Augustin Buzura este unul dintre principalii actanți, în domeniul eseisticii, din deceniul șase și șapte. Este puternic implicat în interogațiile vremii sale. În volumul „Bloc Notes”, scriitorul face dovada dezideologizării literaturii române, determinată de liberalizarea relativă întreprinsă de Nicolae Ceaușescu. Articolele sale surprind toate sferele culturii, în general, și pe cele ale literaturii, în special. Ele demonstrează simțul ascuțit, analitic al autorului. Buzura întreprinde introspecții extrem de laborioase asupra realității românești. Analizele pertinente, raportate la extrem de mulți reprezentanți culturali, demonstrează cultura extraordinară pe care o posedă scriitorul. Stilul introspectiv, iscoditor se apropie mai degrabă de atitudinea teoretico-abstractă a abordării. Un alt aspect, care poate fi remarcat în cadrul eseurilor, este sincronizarea cu necesitățile prezentului. Cert este că Alexandru Buzura contribuie în mod intens la îndepărtarea ideologiei din literatură, de multe ori, asumându-și un risc enorm. Liberalizarea relativă, generată începând cu 1964, a dat curaj unor scriitori să încerce să apropie literatura de spiritul adevărului. Foarte mulți, în acei ani tulburi, s-au iluzionat. Cenzura s-a perpetuat, iar atunci când ea nu venea din exterior, funcționa autocenzura.
Spre sfârșitul anilor șaizeci și în anii șaptezeci, Augustin Buzura și Alexandru Ivasiuc și-au asumat rolul de moderatori ai conștiinței publice. Rubricile lor au fost deosebit de lecturate, poate, cu același interes ca și rubricile lui George Călinescu.
O bună parte a eseurilor volumului amintit au apărut în revista „Tribuna”, iar altele au circulat xeroxate. Ele au creat impresia că este posibilă susținerea adevărului care nu ar fi fost acceptat în epoca anterioară liberalizării.
Stilul introspectiv, cu accente psihanalitice este determinat și de profesia de medic a eseistului, și, în mod special de cea de psihiatru. Pregătirea științifică l-a ajutat să-și formuleze principiile cu obiectivitate și luciditate. În „Brațele balanței”, eseistul susține interdependența omului de știință cu scriitorul. Cele două ipostaze nu se ignoră, dimpotrivă, se completează. Un bun scriitor trebuie să cunoască cuceririle științei, resursele socialului și ale politicului. După Buzura „a întreba”, „a te îndoi” și „a cunoaște” apropie cele două ipostaze. Ambele ipostaze au ca obiectiv necunoscutul din om, din societate și din univers. Psihanaliza permite sondarea profunzimilor personalității. Această metodă a influențat foarte mulți scriitori ca: Thomas Mann, Svevo, Huxley, D. H. Lawrence, Musil, Rebreanu, O’Neill, Joyce ș.a. Metoda are rolul de a pătrunde în cele mai tainice colțuri ale personalității și ale literaturii. În proză, a produs o oarecare schimbare prin „direcția cunoașterii omului din interior.” Buzura vorbește de „proza de analiză”, „proza psihanalist-mistic-patologică.” În eseul „Scrisul, o mărturie”, surprinde diversitatea ipostazelor personajelor-țărani, din operele lui Sadoveanu, Rebreanu, Agârbiceanu, Dan Pavel ș.a., care au evoluat o dată cu lumea. Această evoluție determină abordarea lor din perspectiva timpului de astăzi, cu instrumentele de investigare moderne: analiza psihologică, introspecția ș.a. Proza trebuie să fie, în opinia eseistului, în concordanță cu vremea în care a fost scrisă.
Scrisul reprezintă pentru Augustin Buzura o modalitate de supraviețuire, în fața vicisitudinilor generate de ideologia comunistă, o provocare și o investigare a istoriei „prin și spre sine.” Ramificațiile din ce în ce mai complexe, din cadrul evoluției literaturii au generat atitudinea de exeget a lui Buzura.
Eseurile demonstrează bogăția ideilor, complexitatea vieții și profunzimea temelor pe care le scrie.
Subiectele abordate fac parte din diverse domenii, precum literatură, călătorie și în cele din urmă din știință. Articolele dezvăluie partea teoretică a viziunii eseistice pe care scriitorul le adoptă în proza sa. În eseul „Romanul actualității”, Buzura susține că literatura română a ajuns la o oarecare maturitate. Cu toate acestea, romanul nu s-a dezvoltat suficient, sub aspectul formulei narative. Se simte nevoia prezenței romanului filozofic, de idei, care să permită sondarea conștiinței omului, pornind de la mit și ajungând până în contemporaneitate. Pe de altă parte, se simte nevoia unor sinteze-analize, destinate dramelor prezentului. Se simte nevoia de adevăr, dreptate și frumos.
