agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1795 .



"Cărări înapoi" de Grigore Chiper: (răs)turnarea piramidei
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2013-12-18  |     | 



t 12 – Temporalitatea in abstractio

Citind volumul de poeme „Cărări înapoi” (TipoMoldova, Iași, 2013) de Grigore Chiper, înțelegi că ești în fața paginilor care cumulează mai multe cărți. Parcurgându-le, te trezești în fața unui sentiment lectural nou – nu te interesează anul scrierii fiecărui volum, uneori nici titlurile poemelor, ci felul în care această carte, cu un titlu mai mult decât determinant, te duce înapoi, te proiectează în timp, de aici și lectura-bustrofedon, lectura-retragere, lectura-șotron în care se sare înapoi cum ai sări înainte în timpul fără de timp nietzschian.
Poetul Grigore Chiper, pe lângă multe alte teme, „(re)produce” poetic „raporturile metafizice cu timpul”, acesta din urmă fiind un construct mental și imaginar complementar, un fel de matrice ce conține maleficul și beneficul simultan și în același loc. E timpul ca un ADN al umanului, în care omul se produce, dispare și revine în propriile amintiri sau în cele ale altora. „Prinzi vraja trecutului. / Paseismele măresc epoleții”, aici găsești ideea că trecutul se multiplică, ia forme noi. În timp, timpul (tautologie deliberată, așa cum a scrie, în general, înseamnă a comite tautologii), fiind proteic, devine polimorf.
„Timpul rupe nodurile / dureros, prea dureros”, or, durerea trecerii, a Marii treceri, este simțită și de cititor uneori până la organic. Încercarea de a reduce efemerul este una firească, iată de ce „timpul e dat înapoi”, „încă-i favorabil”, „ceasul e dat în urmă / e mult dat în urmă / e dat de tot în urmă”. Astfel, citești „impersonalitatea timpului trecut”, căci „timpul nostru e scurt - / o ezitare”, cum șovăială ne este și nouă numele pe acest pământ.
Dacă e adevărat că măsurăm spațiul prin timpul necesar de a-l străbate, atunci există în acest volum o altă măsurare a vremii prin spațiu: „ești nisipul oprit în clepsidră”, „scuipi firele de nisip ale pustiului tău”, astfel, firul de răstimp e măsurat în fir de spațiu, vremelnicia prin metafora pustiului. Escapada din cele două e posibilă prin alunecarea spre taine: „e gravă clipa lumii ce pleacă în / ezoteric”. E vorba de „secunda eliberată de timp”, când încerci „să treci dincolo de clipa ce n-o dorești”, chiar dacă „mai departe decât în trecut / nu poți fi”. Și fiindcă „încă nu s-a demonstrat / că timpul se poate mișca în ambele direcții”, răgazul ce-l ai te anunță că „timpul e în zămislire”, una perpetuă, vectorială și ireversibilă.
De aici și senzația că „e atât de puțin timp între nopți”, la fel cum e puțin spațiu între două iubiri ce se întâlnesc, intensitatea acestora dezagregând locuri și vremi. Aparent „timpul se oprește”, dar într-un final rămâne doar „amalgamul trecător”. Din această durată minimă deducem timpul ca o vulnerabilitate, dar și „vulnerabilitatea are călcâiul său”.

