agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 731 .



Ecouri la „Margine de timp”
eseu [ ]
(Prefața volumului de versuri „La margine de timp”, de Manuela Cerasela Jerlăianu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2018-12-19  |     | 



ECOURI „LA MARGINE DE TIMP”...

(Prefața volumului de versuri „La margine de timp” de Manuela Cerasela Jerlăianu)

Am în fața mea cea de a cincisprezecea carte de versuri, scrisă de poeta bucureșteană Manuela Cerasela Jerlăianu, o autoare talentată, tânără și foarte prolifică, dacă ne gândim că toate aceste creații au fost lansate doar cu câțiva ani în urmă și că toate paginile lor, au fost dactilografiate electronic de dânsa cu degetul mic de la mâna dreaptă, din cauza unor probleme nedorite care s-au ivit ulterior, intempestiv.
Prezentul volum, cel de al cincisprezecilea, se numește „La margine de timp” iar poeziile incluse în el nu pretind o anumită originalitate care, oricum, în termeni artistici, ea transpare totuși, cu tonalități destul de evidente. Surpriza apare din faptul că versurile de față vin cu idei cât mai nobile și mai cuprinzătoare cu putință, lansate pe o tematică nicidecum diversă, predominante fiind sentimentele superioare legate de intimitate și de simțirile adânci. Ele nu au nimic de a face cu stabilirea ori restabilirea unor canoane prozodice imuabile, scopul lor prioritar fiind acela de a radiografia spontan tot ceea ce poate simți sufletul cititorilor sensibili în momentele esențiale ale vieții lor... Parcurgând însă, la rând, subiectele acestor versuri, imediat ne dăm seama că, de fapt, asistăm gradat la un spectacol metaforic atrăgător, din ce în ce mai complex și din ce în ce mai captivant prin dinamica împletirii cu multă măestrie a conținutului descris și a figurilor de stil surprinzătoare. Este noutatea care îi face cinste autoarei.
Pe tot parcursul cărții, vom întâlni, în mod constant, interesante artificii lexicale care promit diferite interpretări favorabile ce pot fi comparate cu tehnica de contrapunct folosită de compozitori prin postarea pe portativ a dansului notelor muzicale vălurind cu eleganță în game tonale diferite, pentru a obține, prin contratimpi lirici, efectul unei armonizări finale maxime, cu rezonanțe melodice cât mai atrăgătoare și cât mai impresionante. De cele mai multe ori această procedură este funcțională și este fructificată cu reală competență. Nu o dată, observăm modul în care unicitatea irepetabilă a expresiilor elegante, însoțită de cuvintele cele mai banale, coexistă împreună cu succes, interferându-se sau instalându-se în mod natural în treptele multor strofe, oferind secvențe din trăirile sufletești personale și chiar din realitatea contemporană, destul de ingenios și fantezist suprise în versuri rezistente. Se cuvine să cităm:

Într-o totală neconcordanţă,
Stă trupului meu în poziție cu timpul.

Ştii! Când mă aşez la umbră,

Timpul stă cocoţat în teiul centenar

Care priveşte la casa mea,

Dar dacă stau la soare,

Începe să zboare cât îl ţin puterile

Înspre apus,

De i se ard aripile,

Aşa cum arde în inima mea vâlvătaia iubirii.

Poeta are puterea de a însufleți gândurile sale discursive prin forța magică a cuvântului alunecos. Dragostea reală este datoare să domine instinctele negative și ura. Pentru autoare, poezia este o nouă formă de cunoaștere a lumii (fizice și spirituale), ca și filosofia - mai ales dacă începem cu poezia erotică proiectată pe ecranele timpului. Nu o dată, poeta Jerlăianu ne-a dat de înțeles că, de fapt, cu cât scrii mai mult, cu atât descoperi mai mult și înveți să deschizi mai multe uși bine zăvorâte. Uneori, rămânem surprinși de adâncimea câtorva alegorii lirice și de ecoul lor persistent, precum și de puterea cuvintelor ziditoare de imperii:

