre țara dumneavoastră, cu numele atât de frumos, atât de latin de „România”, am putut afla lucruri de laudă. Vă felicit și vă invit să ascultați ce poate scorni un nevăzător ca mine...” [8, p. 138].
Tot Valeriu Pop dă o notă interesantă la „Poezia sau frumusețea ca senzație fizică”. E vorba de o observație făcută de A. M. Vinelli, la câteva zile după conferință: „Chiar și în eroare, erudiția lui Jorge Luís Borges este totdeauna prodigioasă...” În recenta conferință „Despre Poezie”, Borges a afirmat următoarele: „...Voi cita acum trei orațiuni, care, cred, sunt ale unor marinari fenicieni... dintr-o povestire de Kipling”. Este necesară o erată, precizează Vinelli: „Din cei trei marinari (mai exact, căpitani) numai primul, Quabil, este fenician; al doilea, Sulinor, este Dunărean din Dacia, regiune istorică ce corespunde teritoriului actual al României, iar ultimul, Betico, tânăr spaniol, probabil din insulele Baleare ” [3, p. 47]. Astfel, spațiul dunărean apare la Borges nu o dată. În poemul „Descartes” din volumul „Cifrul” găsim: „Noaptea coboară peste Dunăre”, iar în eseul „Metafora” citim: „În naufragii, în timpul scufundării corabiei, marinarii de pe Dunăre se rugau: «Dorm; după aceea vâsli-voi din nou»”. Aici apare atitudinea tracică și ulterior dacică, față de moarte ca față de un somn.
Andrei Ionescu în „Borges în conștiința criticii” menționa că „semnificativ pentru universalitatea lui Borges, și, în același timp, pentru deschiderea și receptivitatea spiritului românesc este faptul că John Updike ia hotărârea să-l citească atent pe Borges, pe când se afla în vizită în țara noastră, din gura unui critic român” [9, p. 191-192]. John Updike, cel care a contribuit la promovarea lui Borges în Occident, va confirma că o împrejurare favorabilă l-a îndemnat să-l citească pe Borges cu seriozitate: o observație făcută în România unde Borges a fost elogiat de un tânăr critic, pe un ton, pe care el, mai puțin înainte, îl rezervase lui Kafka.
În poemul „El Truco” citim: „Adentro hay un extraño país”, astfel viața apare ca un joc de cărți, ca o țară străină pusă pe masă. Mai jos ne vom referi la geografie ca un joc de hărți, un Truco cu meridiane și paralele.

