agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1847 .



Gânduri despre moarte
eseu [ ]
Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2016-07-11  |     | 



Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă - aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor că anunțarea unui final al finalurilor are rolul de a ne salva de suferința închipuirii unei lumi care ne uită și continuă veselă fără noi, sfârșitul și într-un caz și în celălalt este o certitudinea reconfortantă. Sfârșitul lumii nu este un evenimentul violent și înspăimântător după care urmează Judecata sau – mai bine zis! – nu este numai atât. Dacă Moartea este un punct terminal din care se poate înțelege destinul particular al Omului, tot astfel și Sfârșitul Lumii este un punct din care se poate înțelege destinul general a Omului. Al umanității. Judecata este una a vieții – a vieții încheiate –, dar nu are sensul de proces, de cântărire a ei, ce precede o pedeapsa, ci pe acela de deslușire a sensului ei.

Tot ceea ce poate fi omul își află piatră de temelie în idea morții (a conștientizării morții), a propriei finitudini. Din acel punct se poate construi și morala, și ideea de libertate, și cunoașterea felurită a lumii - de la trânta încrâncenată a conștiinței cu moartea. Totul nu este altceva decât o strategie de evitare a morții: iubirea, creația, cunoașterea, adică fiecare transcendență. Totul. Până și răul tot în moarte își înmoaie – cu spaima și evlavie – rădăcinile.

Răul e persistent; moartea ar trebui să fie o râvnă, nu o spaimă. Dacă Zeii ar fi drepți, ea ar trebui dată doar celor ce o merită, doar celor ce au făcut ceva demn și bun de a fi luat în seamă de posteritate. Noica spunea că cei ce își trăiesc viața în lupta zilnică cu plictisul, cei ce își ridică în slăvi animalitatea și efemeritatea trupului, cei ce se preocupă de devenire pentru devenire merită să trăiască veșnic; doar cei ce ”au săvârșit” ceva ar trebui să aibă privilegiul de a pune punct și de a-și cere judecata – adică moartea, într-un cuvânt: de “a se săvârși”. De a se desăvârși săvârșindu-se.

Moartea ca principiu al vieții, ca un moment spre care trebuie țintit, ca o încununare a ființei, nu ca întrerupere a unui urcuș, se întâlnește la două civilizații stinse (poate tocmai din această pricină): civilizația vikingilor și civilizația japoneză veche. Doar la ei moartea devine un compas etic și este dorită pentru a încorona un destin glorios și/sau onorabil. Neîmblânziții vikingi își doreau o moarte rapidă în luptă, pentru că – în credință lor – porțile Valhalei nu li s-ar fi deschis altfel pentru a-i primi; la fel, vechii samurai își doreau o moarte eliberatoare în locul unei vieți în umilință. În Hagakure se spune: ”Calea samuraiului este moartea. Ori ce câte ori are de ales, samuraiul trebuie să facă opțiunea rapidă pentru moarte”.

Sensibilitatea occidentală nu este însă mai prejos decât cea orientală. Și ea știe că se va păși mai sigur în viață cu ochii la moarte, căci a privi spre moarte înseamnă a privi fără teamă peste toată viață ce se întinde până la orizontul morții și a o cuprinde în ființă. Capitolul fenomenologiei morții este deschis și în același timp închis.

Totul pleacă de la moarte, de la faptul banal că destinul nu are răbdare cu niciunul dintre noi, de la actul de curaj al acceptării geografiei finite a existenței. Nu există nicio contradicție între thanatos și eros. Dacă nu ascundem moartea în viitorul neștiut și nu ne ascundem și noi la rândul nostru în faldurile clipelor, găsim că viață trebuie să aibă un sens, un sens care este mai degrabă al ființări (al urcușului), decât unul al scopului (sau al vârfului). Doar viață veșnică și viață instant nu au (și nu au nevoie de) sens; pentru prima toate variantele sunt posibile, a două are scuză că nu poate încerca nimic. Dacă moartea dă limita vieții pe orizontală, pe pământ, ființa umană este nevoită să privească în sus spre limita verticală, spre cerul populat cu îngeri. Altfel spus, acceptându-și failibilitatea și finitudinea, ființă umană trebuie să știe cu ce să își umple viață; are nevoie de un principiu etic după care să își ghideze devenirea. Singură strategie, pentru a preveni eșecul, este o continuitate în care să fie pregătită pentru moarte și să învingă moartea în fiecare moment. Și cum nu putem ieși din trup în sensul existenței decât cu sufletul – (fiindcă viață minții se desfășoară în interior, chiar dacă cunoaște exteriorul), răspunsul este Iubirea. Odată pornit în căutarea ei, ea există.

