agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5936 .



Poeme pentru toate vârstele
eseu [ ]
Silvia Van și obsesia iubirii Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2005-11-02  |     | 






Mi-am lipit sufletul de copaci, / în coaja lor aspră mi-am încrustat / obrazul ud și tâmpla fierbinte / Le-am ascultat pulsul strigând / ca o fântână îngropată de vie.

Un ton greu de definit, ceea ce impresionează la autoarea Silvia Van e, deopotrivă, forța expresiei cât și curajul de a și le asuma. Am luat ca studiu o grupare de poeme care au ca temă axială iubirea privită și reprivită din diverse unghiuri, originalitatea cristalizându-se în timp, ca efect al scrierii realizate: Sarutului tau / Ingenuncheata ii fac / Ruga de seara

Silvia Van propune astfel o lirica originală, creind acele priveliști imaginare, caligrafiind realitatea și, în realitate, diagrama interioara a poemelor ce alternează între aspecte lăuntrice, senzații și emoții tulburătoare încărcate de vibrații adânci și frapante ale ființei. E poeta gesturilor puternice: eu am avut mereu / o viata dubla / ascunsa imperfect / intre o disperare / si alta. un iubit in pat / si unul dupa perdea. / se vedeau / se stiau / isi aratau pumnii / si ochii / pe dinauntru. era o apa / intre ei / imi curgeau din cand / in cand sarate / lacrimile de-a lungul / picioarelor / pana la glezne. / alunecam pe pietre / genunchii mi-i oblojeau / pe rand. / nimic nici / iernile reci / din mansarda / nu-mi speriau indrazneala / nici pasarile rabdatoare / din geam nu plecau. / asteptau sa le dau locuri / de cuiburi in palme.

Figurile imaginarului, dezvăluie, în poemele Silviei, performanțe inedite. Autoarea este o înnoitoare spontană a formelor discursului poetic, bazându-se pe nevoia delirului simțirii pentru a se ridica deasupra propriei umbre, propriei proiecții despre sine însăși. Își domină cu dezinvoltură instrumentele de expresie, limbajul figurat fiindu-i mereu la îndemână, o manifestare naturală a unui mod ales de a fi: Cand vara-si tatueaza crini pe brate / Cand soarbe luna must de tei cu paiul / Cand fura aur cotofene hoate / Din soare noaptea cand se-mbata craiul // Cand fuge timpul dupa caprioare / Cand peste maine toarna ploaie-n ropot / Cand spala locul ora iertatoare / Unde-a cazut un demon peste clopot.

Lingvistic, imitând erosul cu tensiunile-i inerente, lirica sa erotică are o mare încordare, o frâmântare plină uneori de dramatism. În acest exercițiu continuu, anumite poeme sunt confesiuni impresionante, unde mișcarea sentimentelor e ca într-un pătimaș carusel-foc al iubirii: Sânii înfașurți în cearceaf, / Rotunjeau muguri în aerul cald / Visul curgea în cascade, mă-ncepeau învolburate furtuni, / Câinii mușcau din pieptul tăcerii, zbor tresărind sacadat, / ... / Noaptea buimacă, albă între perne, / Părul lung curgându-i herghelie pe umeri / Trupul vibrând în culcuș, sărutat de dorință, / Sânii cu ochi mari, speriți, / Mâinile tale, mâinile tale / Tu...

Lasă așadar impresia că, în fervoarea lirismului interior, cântă mai mult iubirea decât iubitul; nu se concretizează o ființă care să motiveze pasiunea, acel element real, iar sentimentele chemându-se unul pe altul, nu se știe care dintre ele a inspirat-o: Dus-dus / Topesc mângâieri, / Cu palme însetate, spre umeri / Dus-întors, / Încet, încet, spre genunchi. / Sub ureche îi pulsează / Fântâni cântătoare. / Aprig se varsă / Înspumate vinuri în sânge. / Pielea-ți miroase a scoici, / A coame de cai și a mure. / Cu peceți o-ncrustează / Buzele calde, / O scriu toată mărunt, / Rând cu rând, / Ca pe-un răvaș de iubire. / Dus-dus / Îmbrățișați, amețim / Absorbiți unul într-altul / Ca-ntr-un cer rotitor / Cu marginea strânsă căuș. / Dus-întors / Se strecoară – mătase / Apa luminii între trupuri / Ascult cu capul pe piept / Șoapta somnului-val / Purtându-te lin / La malul cuminte. / Dus-dus / Îndrăgostită femeie, / Îți sărut umbra / Dormind lângă sân / Dus-întors / Mă tem de drumul atent / Pândindu-ți pașii / La geam. / Dus-dus / Dus...