4. Bucuria unei „Moldove” borgesiene

La Borges, în „Texte captive” citim despre scriitorul Isaac Babel: “Nació en las catacumbas irregulares del escalonado puerto de Odessa a fines de 1894. Irreparablemente semita, Isaac es hijo de un ropavejero de Kiev y de una judía moldava” (sublinierea ne aparține). Traducerea românească perpetuează originalul „S-a născut în catacombele neregulate ale portului cu trepte Odessa, la sfârșitul lui 1894. Iremediabil semit, Isaac e fiul unui vânzător de haine vechi din Kiev și al unei evreice din Moldova” (sublinierea ne aparține) [2, p. 486]. Traducerea rusească, însă, pare să „redacteze” originalul: «Он родился в конце 1894 года среди кривых катакомб Одессы, порта, ступенями сбегающего к морю. Непоправимый семит по рождению, Исаак появился на свет в семье старьевщика из Киева и еврейки с Молдованки» (sublinierea ne aparține) [10, p. 123]. Astfel, în traducerea rusească apare toponimul Moldovanka și nu Moldova, care ne trimite la partea istorică a orașului Odessa de unde și era mama scriitorului Babel.
Asistăm la o comprimare sau o dilatare geografică în textul borgesian: fie Moldova se reduce la un cartier al orașului Odessa, Moldovanka, un ghetou evreiesc al urbei odessite, cum citim în sursele englezești, fie Moldova se extinde până la orașul cu nume odiseic de pe litoralul Mării Negre. Un lucru e cert, nu asistăm la o mistificare ca cea din „Tlon, Uqbar, Orbis tertius” unde citim: „în zadar a cercetat atlase, cataloage, anuare de societăți geografice, memorii ale călătorilor și istoricilor; nimeni nu fusese în Uqbar”. Moldova borgesiană are hotare slab conturate, fapt ce ne face să gândim că, luată în sens istoric și geografic, Moldova e un spațiu, într-adevăr, cu granițe mobile, fapt ce lasă loc unor erori și interpretări (spre exemplu, lucrând la acest studiu, pe un site despre un poet argentinian cu rădăcini basarabene, am găsit că Republica Moldova, în prezent face parte din România).
În nota documentar-entuziastă a lui Guillermo Vega Zaragoza apărută în revista mexicană „Jornada Semanal” din 9 septembrie 2001 găsim o dezvoltare a acestei descendențe moldave a lui Babel care este prezentat drept „Hijo de un ropavejero de Kiev y de una judía moldava, Isaak Emmanuilovich Babel (Odessa, Ucrânia, 1894) nació en el barrio judío de La Moldavanska, una de las regiones rusas con mayor concentración hebrea...” ceea ce ne face să deducem o soluție intermediară: mama lui Isaac Babel e o evreică de origine moldavă, adică română, din Moldovanka, cartierul odessit (cu toponimul deformat Moldavanska, după cum citim în textul apărut mai la sud de ecuator).
Toponimul, ca o memorie istorică conservată, ne amintește că a existat totuși o colonie românească în acele locuri, care până la sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost o localitate independentă fondată de românii care au venit să construiască pentru otomani cetatea Yeni Dunya. Aflăm acestea dintr-un studiu realizat la Universitatea din Toronto de către cercetătoarea Tanya Richardson: “However, adjacent to the new official locality, a certain Moldovan colony had already existed, which by the end of 18th century was an independent settlement known under the name of Moldavanka. Legend has it that the settlement predates Odessa by about thirty years and asserts that the locality was founded by Romanians who came to build the fortress of Yeni Dunya for the Ottomans and eventually settled in the area in the late 1760s, right next to the settlement of Khadjibey (since 1795 Odessa proper), on what later became the Primorskii Boulevard” [11, p. 110].
Traducătoarea în portugheză a operei lui Babel, Nailia Baldé îl anunță un autor al unui limbaj autentic în „Povestiri din Odessa” cu o rusă presărată cu lexeme din ucraineană, idiș, moldovenească, franceză, vechea ebraică etc. Or, lexemele și realitățile românității celei mai estice (mai ales cele basarabene) puteau ajunge la Borges nu doar prin „Cântecele cobzarului”, ci și prin textele lui Isaac Babel, care, onomastic, anunță un amestec, așa cum Babel e numele ce în pronunția evreilor așkenazimi înseamnă „originar din Babilon”, conținând astfel, biografic și prin întreaga operă a scriitorului odessit, un „Babel” cultural și lingvistic. La aceasta se referă Harold Bloom în al său „Canon occidental” când spune: „Borges a scris un articol despre viața lui Babel, a cărui operă (și nume) l-au fascinat probabil” [12, p. 465].
Parcă continuând tema babelică, Volodia Teitelboim, care are o ascendență și basarabeană, în cartea sa „Los Dos Borges” (1996) se referă la familia bilingvă a lui Borges, subliniind că în copilărie Borges a trăit „amestecul limbilor. În interiorul lui se înălța Turnul Babel”. Dar cu timpul, constată Teitelboim, engleza bunicii după tata și spaniola vorbită acasă s-au împăcat, engleza ajutând la îmbogățirea vocabularului de scriitor [13, p. 20-21].

