agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2868 .



O primă discuție (virtuală) cu Jiuddu Krishnamurti și Fizicianul despre sfȃrșitul timpului psihologic
eseu [ ]
Colecţia: Poveste Postmodernistă

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2008-03-05  |     | 



*
NOTA: Jiddu Krishnamurti or J. Krishnamurti, ( 1895 – 1986) a fost unul dintre cei mai importanți filosofi indieni care au încercat să arunce o punte între Extremul Orient și Occident. A susținut conferințe și a participat la discuții cu importante personalități din Asia, Europa și America de Nord. La vȃrsta de 90 de ani a fost invitat să se adreseze unei reuniuni ONU. Expunerea sa a vizat pacea și „conștiența” (awareness). A fost distins cu Medalia Pentru Pace a ONU.

Textul care urmează a fost „brodat” pe marginea unor dialoguri publicate în cartea sa ”The Ending of Time”, editată de Krishnamurti Foundation Trust Limited, England în 1985.

*

Krishnamurti: Despre ce doriți să discutăm?

G.M.: Despre timp

K: De ce?

G.M.: Pentru că avem impresia că nu ne mai ajunge.

K: Să fie vorba de cel psihologic, diferit de cel fizic?

G.M.: Se pare că da.

K: Atunci eu aș începe cu altă întrebare. Mi-ar plăcea să întreb dacă omenirea n-a apucat-o cumva pe o cale greșită?

G.M.: O cale greșită? Asta trebuie să se fi întȃmplat cu mult timp în urmă.

K: Cu mult în urmă. De cȃnd a luat naștere un sentiment al devenirii interioare.

G.M.: Ce vreți să spuneți?

K: Să fie oare întȃmplător că în toate religiile trebuie să devii ceva? Că trebuie să atingi ceva? Nu este oare o evitare: ne fiind în stare să explice faptele exterioare, s-a căutat soluția în interior?

G.M.: Și au inventat ceva? Ce să fie acest „ceva”?

K: Evreii, creștinii și musulmanii îl numesc păcat originar. Hindușii au avut ideea karmei.

G.M.: Ați sugerat că a existat un nou fapt, interior? Și că oricare ar fi fost, oamenii voiau să-și imagineze ceva mai bun.

K: Da, ceva mai bun: devenirea. Și am putea spune că ei au început să facă lucrurile mai bine în exterior. Apoi au extins asta și au spus: „și eu trebuie să devin mai bun”. Deplasare din exterior în interior.

G.M: Dacă e bine să ameliorez exteriorul, de ce nu aș deveni și interior mai bun? Ce e rău în asta?

K: Oare nu cumva să fie cauza unui mare conflict? Iar la bază să stea timpul psihologic ? Timpul în sensul de „am nevoie să adun cunoștințe spre a face un lucru sau altul”.

G.M.: Ni văd cum timpul în sine să fie unicul factor.

K: Nu, nu timpul. Devenirea care implică timpul.

G.M.: Nu văd cum devenirea, deci timpul, poate cauza necazuri. Timpul aplicat în lumea exterioară nu duce la nici un fel de dificultate.

K: Ba apar și acolo dificultăți. Dar nu discutăm despre asta, ci despre timp din punctul de vedere al lumii interioare. Pentru că încerc să devin ceva.

G.M.: Da, dar cei mai mulți vor spune că este ceva foarte natural. Trebuie să explicați ce este greșit cu această devenire.

K: Atunci cȃnd încerc să devin altceva decȃt sunt acum, apare o luptă neîncetată.

G.M.: Putem aprofunda asta? De ce are loc o luptă neîncetată, distructivă? Dacă încerc să-mi ameliorez situația exterioară apare și aici o luptă. Dar ea este benefică.

K: Ȋn lumea exterioară da. Dar cȃnd e vorba de cea interioară apare o contradicție.

G.M.: Și contradicția este….?

K: Ȋntre „ceea ce este” și a deveni „ceea ce ar trebui să fii”.

G.M.: Nu e clar. De ce există contradicție în interior și în exterior nu?

