agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1539 .



Halucinantele meandre ale tranziției basarabene într-un roman de Iulian Ciocan
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Pilchin ]

2014-05-26  |     | 



Moldova – Tărâmul celălalt

Romanul scriitorului Iulian Ciocan „Tărâmul lui Sașa Kozak” (Tracus Arte, București, 2011) descrie o lume în care lucrurile se întâmplă într-o manieră incredibilă, așa încât pentru un cititor din alt spațiu cultural ar putea să pară o ficțiune suprarealistă sau de SF. Personajele, situațiile și ideile acestei cărți zguduie un cititor deprins cu subiecte produse de o realitate calmă și normată. Or, lectorul estic se va regăsi în aceste pagini, așa cum realitatea acestei cărți este a lui. Însuși titlul cărții anunță o dimensiune diferită de existență, o zonă stalker în maniera lui Tarkovski, doar că una inversată, o zonă în care vii dacă nu dorești să ți se împlinească dorințele. Moldova dintre Nistru și Prut, în anii 1990-2009, iată cronotopul romanesc. E spațiul nefericirii, al sărăciei și al plafonărilor și frustrărilor umane (profesionale, artistice, sexuale, materiale etc).

Vechea noastră problemă identitară sau Punct și de la capăt

O temă dificilă a literaturii basarabene de azi este cea a identității interriverane. Iulian Ciocan anunță tranziția de la URSS printr-o Transnistrie (o zonă în zonă, tărâm în tărâm, asemeni unui fractal sau unei matrioșka, acea pupa rusa a politicii rusești și nu numai) spre o identitate culturală în care basarabeanul e un român aproximativ. Astfel, nimic nu e sigur în această lume, nici oamenii, nici numele lor și nici ideile pe care le au despre sine.
Cunoști un spațiu al nesiguranțelor și permanentelor metamorfoze, în care numele unui om oscilează între Kozak și Cazacu, un fel de du-te-vino istoric și geopolitic, care te trimite și la cazacii armatei a paisprezecea (Sașa Kozac parcurge acest drum al oscilării, când vrea să devină om de afaceri, mergând ba la Brașov, ba la Bender). Numele acestui personaj nu poate să nu amintească și de memorandumul Kozak, prin semnarea căruia Moldova ar fi fost astăzi altceva. Scriind, la știri, ascultasem întâmplător și anumite declarații ale vicepremierului rus Dmitri Kozac, cel care este responsabil pentru Jocurile Olimpice de la Soci, dar mai degrabă mă interesa numele lui decât declarațiile (aici mă întreb dacă critica literară de azi nu e și ea, ca și literatura, în mare parte, una cotidiană, nu ne scriem oare, metatextual, și actualitatea?). Sașa (copil rusificat de ruși), Alexandru (un nume neutru) și Sandu (așa îi zic părinții) este un personaj și cumulativ, cel care întruchipează o generație întreagă – copiii anilor ’70 – 80’, așa cum Sașa Kozak va deveni Alexandru Cazacu: „fostul rusofon se metamorfozase într-un hibrid cu o dublă identitate – ruso-românească”. Identitate pe care o găsim și în „ochii” românității mai vestice, căci trecând Prutul, ești luat adeseori drept rus.

