agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 141 .



Riga, un erou al propriului regn
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adolsecent_tomnangiu ]

2019-08-05  |     | 



Încă mai există în programa școlară literatură fascinantă spre a cărei interpretare merită să îți îndrepți atenția. De data aceasta, eu l-am ales pe Ion Barbu, poetul care poate fi interpretat în multe moduri. De ce? Recitindu-l, pentru mine, înțelesurile versurilor lui sunt asemeni povestirii în ramă. Un înțeles al unui vers, recitit, primește alt înțeles. Înțelesul proaspăt descoperit primește, recitit, un altul. Aș putea continua la nesfârșit, aluzie la Paradoxul Hotelului Infinit, problema lui D. Hilbert, dar am să mă opresc la interpretarea care m-a încercat atunci pe mine. Am scris-o în perioada în care mă pregăteam pentru „examenul maturității”. Mereu am avut impresia că prin Riga, Ion Barbu ar putea transmite mai mult decât ce întâlnim în cărțile restrânse de comentarii literare. Așa am ajuns să-l privesc pe Riga Crypto drept un erou al propriului regn.
În „Riga Crypto și lapona Enigel”, Ion Barbu anulează vechea idee a dragostei impusă ca un miracol și prezintă drama unor ființe incompatibile condamnate la legea, de data aceasta, nemiloasă a iubirii: supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat. În poezie accentul cade pe cel puternic, dar atenția mea mereu s-a îndreptat spre cel sacrificat, spre drama omului care nu-și poate depăși condiția. În felul său, riga Crypto îmi pare un Icar al regnului vegetal, o victimă a luminii, a idealului. De ce Crypto sfârșește otrăvit doar pentru că a îndrăznit să își depășească propria condiție? De ce e pedepsit pentru sacrificiul său eroic făcut în numele iubirii și de ce nu îi este înțeleasă neputința? Dacă am citi totul altfel, dacă am face din crai Crypto un erou și din Enigel o ispită? Pentru riga, mult prea-cumintea Enigel era însăși soarele. De ce în iubire, ca în război, trebuie să existe eroi și victime și de ce, aproape tot timpul, rolurile lor sunt relative?
„Des cercetat de pădureți/ În pat de râu și humă unsă,/ Împărățea peste bureți/ Crai Crypto, inimă ascunsă,”- prima imagine a celui ce va urma să fie scarificat. Portretul este sugestiv pentru materia fragilă din care este alcătuit riga și în același timp pentru lipsa de spiritualitate a ființei vegetale, ar spune criticii literari. Dar dacă ne-am opri la epitetul „inimă ascunsă”? Ce vrea el să simbolizeze de fapt? După părerea mea, epitetul este o trimitere la condiția superioară a unei ființe neînțelese. Adoptând o poziție de izolat și de inadaptat, Crypto își demonstrează involuntar latura sa predispusă nostalgiei absolutului. Spre deosebire de orice altă făptură din poiană, riga stârnește invidia prin accesul său la fântâna tinereții: „La vecinic tron de rouă parcă!/ -Dar printre ei bârfeau bureții/ De o vrăjitoare mânătarcă,/ De la fântâna tinereții.”, ceea ce sugerează că riga făcuse un pact faustian cu o vrăjitoare mânătarcă pentru a-și dobândi eternitatea. Înțeleasă ca un avantaj, condiția eternă a lui Crypto îi conferă un rang social și intelectual mai înalt printre ceilalți, însă după cum orice pact se plătește, eternitatea îi va deveni un dezavantaj, o pedeaspă în etapa de pe urmă a înnebunirii sale.