t 11 – Timpul din lucruri
Lumea obiectuală a poeziilor lui Grigore Chiper proiectează o inedită modalitate artistică de receptare a universului: „de parcă ajunsesem / la jumătatea tuturor lucrurilor”, o cuantificare mai mult decât literară, o existență in media res, cum spuneau latinii, o viață pe care o cunoști de la punctul ei culminant. Poemele din această carte nu se „povestesc” ab ovo, ci anunță intensitatea sau finalitatea acesteia, cum vedem din versul ce urmează: „ziua se stinge / e tulbure / ca apa neschimbată din acvariu”, o stare crepusculară după un parcurs de trăiri poetice și umane.
Capacitatea cumplită a acestei poezii și a minții ce o produce este răsturnarea, inversarea lucrurilor ca dorință a întoarcerii vremurilor: „Acum îți povestesc despre mine / ca despre cineva ajuns / în vârful unei piramide răsturnate”, o înaintare într-un spațiu cu susul în jos, unica posibilitate umană, în acest sens, chiar dacă „te îndepărtezi / spre latura inconvenabilă a lucrurilor” și speri că „zero e relativ / atâta vreme cât are și un verso”.
Latitudinea exploatărilor poetice penetrează și zonele interiorului, a eului trecut: „e necunoscut și apăsător, / ca în casele / în care nu te mai întorci”. Definiția spațio-temporală intervine firesc, așa cum „spațiul e odaia, / timpul așteptarea”. Fabulația zilei de ieri, o imanență a umanului, apare și aici, or, „tot ce admirai în trecut / devine mai important”. Unica posibilitate și poate soluție este revenirea, sub orice formă: „rog să uiți pe masă ceva / ca să te mai întorci o dată”.

t 10 – Timpul din corpuri
Corporalitatea scriiturii și scriitura corporalității sunt și ele o prezență a acestor texte: „Corpul tău, / corpus delicti al unei ființări / pe pământ”. Uneori granița dintre scris și parcurgerea epidermică este trasată în mod intenționat cu imprecizie: „rănit de cuvânt, îți ungi rana cu / cuvântul iod”, așa încât cititorul nu știe spre care dimensiune să alunece, fie spre senzația plăgii fie spre semantica cuvântului „iod”.
„Þi-au prins un fluture la rever / un fluture greu precum e prespapierul / peste foile necunoscutului”, un vers ce continuă aceeași dublă dimensiune a scrisului ca o corporalitate și a corpului produs de scris. E viața ca o existență de papetărie, în care incertitudinea e o tabula rasa, a cărei foi dispar „ca fluturii de o zi”, „asemenea corpului tău transfug”.
Dimensiunea spunerii, a perorării anunță o altă ipostază a acestui corp, când „gurile rele vorbesc adevărul”. E și vorbitul ca o formă a prezenței în timp: „îmi pare că-ți ascult graseierea / precum urca apoi se rostogolea / animalul acela bolnav / pe malul lacului muzeal”. Mâna care scrie se ridică mai sus pe facialul poeziei, de unde „cât de frumos ochii tăi îmi răpesc timpul”, așa încât „mă întorc înapoi / oglindindu-mă în energia mării ochilor tăi”. Mâna scriiturii și scriitura acelei mâini e prezentă și ea: „mâna ta – o răsucire, un spasm / a mea întoarce pagini din werther”.

t 9 – Odiseea unui timp
Acest volum de poezie e și „harta interiorului său”, căci autorul afirmă: „pornesc într-o odisee”, un voiaj, un du-te-vino poetic, erotic și existențial, căci „în preajma ta drumul / dus întors”. Deschiderea spațiului este un semn de vedere circulară, panoramică: „Din toate părțile drumurile se deschid / vederii mele / pe care se îndepărtează agale magii / căutători în stele”. Pioneratul trecerii nu înspăimântă, așa încât „bisturiul ce spintecă o cale nouă” creează o nouă percepere a lumii.
„Există un câmp o cărare o călăuză”, versul ce îl plasează pe cititor într-un pelerinaj dominat de o ordine concepută. „Drumul spre Dumnezeu e asemenea aței de păianjen”, adică fragil, dar și țesut, dependent de altele. Astfel „cunoști drumurile / în afara unei cărări / ce o ia razna”, e vorba de acea variabilă independentă care modifică calculul, adică ordinea inițială. „Doar una te rog: să nu uiți / cărarea din labirint” care duce spre acea stare de început.
Cronotopul drumului, dacă ar fi să-l aplicăm la poezie, e unul vast, ca un șleau, e „drumul spre Patmos”, „drumul macilor”, „un drum înzăpezit”. Căile sunt diferite, de la drumul mare la cărare, la alee: „foarte frumoasă / mi se pare și poteca / de pe care alungi / fiarele somnului singur”. E mersul perpetuu, chiar dacă nu întotdeauna sigur: „merg prin miriști necunoscute”. De aici „un dram de festivitate / carnavalescă pornită pe străzile / pustii” și faptul că „silueta tăcerii / nu privește în urmă ” spre fantoma-Euridice a dezacordurilor vieții. E și dimensiunea în care se petrec „drumețiile noastre ipotetice”.
Citești aici și nașterea ca un drum înapoi: „Fii casă de melc-codobelc, / fantasmă și bună dimineață fii / precum nașterea ne aduce / dintre morți între vii”. Melcul și „întârzierea melcului spre casă”, „cotiturile mortale”, toate conturează o altă modalitate de a trăi poezia și existența, o formă a aflării întru viceversa.
Întrebarea retorică ce apare firesc la o cotitură de lectură este „cum să urmezi un drum / toate fiind egale?”, dar tot cartea răspunde că „odată și odată va urma altceva”, că „turbioanele renașterii pe alte poteci” vin, că „dacă mergi pe cărări bătătorite / e un indiciu / că ai rămas în urmă”, că are sens „să trec în galop” așa cum mai contează „drumul găsit târziu” și „sensul de târziu are valoare”.