Moartea face posibilă dragostea. Mori și iubește! - iată ordinea istorică a marilor forțe ce se întâlnesc în om, căci dragostea este zbaterea conștiinței de a ieși din finitudinea trupului. Dragostea este posterioară descoperirii și acceptării limitei care este moartea. Din perspectiva conștiinței moartea este o graniță între ființare și nefiintare, iar dragostea este ceea ce umple ființarea. Ca și dragostea, ca și nașterea, și moartea aparține vieții; dacă prin spaimă dăm moartea neantului, neantul ne va înghiți și viața. Iată de ce, dintre toate strategiile propuse de zei singura care poate funcționa este aceea care pune o egalitate de fond între cele două capete ale vieții. Cum se numește ieșirea conștiinței din neant și începutul mirării de sine? Acest moment prim al ființări ar trebui sărbătorit, nu ieșirea animalului ce ne găzduiește mai apoi din pântecul mamei. Ziua de naștere ar trebui să fie o sărbătoare a începutului ființării, nu a începutului viețuirii. Tot astfel ziua morții ar trebui să fie o sărbătoare a sfârșitului ființării, nu o plângere a sfârșitului viețuirii și, în același mod în care începutul ființării nu coincide cu începutul viețuirii, tot astfel sfârșitul ființării nu ar trebui să coincidă cu sfârșitul viețuirii. Singură diferența este că începutul ni se dă cu forța, fără să fim întrebați, pe când sfârșitul este în puterea noastră. Drama apare doar când sfârșitul viețuirii precede sfârșitul ființării, (iar din acest punct de vedere îl invidiez pe Cioran). Poate că totuși nu este greu să purtăm asupra noastră în fiecare moment – că pe un fel de asigurare – sfârșitul ființării, recapitularea și judecată definitivă a vieții și a dragostei ce o conține, în față căreia neantul pălește.

Gândul morții – nu gândul la moarte ca ceva exterior și impersonal –, din această perspectivă – a iubirii, nu are nimic morbid; mai înfiorător mi se pare un gând al vieții fără iubire. Gândul morții este în sine un principiu profilactic; el dă însemnătate vieții, scoțând-o de sub zodia modernității hedoniste (adică a noului - frivol, rapid și finit) și așezând-o sub zodia iubirii. Și dacă totul pleacă de la moarte, totul se sfârșește în iubire. (Iată un mod mai optimist de a privi viață, altul decât cel pe care suntem îndemnați îndeobște să îl acceptăm, cu un final trist și dezonorant în moarte și, înainte de asta, în gândul morții).

Oricât de mult ai admira culoarea, consistentă sau parfumul unui vin, doar bandu-l îi poți simții gustul – adică atunci când este prea târziu și anestezicul sau otrava încep să își facă efectul. Iubirea și moartea alterează ireversibil persoana căruia îi sunt dăruite; nici una, nici altă nu pot ieși din orizontul ființei; de fapt ele (de)limitează ființă: moartea în parcursul ei orizontal, iubirea în ascensiunea ei pe verticală. Din această tristețe nu se poate evada decât prin eliberarea iubirii și a morți de cele două verbe ce le dau putere asupra ființei: a dori și a dispărea (a nu mai fi!). Tot astfel – ce revelație! - și ființa se poate elibera și se poate realiza dincolo de limite și o va face nu pentru că îi este frică de dispariție sau de lipsă.

Dar ce vină are conștiința că trupul – containerul său – este perisabil? Pentru conștiință moartea este un concept. Trupul moare, dar grija o poartă conștiința. Teamă de moarte este a conștiinței, nu a trupului. Și nu este teama de moarte în sine, ci de neființă, de nimicul senzorial, (în timp ce într-o lume paralelă viață conțină să existe), căci trupul trăiește, dar conștiința nu face altceva decât să ia act de faptul de a există.

Confruntarea rațiunii cu moartea naște o tensiune insuportabilă pentru ființă, pentru existența sa. Dacă rațiunea, urmându-și calea cu spini a lucidității, ajunge la concluzii potrivnice biologicului și lui „a fi”, va fi categorisită – în mod paradoxal! – drept irațională. Limita rațiunii este biologicul. Limita conștiinței este trupul. Altfel nu am putea evita logica anihilării noastre ca specie, în numele salvării noastre că umanitate. Iată ideea generoasă și morbidă din spatele escatologiei: sinuciderea.