K: Ȋn interior se construiește un „centru” – un centru de egoism.

G.M.: De acord. S-ar părea că în exterior nu se construiește inevitabil așa ceva.

K: Nu în mod inevitabil….. Dar, deocamdată, să lăsăm asta la o parte. Atunci cȃnd facem acest lucru în interior, noi încercăm să ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Oare creierul uman este atȃt de obișnuit cu conflictul încȃt respinge orice altă formă de existență? Cȃnd suntem așa cum suntem, noi dorim să fim și altceva, care este diferit; și deci apar două lucruri diferite în același timp. Credeți că este o explicație corectă?

G.M.: Ȋnțeleg asta. Ȋnsă eu aș vrea să aflu originea acestei confuzii interioare, conflict, luptă. Să fie originea „Eu nu sunt eu”?

K: Cred că ne apropriem. Dar „eu-l” – de ce a produs omenirea acest „eu”, care, în mod inevitabil, cauzeză conflictul? „Eu” și „tu”, „eu” mai valoros decȃt „tine”, etc. etc. ….Nu cumva a fost o cotitură greșită, făcută cu mult timp în urmă. Aceea de a fi introdus separarea între lucrurile din lumea exterioară pentru a le putea face mai ușor, din ce în ce mai bune și apoi, perseverȃnd în asta – nu din rea voință, ci pur și simplu neștiind altceva, a apărut un transfer din exterior în interior?

G.M.: Pare posibil. Aceasta să fie originea întregului nostru conflict interior?

K: Nu sunt sigur. Dumneavoastră ce credeți?

G.M.: Sunt înclinat să cred că „transferul” de care s-a zis este numai o cauză favorizantă. Apariția „ego-ului”, a „eu-lui” cred că are o cauză mai profundă.

K: Dacă nu mai există „ego-ul”, nu mai e nici o problemă, nici un conflict, nici un timp – „timp” în sensul de a deveni sau nu, de a fi sau nu. Dar care să fie atunci cauza profundă care ne-a determinat să constituim „ego-ul”?

Fizicianul (care, pȃnă acum a ascultat cu răbdare): Oare să fie existența energiei care fiind atȃt de vastă, nelimitată, s-a încercat să fie condensată, îngustată în, să zicem, „minte”; forțȃnd creierul mărginit să înghită nemărginitul? Și deci creierul, în disperare de cauză, s-a limitat treptat la „eu”, la „mine”?

G.M.: Să nu sporim confuzia. Să încercăm să înțelegem ce spunem cȃnd ne referin la „minte” și apoi la „creier”.

F: Se spune, oamenii de știință spun, că undeva, nu cu mult mai departe în timpul fizic, dacă îl comparăm cu cel al „nașterii” universului nostru, a apărut un „salt”, o „mutație” misterioasă – nu vreau să intru în discutarea acestui mister – prin care omul și-a dubla sau triplat volumul creierului. Transformȃndu-se din „Omul de Neanderthal” în „Homo sapiens”. Iar atunci ar fi apărut și ceea ce numim astăzi „conștiința omenească”. Care a devenit „conștientă” de ea însăși. Spre deosebire de cea simplă, animală, care, de asemenea, era asociată creierului, dar nu era decȃt un „rudiment”, ne conștient de el însuși. Putem oare nega evoluția, în general, și cea de care am vorbit, în particular?

G.M.: Nu cred.

K: Nici eu.

F: Atunci, măcar prin convenție, să spunem că o astfel de conștiință poate fi numită „minte omenească”. Ceea ce este cu totul altceva decȃt creierul uman căruia ea îi este asociată.

G.M.: Putem admite. Ca să putem merge mai departe, putȃnd astfel să „comunicăm”.

K: De acord.

F: Iar între această minte și creier ar trebui să existe ceva, o punte. Pe care am pute-o numi „introdeschidere”. Pentru că ea începe din interiorul creierului, în speță uman cȃnd ne referim la mintea umană.

G.M.: Raționamentul pare corect.