t 8 – Orașul și cărările
Urbea este și ea un cronotop poetic, „orașul e tot mai mic, / e fragmentul în care exist”. E orașul ca un chenar, ca o existență-ramă în care se trăiește, se gândește și se scrie. De aici și concluziile pragmatic-metafizice: „o plimbare prin piațeta cu porumbei / nu strică”, „pe jos, în doi / pare demodat / ca o poveste”. E povestea unei urbs, dar nu urbs aeterna. E povestea micului oraș în care „străzile scânteiau” în lipsa altor scântei istorice și de orice fel. Cărările anunță un timp în ambele direcții, un cronotop poetic aparte, cronotopul orașului provincial.

t 7 – Urmele trecerii
Urmele, ca însemne ale pasului nu îl interesează pe poetul Grigore Chiper în măsura în care îl interesează urmele Celeilalte, pașii piciorului ginic, or, e povestea poetică „despre detectivii ascunși în / filigranul urmelor tale”. Pasul ei, umbra ce o lasă, toate țin de complementaritatea androginului: „să arunc mantaua groasă / asupra șarpelui umbrelor tale”. Chiar dacă ea este cumva diferită, poate chiar sceptic privită, criticată bonom: „picior subțire, nestatornic, de femeie”, în final persistă „aurora / pașilor minusculi”...

t 6 – Grădinile suspendate ale timpului
Urma despărțirii prăbușește cerurile: „cât cer atârnă în urma / pasului tău plecat”, „locul întâlnirilor noastre se prăbușește”. E clipa controverselor în care „se lovesc crengile înflorite / de cele înghețate”, când „nu-ți resimt pașii / prin humusul grădinilor suspendate”. Or, grădina este locul în care cărările se întretaie. Parcul e și el o grădină urbană a celor doi: „îți descriu parcul, locul / unde am cerut refugiu”. Aleea orașului se rupe, la un moment dat de urbe ca „o cărare asfaltată ce se / pierde la vale în livezi”. De acolo ajungi „într-un lan nespus de adânc”, un fel de gradație in crescendo – din oraș în parc, din parc în câmp. Dar grădina, ca și raiul țin de ziua de ieri: „caii răsar de prin salcâmii ziși boierești / căruțele duc cu sine trecutul”. Astfel, nu rămâne decât „peluza fragedă a tranzitului”, trecerea de la o stare la alta, de la o iubire la alta etc.