Ar fi însă mult prea simplu! Oricât am încerca să mințim (și să ne mințim) afișând mina de cuceritori ai viitorului, de la începutul conștiinței gândul morții lucrează în noi. A fugi de moarte înseamnă a fugi spre moarte. Alungarea ei în subteranele conștiinței (cu speranța că astfel ne salubrizăm viață și o stăpânim ca în paradoxul lui Zenon, clipă după clipă – o eternitate) nu face altceva decât să producă în timp pe interior inundații cu umori maligne. Moartea nu poate fi tratată prin negare, prin uitare sau prin ignorare; a nega, a uita sau a ignora sunt verbe ce se întorc ca un bumerang asupra ființei, căci între ființă și moarte, descoperită de ființă ca potențialitate, se produce un fenomen de osmoză. Ființă ajunge să își poarte cu ea moartea ca un condamnat, cu mult înainte ca moartea să îi ia în stăpânire trupul ce o poartă.

Dacă viața nu își găsește raportul optim față de moarte, moartea devine o lungă și neliniștită așteptare a ceea ce o amenință cu anularea. Ce forță i se poate opune? Niciuna din sfera biologicului sau tehnicului (apanajul modernității) – cel puțin până în acest moment! – și niciuna din sfera minții, a raționalității reci (apanajul antichității, al vechilor greci sau romani). Doar travaliul de transcendență (pe care îl aplicăm cu atâta râvnă și altor fenomene ce ne înconjoară) se dovedește salvator. Transcendența nu se poate aplica însă unei idei negate ca formă, pierdută ca expresie sau alungată ca efect din prejma flăcării (alchimice) a conștiinței. De aici nevoia de a aduce gândul morții viu în față eului și de a-l transformă din inamic al vieții în atribut al vieții (ce o îmbogățește, precum o face și iubirea). De fapt gândul morții este cel ce poate pregăti cu adevărat ființa pentru iubire.

Confruntată cu spaima morții, conștiința are înaintea sa, în orizontul său de-acum mărginit, două căi: fie scapă de spaimă (prin căutarea fericirii - ce produce o inflație a fiecărei clipe, aducând eternitatea în clipă), fie scapă de moarte (prin căutarea nemuririi – ce readuce eternitatea la relevanța unei clipe). Ambele strategii sunt de legate de frumos și de bine, dimensiunile pozitive ale vieții : una de posesia frumosului, respectiv cealaltă de zămislire a frumosului. Între moarte și iubire nu este o relație antagonică, ci una de filiație; antagonismul ar fi introdus un maniheism etic nu doar inutil, ci și distructiv, pe când filiația restaurează numele tatălui – al morții – și confirmă fiul – iubirea, conservând întocmai și rezolvarea oedipiană a tensiunii: uciderea tatălui de către fiu – adică moartea morții.

Totuși, insistența de a reda moartea gândurilor diurne nu poate fi, după o anumită limită, decât pernicioasă. Ca și în cazul iubirii, gândul morții, mestecat încontinuu de conștiință, distrage atenția de la viața însăși. Pascal spunea: “Atașamentul pentru unul și același gând istovește și ruinează spiritul omului”; se referea cel mai probabil la uitarea gândului asupra actului de iubire – nu la neglijarea actului de iubire în sine – ca o modalitate de a reîmprospăta iubirea. O ingenioasă mecanică a iubirii: acumularea prin departare a unei energii potențiale, necesară mai apoi pentru a fi transformată în energie cinetică. Aceleași considerații se pot aplică și gândului morții. De abia după ce din el țâșnește luminoasă iubirea, poate fi injectat – inactivat de-acum - în subconștient, pentru a produce imunizarea.

***

Somnul ca o repetiție înaintea morții și noaptea ca un simulacru de neant și neființă… Pentru că atâtea lucruri rămân neîncheiate, atâtea gânduri sunt irosite și încă un strop de vigoare mai rămâne în trup mă lupt cu somnul cu o disperare crescândă. De ce mă las încă legat de zi, chiar dacă mâine sunt blestemat cu reînvierea? Îmi trădez propriile gânduri și respectiv propria etică. Cer un răgaz pentru mine și mă închipui înaintea unei eternități pe care acest răgaz ar răscumpăra-o. Mă întreb, cuprins de spaimele înecului în negură, dacă conștiința mea în aceste momente este hrănită cu timp și spațiu, timpul și spațiul din ea vor crește. Pot să sfârșesc înainte de sfârșit, adică pot să îmi contemplu destinul ce se închide și să mă las cuprind de liniște? Poate rămâne pe peretele istoriei – și ea amenințată cu sfârșitul! – o zi sau o viață fixată într-o clipă, oricât de inspirată, de plină de grației și har divin ar fi acea clipă? Iată clipa mea: momentul în care, înainte repetiției pentru moarte îmi arăt slăbiciunea și cerșesc încă un dumicat de timp și de spațiu, închipuindu-mi că acel dumicat de timp este ziua și viață întreagă…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!