5. Paradisul ca Bibliotecă a lumii

Istoria prezintă lumea ca pe o proiecție mentală. La fel o face și literatura, doar că cea din urmă nu încearcă să ascundă acest fapt. Lumea noastră, în concepția lui Borges, nu e decât un amestec inexplicabil de real și imaginar, lumea lui Borges e o bibliotecă, cu cotoare materiale și lumi ficționale conținute de ele, aici subiectul cunoașterii pare să fi fost anunțat la marele început și cel care l-a anunțat a uitat să mai revină, iar literatura are un subiect unic cu diferite variații; autorul rescriind și adaptând la contemporaneitate aceeași literatură, folosind metoda simulacrului, a jocului cu sedimentările culturale, și a creării unui produs de mozaic. Această scriere (cu multe tăceri tăinuite) formează textul unui ficcion sau faction întitulat Biblioteca din Babel.
Modalitățile de conceptualizare a spațiului cultural românesc în opera lui J.-L. Borges țin de anumite contacte personale pe care le-a avut Borges cu oameni de cultură din România (Matei Călinescu, Valeriu Pop), de cunoștințele sale culturale (Elena Văcărescu și „Les Chant du cobzar”), de anumite toposuri geografice (Dacia, Dunărea, Balcanii), de ideologii (comunism, socialism) și de dimensiunea iudaică a spațiului românesc (mama odessitului Isaac Babel care era o „judía moldava”, scriitori și oameni de cultură din Argentina care s-au născut în Basarabia: Samuel Glusberg (1898, Chișinău – 1987, Buenos Aires), Jacobo Fijman (1898, Orhei, Basarabia – 1970, Buenos Aires), León Dujovne (1898, Movilău – 1984, Buenos Aires) care erau cumva purtătorii indirecți ai acestui spațiu cultural și unii din ei chiar colaborând cu Borges la unele reviste argentiniene).
Viziunea lui Borges asupra spațiului nostru, în particular, și asupra lumii în general, e una, la sigur, cosmopolită: „Atlase, enciclopedii, Orientul / Și Occidentul, veacuri, dinastii, / Simboluri, univers, cosmogonii / Zadarnic îmi oferă. Pasu-mi lentul / În urma mea penumbra o încearcă, Și drum îmi fac cu bățul nedecis, / Eu, care-ntrezăream un paradis / Ca o bibliotecă vastă. Parcă”, „Poemul darurilor” („Făuritorul”, 1960).
Extinderea considerabilă a literaturii la dimensiuni globale sperie, intimidează, dezorientează, îndepărtează. Or, unii se baricadează în spatele particularităților naționale, cel mult europene și declară cu un aer convins că Weltliteratur nu este… ONU. Blaga, abordînd problema originalității unei literaturi și culturi, susținea că nu ar avea rost originalitatea cea mai evidentă, dacă e închisă în sine și e izolată de restul lumii. Tot în același context se întreabă dacă e bine să rămînem barbarii Europei, să pierdem trenul, neștiind al doilea cînd va veni, să rămînem lîncezind și necunoscuți. Blaga, Borges, dar și oricare dintre noi conștientizează că trebuie să evităm extremele: naționalismul izolaționist, suficient sieși și moda cosmopolită a unor împrumuturi mimetice.
În „Ultima versiune a realității”, Borges propune o definiție a vieții, el consideră că viața are trei dimensiuni: lungime, lățime, profunzime. Prima dimensiune corespunde lumii vegetale, a doua – celei animale, a treia – lumii umane. Puterea vitală a plantelor este exprimată prin dorința de soare, cea a animalelor – de căutarea spațiului, astfel, primele acumulează energie, celelalte se extind în spațiu. Omul, spre deosebire de plante și animale, cucerește timpul. Astfel, cu adevărat uman este să cauți să rămâi în timp, să dăinuiești pentru posteritatea ideatică, spațiul fiind abolit, acesta este adevăratul și valorosul cosmopolitism.
Borges pare să găsească o soluție pentru supraviețuirea umanului, căci materialismul îi spune omului că spațiul îi aparține și omul uită de misiunea sa nobilă de a valorifica timpul. Astfel omul se dedă acaparării unei lumi aparente, prin cucerirea de oameni și teritorii. Așa a apărut ideea eronată a progresului, o fantomă a progresului uman. E nevoie ca să revină la a treia dimensiune, omul are nevoie de profunzime, iar acest fapt este posibil dacă omul își va atribui secole și nu kilometri, căci omul are nevoie de intensivitate și nu extensivitate.
Astfel am „depășit” acel complex geografic de care vorbeam la începutul articolului. Cu adevărat european, chiar general uman, aici sinonim cu valoros, va fi ceea ce va rezista în timp, căci „timpul, consideră Borges, este misterul esențial”!

Referințe bibliografice:

1. Goff Le J, Europa explicată tinerilor, Cartier, Chișinău, 2008.
2. Borges, J., L., Texte captive, Polirom, Iași, 2010.
3. Borges, J., L., Cărțile și noaptea, Junimea, Iași, 1988.
4. Borges, J., L., Insulele secrete. În Borges despre Borges, Dacia, Cluj, 1999.
5. Borges, J., L., Eu însă prefer să visez. În Borges despre Borges, Dacia, Cluj, 1999.
6. Borges, J., L., Mi-am imaginat întotdeauna paradisul ca o bibliotecă. În Borges despre Borges, Dacia, Cluj, 1999.
7. Borges, J., L., Publicul este o iluzie. În Borges despre Borges, Dacia, Cluj, 1999.
8. Valeriu P., Borges și orientalii. În Cărțile și noaptea, Borges, Jorge, Luís, Junimea, Iași, 1988.
9. Ionescu A., Borges în conștiința criticii În Cărțile și noaptea, Borges, Jorge, Luís, Junimea, Iași, 1988.
10. Борхес Х., Л. Собрание сочинений: Т. 1., Амфора, Санкт-Петербург, 2005.
11. Richardson, Tanya, Kaleidoscopic Odessa: History and Place in Contemporany Ukraine, University of Toronto Press, Toronto, 2008.
12. Bloom H., Canonul occidental, Grupul Editorial Art, București, 2007.
13. Тейтельбойм В., Два Борхеса: жизнь, сновидения, загадки, Азбука, Санкт-Петербург, 2003.

Note:
1. Vezi Borges J., L., Sábato E., Borges – Sábato. Dialoguri consemnate de Orlando Barone, Polirom, Iași, 2010.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!