t 5 – Panta rhei
Timpul ca lichiditate anunță „naufragiul de fiecare zi” în care „imaginile noastre se scurg cu tot / cu căi în băltoacele timpului / umed și rece și zgârcit”. E viața ca o rutină, ca o mocirlă: „alteori mlaștina absoarbe / platforma plutitoare / iar tu continui să plutești”. E „vadul unde cu greu vei găsi / dacă vei găsi să plătești un luntraș”, or, „e un noroc să plutești cu o barcă”, chiar dacă e „babordul / neputincios cum întreaga corabie / în fața sirenei”. Și „mergi pe trotuar – fluid / ce te duce spre / cafenelele închise între / patru și cinci” cum ai merge spre nimic. De aici și ideea că „sunt și eu un fel de pescar invers / aruncat în mrejele sorții”, în „năvodul lumii întâmplătoare”, accidentalitatea traiului anunțând o dimensiune existențialistă a literaturii făcute de această mână și minte.
Apare și ipostaza timpului lui Heraclit: „să intri în apa / în care nu poți intra a doua oară”, iar „râul delirând”, nu ne rămâne decât „să mai plutim”, până când zici „adio cobori în larg / e largul tău”, e imensitatea proprie în care te pierzi. Și nu rămâne decât timpul, ca un „septembrie al acestor locuri” ce „curge ca un fluviu” în care nu poți reveni.

t 4 – Timpul ca (tr)aduceri aminte
Retorismul unor poeme este unul pur tehnic și necesar pentru construcția poematică: „nu te ascunde în apele tulburi ale amintirii / fii prezentă”, un vers care pare să anunțe și un monolog camuflat, unul ce e conținut de întreaga poeziei a acestui poet, din care aflăm că „umbrele trecutului trebuie menținute la un regim de / temperatură”, că „ziua, precum amintirile / se continuă în vedeniile nopții” și „vântul nordic e un efort de amintire”.
Ideea că „tot ce începe / e prea fragil ca să dureze mult” confirmă încă o dată siguranța efemerului, de aici și fantoma unor „pași împletiți cu despărțirea”. Deodată citești un vers-mecanism de coborâre bruscă în teluric: „valizele mele sunt totuși mai grele / decât niște amintiri” (aici chiar am simțit în mâinile noastre de cititor greutatea acestui bagaj poetico-existențial) și nu rămâne decât să „te văd cum treci cuvintele spre trecut”, un fel de passé composé sentimental.
Reiterarea e posibilă: „atunci i-a venit ideea / că ar putea relua de la capăt / ca într-o lectură în care recunoști intertextul”, dragostea, viața, durerea ca un intertext, mai mult decât cel anunțat de Umberto Eco cu acel deja notoriu „cum a zis...”. Repetarea însă anunță un timp reluat, vremi redundante: „te ridici la atac / aperi înaintele / și comunici cu viața de apoi”, căci „aceasta e regula înaintării”, chiar dacă în infernul ce e făcut din amintiri și din timpul reversibil al memoriei.

t 3 – Copilăria ca un illo tempore
Citești în aceste coperți și „o iluminare sau un șoc / ca acela când un copil îi surprinde pe părinți / făcând dragoste”, ca o revenire la punctul inițial, ca o întâlnire cu sinele Increat (blagian). Or, „jocul de-a v-ați ascunselea” și „frica / un joc cu tine însuți”, și drumurile ce „se intersectează / cum liniile jocului” anunță aparent o zonă de infantilitate pe care o perpetuăm, ca pe o necesitate, în noi toată viața, ca pe o amintire a unui paradis pierdut – copilăria. Așa putem explica singurătatea ca o revenire la ipostaza inițială: „trebuie să înveți a merge din nou / când rămâi și singur” și încercarea de revenire filială la ea, o „dragă”: „revin la tine după / legea întoarcerii fiilor risipitori”.