K: Da. Să revenim acum. Prin urmare, să fie oare faptul că există energie care fiind atȃt de vastă, nelimitată, s-a încercat să fie condensată, îngustată, să zicem, în „minte”; care, putem admite că și ea este tot de natură energetică; iar ea a forțat creierul să devină mărginit? Și deci creierul s-a limitat treptat la „eu”, la „mine”?

G.M.: Dumneavoastră spuneți că energia era enormă, iar creierul n-a putut s-o cuprindă? Ori a decis că nu poate?

K: N-o putea cuprinde.

G.M.: Ȋn acest caz, se pare că nu mai există cale de ieșire.

K: Nu, stați puțin. S-o luăm încet. Eu vreau doar să investighez, să pătrund ceva mai adȃnc. De ce creierul, cu toată gȃndirea lui, a produs acest sentiment de „eu”? De ce?

G.M.: Avem nevoie de un anumit sentiment al identității ca să putem funcționa.

K: Da, ca să funcționăm. Să știm cui aparținem. Și oare aceasta să fi fost mișcarea ce a produs „eu-l”? Mișcarea în lumea exterioară? A trebuit să mă identific cu familia, cu casa, cu afacerile, cu profesia. Și acestea treptat au devenit „eu-l”?

F: Consider că și acea energie a minții a pătruns acolo.

K: Da, dar vreau să ajung la aceasta cu încetul.

G.M.: Ceea ce spuneți este corect; întrucȃt acest sentiment al „eu-lui” s-a întipărit treptat. Dar numai asta n-ar putea explica imensa forță pe care o are „ego-ul”. Ar fi atunci un simplu obicei. Dar „ego-ul”, care a devenit complet dominant, a avut nevoie să devină focarul, centrul celei mai mari energii; al întregii energii.

K: Așa să fie oare? Ar avea limitarea creierul posibilitatea să cuprindă această vastă energie?

G.M.: Hai să spunem despre creier că încearcă doar s-o controleze – să o aducă la ordine.

F: Energia pură ca și cea degradată (dar care, se pare, nu există pentru că, după ultimele zise ale științei, principiul al doilea al termodinamicii nu mai stă în picioare; și asta pentru că, practic, nu există sisteme absolut închise în care entropia să ajungă la limita maximă), deci energia nu are ordine.Sau – mai bine zis – are un fel de „plasticitate” intrinsecă; o potențialitate de a putea fi structurată; adică o pre-ordine.

K: Revin, oare acesta să fie dușmanul? Faptul că ordinea energetică caută să fie impusă de creierul evoluat, cel uman? Iar o astfel de evoluție care însemnă devenire, deci timp, a „devenit” parte integrantă a creierului? Și dacă da, atunci abolirea timpului psihologic devine o himeră?

G.M.: Se pare că da. Căci dacă trebuie să învăț o limbă străină sau o meserie sau orice altceva, trebuie să am timp.

K: Revenim astfel de unde am plecat. Aceasta să fie cauza confuziei omului – de a fi introdus timpul ca mijloc de a deveni mereu mai perfect, mereu mai evoluat, chiar și mereu mai iubitor?

G.M.: Pare că dacă nu am fi făcut asta, întreaga structură a psihicului s-ar dărȃma. Cum se întȃmplă în unele cazuri patologice.

K: Ȋntr-un fel, da. Ne-am extins capacitatea spre exterior. Iar în interior este aceiași mișcare ca și cea din exterior. Prin urmare mișcarea și energia psihică este îndreptată spre exterior. Acum, fiți atenți. Dacă această mișcare se sfȃrșește, atunci nu cumva rămȃne, în interior, un altfel de mișcare care nu mai are nevoie de timp?

F: Dumneavoastră întrebați dacă nu cumva există o mișcare, care „se mișcă” totuși, dar nu în termeni de timp?

K: Corect.

G.M.: Va trebui să aprofundăm acest subiect. Dar azi timpul „s-a terminat”. Și al nostru și al celor ce ne urmăresc. Putem continua, de exemplu, mȃine (asta în termenii timpului exterior)?

K: Cu multă plăcere.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!