Asemeni unui orice geniu, care „n-are moarte, dar n-are nici noroc”(M. Eminescu) și mirele poienii se confruntă cu vocile răutăcioase ale unor ființe limitate, incapabile să-i înțeleagă aspirațiile: „Și răi ghioci și toporași/ Din gropi ieșeau să-l ocărască,/ Sterp îl făceau și nărăvaș/ Că nu voia să înflorescă.”. Ion Barbu anulează imaginea unor flori-simbol pentru puritate și gingășie(„ghioci”, „toporași”) pentru a ilustra tendința ființelor de a judeca lucruile care le sunt neînțelese, tendință întâlnită chiar și la ființe nobile, demonstrând nimic altceva decât o lege nescrisă și ignorată conform căreia ne manifestăm instinctele umane: nu acceptăm ce nu înțelegem. Refuzul lui Crypto de a înflori este inițial înțeles ca o limitare a condiției sale. Dar dacă este privit cu atenție poate sugera refuzul conformismului impus de legile lumii în care se află, conformitatea fiind întâlnită la orice altă ființă. Pentru el a înflori în sensul propriu al cuvântului înseamnă un act comun, care i-ar îngreuna și anula condiția superioară. La el, înflorirea vine într-un mod figurat.
Întâlnirea cu Enigel reprezintă începuturile decalajului emoțional al lui riga, ceea ce duce la sfârșitul său ca și ființă superioară. Caracterizat drept „un rigă spân”, acesta se îndrăgostește de latura profund spirituală și feminină a lui Enigel. Mediul umed și rece peste care stăpânește craiul Crypto contrastează cu atitudinea sa blândă față de mica laponă, iar cu alte cuvinte, față de dragoste. Acest criteriu poate demonstra că superioritatea umană nu îi este străină. Acesta este dispus, într-o primă etapă, să îi ofere laponei frumusețile lumii sale: dulceața și fragii „-Enigel, Enigel/ Ți-am adus dulceață, iacă./ Uite fragi, ție dragi/ Ia-i și toarnă-i în puiacă.” Riga Crypto este produsul atpic al unui mediu în care domnește umbra, vântul, răcoarea și umezeala, nelăsându-se însă modelat întru-totul în interoriul său de acestea, sucul său fiind unul dulce. Pentru Enigel darurile sale nu sunt folositoare fiindcă provin dintr-o lume străină ei și tocmai de aceea i le refuză. Însă asemeni unui idealist convins, Crypto nu se oprește aici și într-o a doua etapă, el se oferă pe sine- sacrificiul suprem pe care nicio ființă comună din regnul său nu ar izbuti să îl facă. Așadar, înflorirea lui Crypto nu este una propriu-zisă, ci una simbolică. Atras fiind de iubire, riga era pregătit să înflorească, Enigel fiind soarele pe care el îl așteptase inconștient atât de multă vreme, pentru care a suportat ocara ființelor muritoare și limitate lângă care a fost condamnat să trăiască: „Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi/ Începi, rogu-te, cu mine.” Rugămintea sa nu denotă altceva decât disperarea unei ființe sortite să trăiască sub semnul nevăzut, dar simțit al singurătății. Pentru riga, Enigel reprezenta poarta de scăpare dintr-o viață trăită în răcoare existențială, în care umezeala interioară era veșnic resimțită, mustindu-i până în rădăcini. Crypto este însă refuzat. Dacă la început Enigel îl numește „rigă spân” datorită înfîșisării sale, în urma darurilor și intenției sacrificiului său, acum i se adresează cu „rigă blând”. Totuși, pentru Enigel nu este suficient. Sufletul său se teme de umbră. Drumul ei este în spre sud și așa cei doi rămân incompatibili unul pentru altul. Diferența dintre ei este ilustrată prin acțiunile lor. Amândoi sunt produsul și exponenții a două medii diferite. Totuși, deși instinctual sau aș zice eu, emotiv, sacrificiul lui riga este demn de evidențiat. Cel care se sacrifică este Riga. El este dispus să se ofere pe sine în numele iubirii lor, fără a se mai gândi la consecințe, pe când Enigel, cea cu sufletul-fântână este