Contradictorie, cum un mereu începător de șansă, la un moment dat, îngăduie să descoperi o erotica-regret, de analiză psihologică și totuși, reușind să pătrunzi adânc, prin ițele capricioase, motivaționale, îți dai seama că iubește barbatul și nu iubirea, ființa vie, omul și nu conceptul: Pielea-ți miroase a scoici, / A coame de cai și a mure. / Cu pecți o-ncrustează / Buzele calde, /.../ îmbrațișați, amețim / absorbiți unul într-altul / ca-ntr-un cer rotitor / Cu marginea strânsa căuș.

Prin poemele sale Silvia filtrează atât ideea unei neîmpliniri nesfârșite dar accidentale, contextuale cât și aceea a unei neîmpliniri ce ține de fire, de omenescul imperfect: Femeie cu umarul gol, desfrunzit, / Imi cresc lacuste in lacrimi, guri nesatioase / Rod un colt de stea dupa altul, farame de jocuri se-ngroapa ucise intre riduri / Femeie cu talpi mirosind / A tarana dospita si a cutremur, spalate imi sunt / Coapsele de limbi despicate de sarpe, armate de sfinti imi pazesc patul iubirii, / Femeie cu mijlocul cald, / Dansand unduit in asternuturi de lava, / Sfasiate cascade mi se sparg peste sani, simfonii de cristal tipa in sfarcuri izvoare / Femeie cu spatele lin / Ademenind corabii agile, marinarii plutesc ametiti / Pe ape intre coastele verzi, cantecul meu le este culcusul de miere in veci.

Poezia Silviei Van iși expune cu timiditate, mirobolant bogația de idei, se revarsă în plenitudini de sensuri încât pentru a o putea pătrunde și comenta cu chibzuință, ea trebuie citită și recitită până la sentimentul eroziunii și receptată finalmente ca o daruire de mare preț. În poezie ea traiește, ca un foc și ca o furtună, orice cuvânt e plin de tâlcuiri ce se cer descoperite. Locuiește poezia prin faptul că folosește un repertoriu de coloratură proprie cu o diferență fundamentală de sensibilitate poetică pentru poezia de astăzi: parfumul concentrat de femeie / adormită între ierburi / îi strivea privirea ca o floare, / îi fugărea nopțile / ca un duh nepotolit al verii.

Imaginile picturale, în versuri, păstrează nealterată dualitatea planurilor existenței. Aici, coexistența gândirii teoretice si practice, are o însemnătate deosebită. Pe de o parte imaginea reprezintă lucrurile nu așa cum le vedem, ci așa cum le simțim, cum le confiscăm din real. Desigur că limbajul își pune amprentele, influențele asupra imaginii nuanțate în versuri, și își exercită efectul asupra imaginației noastre prin intermediul gândirii teoretice, care, în final, ne conduce la atemporalitate, desprinși de propria gravitație materială: mă vedeam însetată, tresăream / sorbindu-ți încet rasuflarea / cu toate amintirile despre noi / adormite în poevestea de ieri / germinând în povestea de azi / și-n cea viitoare / respirația ta o gustam / ca pe-o mireasmă de fâneață / pictată cu fluturi albaștri.