Cuvintele mele se strâng laolaltă
Zidind un imperiu cu ea peste lumi
Și-n capătul mării doar umbra-i se scaldă
Săltându-mă-n ceruri pe-a norilor culmi. (În urma trăirii)

Trecerea timpului, timpul însuși, este o problemă obsedantă și constantă, care revine des în pana cea darnică a autoarei, virtualitatea temporală fiind predominanta principală pe care încearcă să o înțeleagă, dar nu reușește - și atunci îi dedică o carte sau o personifică, văzând timpul ca pe o ființă vie, zburând grăbit sau admirându-l ca pe „o iederă bătrână” ce se agață de noi și de aceea îl întreabă direct: de unde vii, tu timpule nebun? unde te duci tu cu aripile rupte? și-n care loc de viață lași un semn că ai trecut pe acolo?

De unde vii tu, timpule nebun,

Când mă privești frumos în ochi,

Cu ochi de vultur ori ca un hapsân

Lăsând să cadă ani pe caldarâm?

Neîmpăcat te-arăți ca o fecioară

Și te repeți visând la infinit

Purtând aripa clipelor ce zboară

Ducându-te de unde ai venit.

Unde te duci tu, timpule trecut,

Cu aripile rupte sângerând

Și-n care loc de viață lași curând

Un semn că ai trecut ca un stăpân? (De unde vii?)

Lirismul, aparent părăsit în unele versuri anterioare ale cărții, se întoarce triumfător în altele, cu imagini delicate, cu sonorități subtile care, trecând de momentele jenante de confuzii, aspiră cu speranțe impresionante spre dorința de restabilire a încrederii pierdute și de reactivare perpetuă a vechii iubiri obnubilată de timp:



Nu mai știu cine sunt, nu mai știu cine ești,
Nu mai știu de iubesc, nu mai știu de iubești.

Mă întreb unde ești și mă-ntreb unde sunt

Pe pământul iubirii ce-mi pare mărunt…



Nu mai știu dacă plec și nici dacă revin

De pe drumul în care vântul bate hain.

Doi străini am ajuns, doi străini rătăciți,

Duși în lumea în care-am plecat fericiți.



O mulțime de ani au trecut fără noi,

Printre zile cu vânt, printre zile cu ploi.

Am uitat să-ți mai fiu și-ai uitat să-mi mai fii

Și pierim necăjiți între noapte și zi.



Dar las sufletul meu să mai moară puțin,

Că nu știu cine sunt și nici dacă-mi revin -

Tu zi-i inimii tale să-ți mai bată un pic,
Chiar de-ți bate în van și nu simte nimic... (Nu mai știu cine sunt)

De mai multe ori, poezia devine elegiacă și se comunică doar prin ea însăși, chiar dacă fuge instinctiv de sterilitate, abordând o tematică specifică genului, cu poeme ale tristeții și solitudinii, izvorâte din motive reale ale unei bănuite experiențe personale. Surplusul de dureri fizice ori spirituale, incluzând și pe acelea de neîmpliniri sentimentale, depășește puterea ființei de a mai face față, de a rezista la infinit intempestivelor solicitări și, de aceea, extenuarea sufletească va cauza nedorita oboseală care stopează totul, pregătind decolarea finală spre dimensiunile presupusei fericiri eterne:

Am obosit să fiu iar umbra vieții-n lume,
Să merg pe străzi pustii strigându-te pe nume.

Sunt singură, mai singură decât oricând,

Prea mult am obosit, nu-mi mai revin nicicând...



Pe-o ramură de timp, cuprinsă sunt de teamă

Și mă întreb în gând, cine mă ia în seamă?

Mi-e sufletu-nsetat de dor, de dulce rai,

Crescut pe drumul vieții ca florile de mai.



Din inima rănită, din trupul plin de frig,

Zvârl azi o clipă, două, la Dumnezeu și strig,

Îi cer timpul să-mpartă în patimă și foc

Făcând în trupul meu sfârșitului un loc.



Acum mă doare-n suflet, dar plec spre nesfârșit,

C-am obosit de viaţă, atât am obosit!...

Ca floarea de salcâm parfum de dor dospit,

Vreau să mă-nalț din trup în chip desăvârșit.