Nostalgia ca semn al zilei de ieri

Ruperea de trecut nu este posibilă imediat. Nostalgia, ca un dor de un timp sau de un loc în care ai cunoscut persoane și ai trăit anumite întâmplări, este cea care deformează spațiul și timpul prezent, melancolia trecutului corupe ziua de azi. E cazul personajului Oleg Olegovici Liulin care este un nostalgic, e vorba de o nostalgie poate și firească, cel puțin de înțeles, dacă am lăsa la o parte anumite resentimente (politice și etnice). Personajul „regreta dispariția Uniunii Sovietice, a țării în care era ordine”, mai bine zis, dispariția țării care îi dădea senzația că face parte dintr-un imperiu, un hiperland în care el era tânăr și fericit. Bătrânul nostalgic se întreabă, la un moment dat, „de ce visa mesteceni într-un oraș al plopilor și teilor”. Întâlnind-o pe Viorica Ionovna, un nume hibrid, un patronimic româno-rus, „niciodată nu-și imaginase Oleg Olegovici Liulin că își va revizui părerea fermă asupra problemei identitare”. Fericirea nostalgică a mesteacănului este înlăturată de necesitatea comunicării umane, astfel bătrânul rus este în stare să-și revadă nostalgiile în fața unei femei care îi poate da căldura umană de care are nevoie (cu mămăligile ei băștinașe și cu felul ei de a fi). De aici și concluzia că nostalgiile de orice fel vin din singurătate și neintegrare într-o lume nouă, o ghetoizare voită în care, de multe ori, se exilează individul.
Toate acestea se întâmplă pe fundalul acțiunilor de renaștere națională ale Frontului Popular. Dacă e să ne gândim azi la această denumire, atunci constatăm ironia situației, așa cum, în timp, nu s-a adeverit decât un front cu tranșee permis basarabenilor tot de cineva din spațiul „Kozac”, din fostul imperiu, așa ca o zonă de joacă lăsată pentru copii, în timp ce spațiul economic și politic era preluat de altcineva pentru cu totul alte scopuri.
În tot acest amestec de nou și vechi, există între râuri două piețe care produc societatea moldovenească: Piața Marii Adunării Naționale, unde se face politică și revoluții și Piața centrală din Chișinău unde se fac bani, bani mulți și ușori, așa cum legislația noului stat încă nu e constituită, acolo se produc viitorii nouveau riche de Moldova. Or, „Tărâmul lui Șasa Kozak” este un roman ce sfârșește în 2009, anul indefinitei „revoluții” din 7 aprilie și începe cu descrierea unei Moldove produse de „revoluția folclorică din 1988” – un roman ce narează un timp și un spațiu de la o „revoluție” la alta, de la o „piață” la alta (acestea făcând referințe latente și la cea bolșevică din 1917).