Stilul inovator al poetei are darul de a trezi un interes deosebit prin varietatea derutantă a expresiei și mai ales a perspectivelor sale imaginative. Adoptă, arogă anumite forme de expresie ca și cum ar fi ale sale și le transformă într-o descoperire personală punându-și asupra-le codul propriei subiectivități. În multe poeme substituirea realului cu imaginarul este ceva voit, o modalitate de camuflare, un mijloc de prezervare, e o alta perspectiva asupra sentimentelor, asupra ființării și formei lor. Uneori le traiește parcă situată undeva în imediata lor apropiere: Revii, cerșindu-mi îngăduință și miere / eu nu mai pot să-ți mai dau decât toamna agățată de mine / Ca un pisoi în cireș, abandonat nopții cu lună / Þi-e foame, te știu, un vierme te roade, te temi / pe colțul de suflet scăpat între bozii, un fluture a depus ghemotoace de ouă.

Cu toată ardoarea, cu toate puterile, prin mijlocirea cuvântului, a poeziei, construiește muzicalități ample cu o subtilă rezonanță lirică. Se poate constata la un moment că a devenit gânditoarea propriei sale situații existențiale în jurul căreia, labirintic, construiește, în jurul careia se construiește: Și cad pradă în dimineața nunților mele / poftei nestăpânite / de a mă ucide în propriile-mi brațe / de a mă smulge din leagăn / ca pe un trup de pisică tărcată dormind / cuibărită adânc în cutele inimii / ca într-o fântână de funingine caldă / de a mă zdrobi de asfalt / cu tandrețe / cu furie / până când fiecare notă din marele concert / împletit în arterele mele
își va fi lepădat coaja / și-și va fi lăsat miezul spălat în apa morților / ca într-o încă răbdătoare lumină

Găsim similitudini între poezia sa și cea a lui Ion Barbu, Nichita Stănescu, purtătoare de temeiuri, dar greu descifrabilă la prima abordare. Deși ține de o spontaneitate intrinsecă, este surprinzător faptul că poeta vorbește foarte mult despre femeie, o femeie privită prin oglindă, lasată în oglindă, o femeie reflectată în diverse imagini; imagini uneori distorsionate, care, doar privite prin lupa unui anumit reper și sub o anumită lumină își relevă frumusețea. De fapt, este vorba de una și aceeași femeie care se revelează sieși într-un efort de autocunoaștere evidențiind situații uneori paradoxale pe care și le asumă și trebuie să le depașească: ...și pe cel adormit – și lasa-mă să-ți torc moale / cu sfârcul proptit în ureche / și lasă-mă sub palmele tale / cu-un șold dezvelit / ... și pe cel mai zălud – și vin de îndată, iubite / și mâinile cu funda albastră îți leg și pielea / pe de-antregul cu limba pecete o-nsemn / coapsa țipând să-ți aud.

Apar situații de iraționalitate, de ruptură completă între percepție și asumarea ei conștientă, e o situație de invalidare tragică. Variate trimiteri și divagații te sustrag. Ricoșeul iubirii consumă aproape toate stăriile, nu e vorba de iubirea manifestată de o terță persoană. Pare de fapt acea iubire dorită dar nerealizată, e de fapt o căutare a idealului. Sunt atâtea existențe și-atâtea felurite iubiri încât apar o mulțime de carențe în sinonimia posibilă a verbului a iubi. Tocmai de aceea ramânem fără suflare citind ca pe-o incantație: am altă formă acum, altă dimensiune / sunt o poză decupată dintr-o carte abia tipărită / cu foaia velină, lipită în spatele inimii, colț peste colț / și butonieră peste butonieră / Am fost croită treaptat, ca o bucată cuminte de piatră / de mulțimi de ferestraie experte, / de sulița ploii ascțită pe iarbă.

Când un mesaj de un anumit fel pleacă dinspre tine spre celălalt disponibil, abia atunci se stabilește o relație ce poate împărtăși bucuria sau suferința sau bucuria unei suferințe. Poeta marturiseste o tensiune, o nevoie de descărcare, o marotă fără cauze descifrabile, o obsesie nepotolită de izvorul izbucnit din adâncuri. Totul vine dintr-o lume lăuntrică: ea / trecea cu dexteritate printre întâmplări / își mișca șoldurile fluent, își creștea nepăsarea ca pe-o pisică birmaneză / cu blana turcoise, lăsa smocuri de păr peste tot, știa să se joace molatic / cu batiste bine apretate, fluturate la geam / trăgea uneori după sine o sfoară de mătase legată de mijloc / gemea clopoțelul chinezesc de la capăt, strivit sub călcâi / ea / îl certa chicotind, îl ridica, îl potrivea în oglindă / în conturul lui de bărbat
își adâncea sânii în scobitura inimii lui / îi săruta în fugă cicatricea de sub bărbie și pleca unduindu-și mijlocul / oh, atât de fluent.