Nu mi te supăra că plec așa deodată

Lăsând romanța vieții pe portativ uitată,

Ci lasă-mi un sărut pe umbra ce-o pleca,

Să-mi fie legământ la cer când voi urca.



La capătul de lume să mă îngropi în soare,

C-am obosit de viață, sunt tristă și mă doare.

Și dac-o fi să plângi, o lacrimă să-mi dai

În sufletul iubirii ce-l iau cu mine-n Rai. (Am obosit)

Amestecul visului serafic în realitatea banală declanșează un vizibil instinct al diafanului, cu infuzii de închipuiri și reverii specifice care dau impresia de dulci cantilene cu incertitudini ce pot echivala cu iluzia fericirii reale strecurată pe ușa dorințelor:

Sunetul alb al vieții trece risipit
lăsându-mi deșirate visele

în iluzii

trecând ca florile zăpezii crescute în frig

pe ușa dorințelor.



Sunetul vieții trece calm

peste timpul viselor albe

ascunse în gândul zorilor trecuți

prin iluzia umbrei risipită în minte.



Să mă strigi, tu mă strigi, să nu uiți

că sunetul îmi pleacă ecou

dinspre tâmplă, spre tâmpla clipei

trecând zorii prin vise și iluziile prin umbră

căutând cuvintele ascunse în vid.

Strigă-mă peste timpul întreg! (Strigă-mă)

Întreaga entitate umană caută fericirea - mulți dintre noi avem uneori impresia imaginativă că o vedem la orizont și chiar alergăm spre ea cu încredere, până ce ne convingem că și ea fuge mereu și mereu tot mai departe de noi, proiectându-se ca o înșelătoare „fata morgana”, totdeauna dincoace sau dincolo de orizont... La fel ca și restul muritorilor, poeta caută fericirea, crezând că ar exista o cheie a fericirii:

Noiane de gânduri și vise ascunse
Din sufletul meu se-nalță firesc,

Se duc înspre umbre de teamă străpunse

Și-n gerul din mine din nou se zidesc.