Tranziția ca stare de spirit

„Era vremea săculețelor aruncate alandala. Pungi de toate culorile zburau deasupra orașului, deconspirând înflorirea comerțului cu amănuntul. Multe rămâneau pentru vecie în crengile plopului, transformându-l într-o sperietoare multicoloră, grotescă”. Aidoma acestor obiecte de poluare a mediului, se întâmplă diferite evenimente menite să bruieze realitatea pe care orice individ încearcă să o perceapă. E timpul în care nu există un punct de sprijin pentru oameni și lucruri, totul e într-o stare de permanentă schimbare.
Tușa Frosea și telenovelele ca o utopie în care se evadează, iată o altă direcție în care te duce acest roman. Naivitatea acestui tip de spectator care „nu putea și nici nu voia să distingă actorul de personajul interpretat de actor” presupune mai mult decât o feminitate naivă în consumul artei cineastice și de orice fel. Astfel, tușa Frosea este și cetățeanul basarabean, cetățeanul estic care urmărește telenovela tranziției crezând că lucrurile se vor redresa.
Există aici și o tranziție, o metamorfoză aparte a unuia din personaje: „În zorii tranziției nemiloase, pe când era „tânăr și neliniștit”, Alexandru Cazacu se numea Sașa Kozak și avea o singură preocupare notabilă - distracția”. Dezamăgit de prima sa dragoste, Sașa devine un Don Juan care are drept scop seducerea femininului și ținerea unui registru statistic în acest sens. Făcând toate acestea „Sașa se simțea, preț de câteva secunde, eliberat parcă de un complex de inferioritate, de o frustrare confuză, adâncă”, un fel de zombi sexual bolnav de patima plăcerii corporale. Desfrâul este mai mult decât un indice al imoralității personajului, depravarea anunță și o lume în care te poți rătăci, așa cum vechile reguli sociale au picat, cele noi încă nu s-au instituit. Dar, pe fundalul acestor experiențe veneriene și de alt ordin ale fiecărui personaj luat în parte, transpar noile mișcări și metamorfoze sociale. Sexualitatea, o confirmă și Iulian Ciocan, este un barem de evaluare a umanului, acea supapă care ne determină existența și nu doar cea intimă. Erotismul debordant este și un semn al emancipării de timpurile vechi, aici comuniste.
„În scurt timp izbucni revolta. Niște scriitorași, care proslăviseră până atunci „Marele Octombrie”, au schimbat brusc macazul. Profitând de libertatea de exprimare îngăduită de Gorbaciov, scriitorașii aceia începură să ponegrească metodic Puterea Sovietică”. Astfel, Glasnosti și idealurile democratice au deschis ușa și pentru un alt tip de demagogie socio-politică, așa încât din marxism-leninism se ajunge la literatura patriotardă.
Dar individul în intimitatea sa, în viața lui privată rămâne la fel de nefericit ca și în totalitarism: „Exista o problemă veche, gravă, pe care dezmățul tranziției o accentuase: lipsa spațiului locativ” – vechea și monstruoasa problemă a lui homo sovieticus care învățase să populeze spații mici, care îl privau de sine. O temă similară celei deschise și de Brodsky în narațiunea „O cameră de un metru și jumătate”.
Războiul transnistrean anunță o fostă republică socialistă care oricum nu își aparține. Pe lângă acestea e și o Moldovă a criminalilor și maniacilor de tot felul, care aparent sunt oameni de treabă. O altă Moldovă e cea izolată în alcool și beție: „Acolo ei se izolau de grijile curente într-un soi de atemporalitate. În cârciuma aceea...” Astfel, Moldova devine o mare cârciumă... În care se bea pentru uitare (de sine și de lume).