conștientă de diferențele care stau la baza unei iubiri toxice care le-ar putea otrăvi amândurora ființa și l-ar putea distruge pe riga și într-un final, pe ea.: „Teamă mi-e, te frângi curând,/ Lasă. –Așteaptă de te coace.” Drama lui riga reprezintă drama omului care încearcă să își depășească, prin iubire, condiția: „-Să mă coc, Enigel,/ Mult aș vrea, dar vezi, de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu, mare”. Totul eșuează. Constatându-și el, craiul nemuritor al regnului vegetal, nimicnicia în fața marii cunoașteri și a marii iubiri, riga decurge la un ultim gest caracteristic lumii sale. Îi cere laponei, egoist, să renunțe la soare: „Lasă-l, uită-l, Enigel”. Enigel e înțeleaptă. Deoarece a ajuns la o înțelegere superioară celorlalți, ea își reprimă tentația de a părăsi lumina pentru umbra de iubire a lui Crypto, în care nu crește nimic cu adevărat durabil. Acesta însă nu se oprește aici. Iubirea oferă unei ființei iluzia unei forțe de care nu se credea capabilă. Iubirea este cea care creează și care distruge. Ea nu dă ceva fără să ia ceva. Rigăi Crypto i-a dat curajul de-a iubi soarele: „El se desface ușurel de Enigel/ De partea umbrei moi să treacă” și pentru asta i-a luat... inima, odată cu întreaga superioritate în fața oricărei ființe: „Dar soarele aprins inel/ Se oglindi adânc în el[…] Și sucul dulce înăcrește!/ Ascunsa-i inimă plesnește”.
Crypto este pedepsit prea aspru pentru umila lui dorință de a iubi, de a nu mai fi singur. Ce nu știa e că inconștient purta cu el blestemul propriei lumi: umbra „La umbră numai carnea crește”, la fel cum și Enigel îl purta pe al ei: aspirația spre absolut „Mă-nchin la soarele-înțelept”. Totuși, cei doi aveau un lucru în comun, care paradoxal, le diferenția și depărta ființele, de parcă ar fi fost două asimptote. Un detaliu care trece ușor neobservat, dar care însă marchează o altă lege nescrisă a existenței: în final, toți suntem sau am fost același lucru. Numai alegerile luate ne diferențiază unii de ceilalți. Riga Crypto a fost născut și a trăit în umbră „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure”. Enigel a fost născută în umbră, dar a aspirat spre soare „Din umbră deasă, desfăcută[…] Și roata albă mi-e stăpână”. Aici s-au despărțit lumile celor doi cu mult înainte ca ei să se cunoscă.
În final, regele-ciupearcă nu trebuie decât deplâns pentru neîmplinirea sa. Ideea că aspiri spre lumină, însă nu îi poți face față nu trebuie considerată o limitare sau o inferioritate a existenței individului. De asta, atenția mea o va avea mereu riga Crypto. Inferioritatea e atunci când nici măcar nu vrei să știi cum e descrisă lumina, de cum să o mai și simți și nu în orice mod, ci în numele iubirii. Asta face din Crypto un „erou decăzut”. Un erou de-a cărui dramă nici vrăjitoarea mânătarcă nu-l mai poate desface, fiindcă în încercarea noastră de a ne păcăli destinul, mereu sfârșim noi cei păcăliți.
Atât a meritat riga? El nu a fost blestemat, el și-a prelungit blestemul „-Ca la nebunul rigă Crypto,/ Ce focul inima i-a fript-o, / De a rămas să rătăcească,/ Cu altă față, mai crăiască”, dar e prea târziu pentru el să o mai realizeze. Asta primește cel sacrificat, doar un „cântec larg”? Cu atât se aleg două ființe, fiecare superioară în lumea sa, între care se naște o iubire imposibilă? Câteodată realitatea e greu de suportat „Pahar e gândul, cu otravă,”, probabil de aceea avem cu toții nevoie de un menestrel trist, care să ne amintească de povestea eternă a laturii duale a ființei umane, de veșnica oscilație între ideal și material, între rațional și instinctual, între cunoaștere și trăire, între viață și moarte.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!