Făuritoarea de versuri despre fericire o intuiește în detalii luminoase, o caută cu răbdare, iar când realizează că ea se află în altă parte, se resemnează dezolată, descoperind că totul este relativ în lumea noastră, inclusiv în simțurile noastre... Instinctul spiritualității, cu incongruențe astrale, uneori pseudolunatice, îi sare imediat în ajutor și o direcționează subtil spre ideea că echilibrul poate fi găsit numai dacă trecem dincolo de marginea timpului... Cum oare se poate realiza acest deziderat predominant? Nu știm, dar se poate! Și răspunsul firesc ce ni se sugerează ar fi să ignorăm a mai plasa temporalitatea pe prim plan, întrucât mult mai importante pentru viața omului sunt, de fapt, sursele care mențin existența noastră, sănătatea și iubirea, iar iubirea, de pe ultimul loc, este trecută preferențial pe primul plan. De aceea, în filele acestei cărți, încet, încet, subiectul principal devine iubirea sentimentală, amorul, deci iubirea erotică, descrisă în versuri lirice și tinerești, pline de tonuri frapante, de multă bunăcuviință și romantism aproape clasic, încât volumul „La margine de timp”, luat în ansamblu, apare perceput, în cele din urmă, ca o frumoasă carte mobilată cu nobile poeme de dragoste, multe destul de sprințare, în care mărturiile unui suflet plin de puritate, însetat de iubire curată, sfântă, fenomenală, infinită și reciprocă este cea mai mare sursă de fericire și de plenitudine sufletească, echivalând cu o reală bogăție... Timpul nu mai contează, căci nu poate fi transformat în stop-cadru.
De-a lungul paginilor, bine și gradat conduse spre ideea de perenitate sentimentală, întâlnim o gamă întreagă de frământări sufletești. Ele sunt surprinse de la nevinovate aprinderi adolescentine de dor, de la dialoguri virtuale cu ființa iubită, brodate cu declarații voalate sau directe, cu dulci incertitudini și mici reproșuri edulcorate ori cu umbre tremurătoare de gelozie și dezamăgiri fatale, până la gândul că lipsind reciprocitatea iubirii vitale, va fi necesară rugăciunea fierbinte solicitând în ajutor intervenția forțelor cerești divine; iar dacă nici acestea nu răspund dorințelor, atunci viața chiar că nu-și mai are parcă vreun rost, apărând dureri sufletești imuabile și atunci totul pare pierdut definitiv. Dacă așa stau lucrurile, atunci nici nu mai trebuie să ne mirăm că se ivesc spontan nu atât gânduri de răzbunare, cât invocarea cu disperare a îngerului morții... Sunt numeroase titluri de creații de acest gen venind spre noi în cascade sonore - unele, totuși, cu nuanțe optimiste -, țâșnind parcă din izbucuri cosmice care descriu direct sau aluziv asemenea situații, predominante în poeme ca : Neconcordanță, Pădure de clipe, În orice om e-o zbatere, În urma trăirii, La țărmul mării țipă Poezia, Viața asta-mi pare că-i șireată, Trec frunzele vremii, Am ajuns la plus infinit, Strigă-mă!, Risipește-mă în tine, Peste noi lumina cade treptat, Dorul meu se cheamă pace, Nu am să deranjez, Am murit cerând iertare, Iubind, m-ai rătăcit, Iubirea-i praf de vise, Amurgul iubirii ș.a., ș.a. Credem că este ușor de observat însuși faptul că, uneori, titlurile însele, prin simpla lor înșiruire, lasă deja impresia că toate, luate laolaltă, amintesc oarecum de un fel de poezie, iar această impresie pozitivă și constructivă se datorează faptului că autoarea a știut, din instinctul ei poetic, să concentreze esența ideilor din anumite poeme într-un singur cuvânt sau în numai câteva verbe definitorii ale subiectului descris.
Cunosc critici literari care, ca niște colecționari de pietre prețioase, sunt fericiți să găsească cât mai multe și mai inedite figuri de stil în operele literare pe care le analizează. În acest caz, versurile Manuelei Cerasela Jerlăianu le-ar îmbogăți mult colecția, căci abundă în multe epitete sintetice (iubire dulce, vise ascunse), apreciative (suflet bun, vise deșirate), descriptive (sunetul alb, umbre risipite), în comparații (ești ca floarea de salcâm, ca florile de mai, ochi ca de hapsân), metafore (margine de timp, noiane de gânduri, gerul din mine etc) și numeroase alte figuri de stil, dar nu insistăm cu înșiruirea acestora, căci adevărata lor valoare se reliefează numai în contextele poemelor unde observăm că steriotipiile autoarei sunt suferința, iubirea, cerul, luna, marea, lacrimile, iertarea, visele romantice etc.
Citind întreaga carte, vom reuși să apreciem cu claritate că avem de a face cu o personalitate creatoare aflată într-o rapidă ascensiune. Din versurile publicate am putea să-i reconstituim un portret virtual al unei ființe cu trup fragil, dar cu suflet fierbinte și virtuți oțelite... Într-un fel de autoportret concentrat, ea își recunoaște slăbiciunile:

Mi-e teamă, mi-e sete, mi-e inima gheață

Și frigul mă prinde cu-aripa de cer,

Dar lumea-i afară cu poftă de viață

Grăbită s-alerge prin timpul de ger. (Trec frunzele vremii)


Toate aceste slăbiciuni dispar, din momentul când, descoperind că este iubită, capătă dintr-o dată forțe nebănuite și devine puternică, mai ales că scrisul îi oferă aripi noi ce o vor ridica pe un plan al vieții, într-un spațiu spiritual nou și superior:

Acum de dragul vieții, vreau să las în urmă visul
De-a exista iubind mereu și voi păstra doar scrisul,

Condeiul nu mă va răni, chiar dacă scriu cu foc,

Ci aripi noi voi ridica făcând trăirii loc. (Vorbind despre iubire)

În continuare, poeziile unde dragostea este triumfătoare se succed într-o serie de efluvii lirice, când nostalgice, când pline de tandrețe, cu tonuri frapante, de necunoscute temeri ori de mare fericire, dovedind o imaginație creativă fastuoasă:

Mă ninge în gânduri cu flori de cuvinte

În liniștea serii ce-n lut s-a zidit

Și îngerul cântă și-mi aduc aminte

De glasul cel dulce în suflet pitit.