Autorul ca ființă producătoare de texte

La începutul cărții citești un autograf cu o dedicație personală „Pentru Lucia, care s-a săturat de scrisul meu ca de mere pădurețe” și poate pentru toate soțiile, fiicele și fiii scriitorilor care ar putea să zică și ei vreodată: „Ești scriitor, de ce nu-ți dă și ție ceva Uniunea voastră împuțită”. Or, cititorul descoperă o altă dimensiune a ocupației de scriitor, lipsită de acea mitologizare romantică sau comunistă în care autorul era sacerdotul care transmitea mesajele transcedentalului sau ale partidului.
Octavian Condurache parțial conservează anumite dimensiuni din biografia auctorială și din biografia de scriitor în perioada de tranziție. La un moment dat ai impresia că sunt înserate anumite elemente străine cv-ului auctorial, pentru a disimula autobiografismul scriiturii. Clipa morții personajului, pentru autor, dar și pentru cititor, e și un pretext de revizuire a existenței sale și a altora.
Autorul își „omoară” personajul cum o face Miguel de Unamuno în „Niebla”. E un exercițiu și de (de)construcție romanescă. Personajul este o gură în care este ușor de pus ceea ce autorul ar spune-o și singur. Spre exemplu, cu ajutorul lui Condurache, își exprimă propria atitudine față de „lirismul dulceag-pășunist” al generațiilor predecesoare, creând personaje care trimit la nume reale din literatura basarabeană cum ar fi Liviu Beschieru și Leonida Măselari, ale căror nume sau prenume (pe post de anagrame) deconspiră pe cine viza mâna auctorială. E și un conflict de generații și de estetici literare care încape în paginile acestui roman, servind și de document de istorie literară pentru generațiile următoare. Or, fiecare spațiu cultural are circumstanțele sale literare, în cazul nostru literatura patriotardă e specialitatea mai multor autori basarabeni („păcat” prezent în mai toate literaturile ce posedă granițe și națiuni).
Apare aici și un coleg de generație, scriitorul Dumitru Crudu despre care citim: „În orașul de la poalele Tâmpei, la Universitatea „Transilvania”, învățau câțiva basarabeni, între care și fostul lui coleg de clasă și viitorul dramaturg Dumitru Crudu – un băiat foarte generos care se oferi să împartă cu el odăița dintr-un cămin zgomotos de pe strada Memorandumului [...] cu excepția filologului Dumitru Crudu, fermecat de muză, basarabenii „studioși” erau puși pe căpătuială, făceau afaceri pe scară largă. Unii aduceau din RM zeci de televizoare Alfa și-și petreceau toată ziulica în bazarul de la marginea Brașovului, uitând cu desăvârșire de universitate”. Or, începutul unei gândiri capitaliste începe sub semnul unei tranziții economice, un fel de capitalism sovietic cu „spiritul Trilaleu”, fapt pe care îl înțeleg și studenții basarabeni plecați pe bursele statului român la studii.
Într-o discuție autorul îmi mărturisea că a urmărit patru opoziții în acest roman: libertate – sclavie; opulență – sărăcie; autohton – străin; ficțiune – realitate. Îi ziceam atunci că este și o carte kafkiană, ezitând, autorul a zis că poate fi citită și așa. Acum îi dau argumentul, aici: „Luă câteva cărți pentru a șterge praful de pe ele și un volum de Kafka îi căzu involuntar din ele”. Dar nu aceasta determină starea kafkiană, doar o anunță. Personajul Octavian Condurache este un personaj kafkian într-o țară, un oraș al tranziției absurde, în care pare să nu se întâmple nimic, în care nu contează valorile și idealurile, în care omul se simte pierdut ca într-un labirint din care nu ieși viu. E o lume urbană în care nu te poți bucura de anumite realizări culturale imanente civilizației citadine, așa cum e un timp ce stă la jonctura dintre epoci și spații, o lume cu datele construite parcă antimetabolic.
Un lucru e sigur, Iulian Ciocan e scriitorul basarabean (dintre puținii, numărați pe degete) cu o copilărie urbană. Pe lângă dimensiunea citadinului intelectualist, e vorba și de un roman ce vine și din „monotonia deprimantă” a capitalei noastre basarabene, cu toate accesoriile ei provinciale, cu noii moldoveni parveniți care cred că totul se cumpără cu bani. Or, e o scriitură lipsită de textualitatea liric-pastelată a scriitorilor ce au copilărit la iarbă verde. Ca și în romanul „Înainte să moară Brejnev”, Iulian Ciocan ne introduce într-o Basarabie de oraș cu toate ingredientele-i inerente.

Literatura, scriitura și alte „uri”