Unele poeme pot fi considerate de sinteză, care cuprind întreg universul său poetic și mai ales acele concepții ce o animă. Lirismul pare la un moment nervos și frust, iar patetismul bine controlat, temperat. Poemele sunt denotative, de o mare concizie și lasă loc mai puțin de interpretări, fiind mai ales creatoare de stare: Nu înteleg cum m-au străpuns dintr-o dată atâtea drumuri de fier, / Cum s-au înșurubat fără să știu atîția stâlpi cenușii, arși de furtună / Trupul, autostradă, se chircește de praf și noroi de cuvinte / Mi se-agață de tâmple perfid, păsări de pradă cu ciocul arzând, / Cu gheare de criță se rotesc pe sub pleoape, sfâșie cerul și-așa / aburit, / Și-așa sticla verde, crăpată la colțuri.

Poezia uimește, de asemenea, printr-o extraordinară forță a limbajului. Cuvintele se rosogolesc învolburate, dând naștere unei adevărate vâltori verbale. Forța limbajului și viteza cu care discursul poetic se revarsă în pagină ne creaza impresia de caleidoscop. Lirica este debordantă. Poemele au o unitate tonală distinctă, iar sentimentele poetei au o viață a căror tensiune este cu mare greutate mascată. Versul de multe ori incitant, cu modulații prelungite metaforic ne conduc spre un stil liric veritabil: Cu degete oarbe / palmele plâng, strigă, se zbat chinuit / porumbei vinovați / sufocați în văzduhuri / prea pline / încercuind în zadar o frântura de vis / palmele.

Tehnic, scrierea obsesivă, e bine stapânită, de asemenea fragmentarea discursului, cadre bine montate. Reproșurile se conturează, poate, pe lângă conținutul împins la nivel ficțional. Repetitiv, domină prea mult obsesia femeii văzută din prea multe unghiuri. Forma e ușor de spațializat, iar fervoarea cu care insistă poeta să dea formă unei realități lăuntrice stă și în imaginile repetate, atunci când ele intră în normalitate. Universul liric fiind decopertarea spiritului personalizat feminin, paradoxal eliberat și încătușat în cântecul cuvântului.


Image hosted by Photobucket.com


Destăinuire: Frumusețea naturii, dezvăluită mereu în jurul meu, a început să-mi atingă sufletul destul de devreme. Aveam patru sau cinci ani când mama a intrat în casă, într-o dimineață friguroasă, ținând în mână o crenguță înflorită alb cu ace de promoroacă. Doar o clipă a ținut frumusețea ei, căldura camerei a topit-o, însă nici azi n-am uitat uimirea și încântarea ce m-au cuprins atunci. Credeam că mama facuse mari eforturi s-o găsească, că scotocise îndelung prin păduri - poveștile auzite se prelungeau extrem de firesc în lumea reală - și natura, adica tot ceea ce mă înconjura, trebuise până la urmă să se declare învinsă și s-o lase să-i răpeasca misterioasa crenguță.

Nu știu ce-am gândit apoi, văâand delicatele flori de ghiață pierind, dar sunt convinsă că explicația pe care mi-am dat-o ținea la fel de mult de poveste ca
tot ce trăiam pe atunci. Să fi fost acela momentul când ochii mei de copil s-au îndreptat cu mai multă atenție către necontenitele, tainicele, fascinantele transformări din jurul meu? Tind mai degrabă să cred că aveam - am - în sânge dragostea, nevoia de natură. Ea, natura, încă mai poate trimite semnale sufletului meu, eu mai pot încă să le aud și să le înțeleg, căci, deși trăiesc de mult timp în oraș, nu m-am rupt niciodată de ea. Nici n-aș fi putut, s-a împletit prea strâns cu ființa mea, atunci, în copilarie.