Mi-e teamă, mi-e sete, mi-e inima gheață

Și frigul mă prinde cu-aripa de cer,

Dar lumea-i afară cu poftă de viață

Grăbită s-alerge prin timpul de ger.



Trec frunzele vremii, pălesc în fereastră

Și viața se scurge prin fiece trup,

Ninsoarea din gânduri devine albastră

Căzând în vulcanii ce-n mine erup.



Puterea iubirii în slove rămasă,

Vii flori de speranțe îmi cerne în piept,

Dar umbrele vieții și-a vremii angoasă

Păstrează-nainte piciorul tot drept.



Noiane de gânduri și vise ascunse

Din sufletul meu se-nalță firesc,

Se duc înspre umbre de teamă străpunse

Și-n gerul din mine din nou se zidesc. (Din frunzele vremii)

Un motiv recurent este acela al contopirii cu sufletul persoanei iubite. Ar fi păcat să nu-l menționăm:



Iubite, noaptea se deșiră în somnul meu nemăsurat
Și te visez a mia oară, când proletar, când împărat,

Ce mă ridică, mă coboară, pe-o lăcrămioară de sărut

Trecând prin nopțile de vară, ca să mă ducă-n absolut.



În vis, ecoul primei clipe răsună pân' la asfințit,

Cătând, prin slova ta mieroasă, drumul spre noul răsărit...

Ajunge-n zorile albastre, dar de un braț l-aș apuca

Să mor trăind iubirea noastră, apoi în ea m-aș fereca. (De-aș deveni nemuritosre)



Sufletul fetei, dacă este rănit, știe să reacționeze cu durere și cu demnitate la indiferență, așa cum se cuvine:


Nicicând n-ai vrut iubirea din suflet s-o arăţi,

Dar să mă pierzi cu firea îmi arătai că poţi,

Trăiai profund simţirea ţinută în ascuns

Şi-orice sărut de-al meu nu îţi era de-ajuns.



Acum prea dureroasă îmi pare viaţă-ntreagă,

Și totuși...anii toți de-acel trecut ne leagă,

Eu, începând de mâine, îmi caut fericirea,

Tu... du-te să îți porți prin lume rătăcirea... (De-ai fi avut dreptate)



Totuși, întrucât îndrăgostiții nu pot sta unul fără celălalt mult timp, ei se caută, se regăsesc și se împacă...Atunci când băiatul își îmbrățișează iubita, ea îi șoptește fericită:

E-atât de cald la tine-n brațe de-aud cum cântă marea
Ducând prin cântecul speranței, doi miri, trecându-i zarea,

Ea-ntru-adâncul său, durerea o-ngroapă din furtună,

Făcând din noi corăbierii ce visele-și adună... (Aud cum cântă marea)

După ce terminăm de citit această vibrantă carte de versuri a poetei Manuela Cerasela Jerlăianu, rămânem în amintire cu ecourile reveriei și a visului grațios care se degajă din aceste pagini încântătoare, ele fiind expresia unor închipuiri bogate, a gândirii feerice, pline de un patetism mișcător care câștigă prin dramatismul degajat.
Iubitorii de frumos pot observa cu ușurință că multe poezii așternute pe filele ei seamănă cu niște oaze splendide, înflorite, care sub azurul fierbinte și nemărginit, se extind continuu, căutând să cucerească deșertul nisipos pentru a-l transforma în alte mici paradisuri care te cheamă să le vizitezi pe viitor. Acolo, în mijlocul lor, Poeta e mare pe spații mici, alese să devină și ele decorative, unde simbolismul predomină cu imaginile lui catifelate și pline de arome sonore, bogate în minunate simboluri luminoase.

Cristian Petru Bălan
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România
Membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Membru titular al Academiei Româno-Australiene


Glen Ellyn, USA - 18 decembrie 2018

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!