Cunoști în aceste pagini un autor care ajunge să nu fie sigur de auctorialitate ca statut social: „Nu mai era sigur dacă era sau nu el. Pentru că ceva fantasmagoric, halucinant, se întâmplă chiar în timp ce prima lui dragoste i se adresă. Era ca și cum se desprinsese brusc de propriul lui corp, de eul său, și vedea totul de la o parte cu o claritate nemaipomenită. Într-o clipită i se luă vălul de pe ochi, văzu ceea ce nu ar fi înțeles, poate, niciodată. Se văzu pe sine, cu privirea pierdută în gol, adus de spate din cauza sacoșelor grele, stupide, încărunțit înainte de vreme, cu fața brăzdată de cute și alungită de o barbă sârmoasă, încâlcită, îmbrăcat într-un costum de sport preistoric, slinos, învins de tranziția istovitoare, nemiloasă”. E și o viață literară cu frustrările ei materiale: „Ani în șir se amăgise că va reuși să-și cumpere, printr-un miracol, un apartament cu două camere, pentru a le returna garsoniera părinților bătrâni și bolnavi, refugiați, de dragul lor, într-un sat uitat din nordul Moldovei”.
Or, Iulian Ciocan, la modul cel mai curajos, pune în discuție lucruri știute, dar tăcute de scriitori (de toți oamenii de artă, de altfel), frustrările lor materiale și familiale, inadaptarea lor socială, într-o societate în care nu valoarea contează, ci conturile în bancă. În acest sens, romanul acesta este și o diagnoză socială a literaturii basarabene și de pretutindeni. Alte frustrări sunt și cele ale scriitorului marginal, artistul de provincie: „Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Iar el nutrea odată convingerea că e un Cărtărescu basarabean! Cum putuse fi atât de naiv?”. E frustrarea literaturii basarabene, care și la București se întreabă dacă este invitată pentru valoare sau pentru frăție...
Astfel, citești un fel de „ură”, o greață sartriană față de existența ce te plafonează, epuizează și îți răstoarnă orizonturile de așteptare. Octavian Condurache e și un Antoine Roquentin, unul maturizat și inițiat de permanenta angoasă. Plafonat de o literatură de tranziție, de o relație conjugală ce a intrat în impas, personajul moare. Relația cu soția și copilul este una care se sincronizează cu tot ce merge prost în țara aceasta. Numele Condurache te duce cu gândul și la încălțămintea pentru dame (condur), or, personajul simte prezența insistentă a soției care mereu își impune modul ei de a trăi și a gândi, reproșându-i incapacitatea de a se adapta la noua societate. De aici și infidelitatea soțului, ca o încercare de escapadă de sub tocul înalt și înțepător al „condurului” feminin al consoartei. E un caz clasic de neînțelegere și vulnerabilitate familială într-un timp de instabilitate socială. Or, citit sociologic, acest roman este și un document statistic al stărilor noastre de nefericire socială (aici a se gândi și la „familia, celulă a societății”).
În acest sens, romanul este un spațiu în care personajele sunt unite fie de situația grea, ca stare de spirit și de lucruri, fie ca interrelaționare umană, Alexandru Cazacu (alias Sașa Kozak) era prieten din copilărie cu Octavian Condurache. Toate sunt unite cu toate și reies din toate, e prezent acel efect al fluturelui, când orice mișcare și modificare produce în lanț alte mișcări și modificări.
Deși e și un roman realist ca structură și ca stil, lipsind lirismul prozei, pe alocuri, textul trădează teoreticianul care știe să joace intergenuarial. Să luăm exemplul în care Sașa Kozak este zguduit de trădarea primei iubite: „Trei zile nu a mai avut Sașa poftă de mâncare, trei nopți nu a mai putut să doarmă, băgându-i în sperieți pe bătrâni, ajungând apoi la spital într-o stare de extremă epuizare”. Or, avem în fața ochilor clasicele formule de basm, un fel de substrat al existenței noastre și a celei romanești. E vorba și de o inițiere, o devenire umană a tânărului prin trădare.
Reieșind din toate spuse și nespuse mai sus, putem conchide că „Tărâmul lui Sașa Kozak” este un excelent roman, o carte pluristilistică, pătrunzătoare, ce nu descrie atât epopeea unor evenimente istorice, cât epopeea oamenilor care le-au trăit, adică eposul uman al celor douăzeci de ani de tranziție. Romanul nu încalcă convențiile realului (estic), dar nici realist în sensul clasic al cuvântului nu este, e mai degrabă realitatea unor stări interioare, care nu sunt decât o proiecție a celor din afară. Astfel, găsești aici o manieră de-a dreptul minunată de a transpune realitatea și faima mizeriei basarabene. În acest sens, această carte își va ocupa, cu siguranță, locul său în rafturile superioare ale literaturii basarabene și ale cele române (dacă tot vorbim despre integrări euro-culturale ale literaturii interriverane).

A apărut în "Zona literară", nr. 1-4, Iași, 2014.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!