Camera noastră, a copiilor, avea vedere către deal. Il numeam dealul meu... Urmăream, ca și când aș fi avut un ecran în față, orice schimbare produsă în coloritul frunzelor, în lumina cerului, în mișcarea vântului. Atingeam - afară fiind firele de iarbă și frunzele cu degetele, vorbeam cu copacii, cu norii, cu soarele...La început simțeam nevoia să îmbrățisez florile și neștiind cum să fac asta, le rupeam pe cele care-mi erau dragi, sufeream apoi văzându-le vestejite. Am învățat însă destul de repede că le pot iubi fără să vreau să fie ale mele, că le pot da dragostea mea lăsându-le la locul lor. O buna lecție pentru mai târziu, în relațiile cu cei din jurul meu. Am învățat astfel să respect.

...Aveam zece sau poate unsprezece ani. Era vară. Se întunecase deja, eram cu toții în casă, ne pregătem de culcare. Mama m-a trimis atunci pe mine - eram cea mai mare dintre copii - să merg în curte și să aduc ceva sau poate să închid ceva. Nu ieșeam de regulă afară noaptea. Casa în care locuiam era izolată și, o dată cu lasarea întunericului, locurile păreau destul de înfricoșătoare pentru un copil. M-am dus totuși. Am făcut repede ce era de făcut - chiar nu mai știu ce anume - și mă întorceam. Și dintr-o dată, în mijlocul curții, am simțit un fel de liniște coborând peste mine. Ceva m-a oprit în loc. Am realizat dintr-o dată câtă pace și câtă frumusețe e în jurul meu. Era o noapte întunecoasă, fără lună. Nici stele nu erau. Simțeam noptea ca pe o catifea moale și caldă coborându-mi pe umeri. Aerul era greu și cu toate acestea respiram atât de ușor. Nu-mi mai era teamă, dimpotrivă, mă simțeam ocrotită. Nu știam de unde venea pacea aceea adâncă ce-mi coborâse în inimă. Eram atât de fascinată de ce simțeam, încât nu mă înduram să plec. Stateam în mijlocul curții în tăcerea densă din jur. Nici greieri, nimic...

Aerul curgea cald peste brațele mele goale, îi simțeam atingerea mângâietoare. Era atâta farmec, atâta mister în jurul meu, încât aș fi vrut să se oprească timpul în loc. Îmi spuneam că nimic nu poate fi mai minunat, că mai multă încântare sufletul meu nu poate simți. Apoi, ca într-un vis, am auzit cântecul...Un fluier undeva... o melodie atât de frumoasă, încât nu parea pământeană. Mi-a amorțit sufletul de atâta frumusețe, aproape de nedescris în cuvinte. Nu știam de unde veneau sunetele acelea, n-aș fi putut spune de unde, nu erau case în jur. Cu câteva clipe mai înainte aș fi spus că de nimic nu mai era nevoie că noaptea aceea să-mi pară desăvârșită. Acum știam că ceea ce se întâmplă era ceea ce-i lipsea ca să devină sublimă. Cine ar fi putut să cânte astfel la ora aceea târzie din noapte? Și pentru cine? Atât de suav, atât de trist, atât de mișcător...Citisem Legendele Olimpului: "nimfa Pitiș s-a prăvălit, izbindu-se din stâncă în stâncă, pierind în negrele genuni. Nefericitul zeu, indurerat, cu ramurele verzi de pin în plete, cântând din nai, a plecat la vale. Cântecul lui se aude noaptea prin păduri, prin locurile necălcate și singuratice din munți. Durerea lui sună spre zare până la marele Ocean." Zeul Pan...

Într-un târziu, îngrijorată, mama a ieșit după mine. Nu și-a putut explica niciodată de ce stăteam eu nemișcată, fără teamă, în mijlocul curții.(Silvia Van)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!