t 2 – Literatura ca o rememorare
Descoperi la o răscruce textuală un vers definitoriu ca artă poetică: „nu încă nu am uitat că există și o viață de apoi / literatura”. Grigore Chiper admite situația „ca și când în artă ar exista un punct / față de care cineva rătăcește”, o axă poetică în jurul căreia se învârtesc toate. Retrăirea temporalului e deseori în această carte o relectură, o revenire literară: „retrăiesc scene din romanele lui Pavese”, „tu trăiești altă realitate / inclusiv cea literară”. Astfel se explică de ce „poemul e pe terminate / ai și ajuns la butonul delete” într-o „viață de după delete”.
Literatura e și un pretext de amintiri: „am o bibliotecă / ceva mai aparte / necitită”, așa încât „lumea de ieri / cât de mult seamănă cu o vinietă”, iar „semnele puse prin cărți / servesc pentru o eventuală revenire la...”. Totuși „poezia e răsplata pentru tot”, chiar și pentru timpul trecut în care „poezia e abia tangibilul, primul semn”. Există mai multe poeme cu titlul „strofe deraiate”, așa cum deraiază roțile unei existențe întru literatură, când „se vor îngălbeni paginile și sertarul” sau când existența ta va deveni „ca o lectură / făcută cu gândurile în altă parte”.
Desigur, e prezent aici și profesorul de literatură, dar e o parisie discretă, nedeclarată, cu intertexte organice, așa cum e o poezie alimentată de literatură, mitologie și un praxis intelectual de a gândi lumea, doar că lucrurile sunt într-atât de firești, încât nu uimesc și asta bucură.

t 1 – Scări înapoi
Volumul, care adună mai multe cărți, e un fel de coborâre în trepte spre originile poeziei și ale poetului însuși:„cobor scările repede, / dar fără acel sunet de fructe uscate / ca la urcare”. Ideea unei cărți-escalator e una tentantă: „Era seară. Urcam niște scări”. E cartea ca o „scară cu treptele în jos”, care vine din ascensiunea unei existențe poe(ma)tice: „între coperțile broșate ale fericirii / urcare spinoasă ”. Punctul de plecare este unul al haosului, căci din haos se devine: „apoi urci pe o scară / și privești într-o râpă adâncă”, depărtând „golul căderii”. Acest du-te-vino ideatic și textual anunță un caleidoscop existențial: „treptele pot fi până al nori / e atât de simplu / să vii, să te duci, să dispar”. Urcarea și ea poate fi o prăbușire: „săltând asemeni podurilor aprinse”. Citind, de fapt, parcurgi în descreștere scările unei formări poetice, o viață poetică, o viață umană ca o gradație.

t 0 – „Turnul de fildeș înclinat” spre prezent
Citești în volumul „Cărări înapoi” o poezie vocativă, adresativă, or, dialogală. Un dialog cu trecutul, cu prezentul și cu viitorul (vezi și proza scurtă „Trecutul viitor”). Haosul din care se pleacă devine deodată constructiv: „clădești turnul Babel / pentru a ajunge / la aproapele tău”.
Prezentul în care se rămâne nu e tentant, dar se impune prin imanență: „eu rămân să ascult / bâlbâiala din jur”, deși „a pleca sau a rămâne - / mereu irezistibil”. Un lucru atenuează fobia clipei curente: „antichitatea de mâine va explica / acest mers al istoriei”. Or, există în poezia lui Grigore Chiper nerv și totodata pace... E nervul trecutului și pacea viitorului. O pace nervoasă, adică vitală.
Așadar, variatele ritmuri ale poeziei, lirismul dozat, timpul practic anistoric, intuirea prezentului ca și cum ar fi trecut, imaginarul cărții ce te detașează de real, dar nu suferă de irealitate, extraordinara economie de mijloace poetice, unele pagini-poeme metodice, dar netrucate, care trădează cercetătorul, bucuriile estetice provocate de aceste pagini, tonul general al cărții reliefează stilul strălucit al scriitorului Grigore Chiper și îl anunță pe treapta de sus a scărilor literaturii basarabene. Dimensiunea temporalității demonstrează că e vorba de un autor ce scrie consecvent pe teme permanente, durabilitatea proiectului po(i)etic fiind una de necontestat la fel ca și plăcerea lecturală, imposibil de cuantificat în paginile unei cronici de acest fel.


A apărut în „Zona literară”, nr. 11-12, Iași, 2013.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!