În eseul „A fi tu însuți”, Buzura opinează faptul că temele esențiale ale umanității au rămas aceleași, numai abordarea și atitudinea în fața lor s-a schimbat. Omul contemporan este deosebit de elevat și, cu toate acestea, nu a reușit să găsească cheia la anumite probleme existențiale. Interogațiile omului au rămas aceleași. Acest lucru l-a determinat pe eseist să considere că ființa umană nu-și cunoaște sinele îndeajuns. Întrebarea pe care și-o pune Buzura este dacă omul își situează înțelepciunea la nivelul instrucției.
Buzura susține o totală libertate de creație în plan literar. Marile repere precum Tolstoi sau Dostoievski nu au subordonat toată literatura modelului creat de ei, ci, dimpotrivă, au dus la crearea altor modele. Aceleași obsesii sunt investigate cu ajutorul altei formule romanești. Marile cărți reușesc să ofere o amprentă personală asupra marilor interogații ale epocii în care au fost create. În opinia eseistului, scriitorul are menirea de a explora locuri noi, mentalități noi, dar are și datoria de a apăra vechile valori, ridicate la nivel de referință. Ancorarea, cu încăpățânare, de o formulă epică și ignorarea noilor cuceriri înseamnă tendința „spre sterilitate și ridicol.” Scriitorul trebuie să-și sincronizeze „instrumentele de lucru” cu noile cuceriri ale artei cuvântului. El trebuie să fie un fel de demiurg, căruia să-i fie cunoscut văzutul și nevăzutul, resursele psihicului uman și contorsiunile sufletești. Dincolo de noutatea, „în sens filozofic și nu balcanic”, pe care trebuie să o ofere orice roman, el trebuie să sondeze conștiința prezentului, arătându-i „masca pe care o poartă”, în spatele căreia se ascunde esența pe care nu a reușit să o conștientizeze. El trebuie să prezinte conștiința, ceea ce se ascunde dincolo de bucuriile aparente (eventuale pericole). Condiția esențială este de a descoperi adevărul. Scriitorul are obligația de a disocia un „spectacol de teatru de unul de psihodramă, ori dintr-un spectacol teatral să individualizeze elementele proprii psihodramei.” Diversitatea lumii în care trăim ne împiedică să adoptăm un ton de contemplare pasiv, să adoptăm o atitudine neutră. Literatura reflectă, în oglindă, dilemele prezentului. De foarte multe ori, scriitorii au fost nevoiți să se refugieze în istorie, pe de o parte pentru a ocoli noua provocare a politicului, pe de altă parte pentru a sublinia dimensiunea ancestrală a problemei abordate. Uneori „prezentul se poate exprima cu glasul trecutului.” Un alt lucru pe care îl subliniază Buzura este lupta pe care trebuie să o ducă scriitorul cu sinele, dar și cu mentalitatea celorlalți, care luptă pentru a stăpâni. Uneori, drumul căutat poate fi obturat de atitudinea balcanică.
În eseul „Interpretări și rețete”, eseistul pornește de la ideea că marile cărți au ceva din „destinul miturilor.” Ele au capacitatea, de multe ori, de a perverti conștiințe. Unele repere sunt folosite pentru a justifica o anumită opțiune ideologică sau literară. Autorul dă ca exemplu personajul Hamlet, care a căpătat diferite ipostaze: melancolic, optimist, ingenuu, cinic, politician avid de putere, detectiv autentic sau chiar revoluționar.
O altă dimensiune a eseurilor adoptă o atitudine critică față de veleitarismul și oportunismul multor prozatori, poeți și critici literari, incapabili de a înțelege adevărata artă. De multe ori, scriitorii valoroși nu se puteau impune din cauza oportuniștilor care scriau „la modă.” De foarte multe ori, acești veleitari, ocupând funcții de răspundere, în plan cultural, au fost incapabili de a promova adevărata literatură. Ceea ce îi determină pe veleitari „să aibă ambiții mari”, este înțelegerea greșită a literaturii, dar și faptul că ei consideră „că și ei pot scrie cărți proaste care au apărut.” Unii scriau din nevoia de a „ieși în față, din instinctul de a domina, de a fi în centrul atenției.” În opinia eseistului, apariția veleitarilor se datorează lipsei unei „continuități a exigențelor” și apariția unor „oscilații”. Mulți dintre scriitori au ignorat evoluția literaturii, „scăldându-se în apa caldă a conformismului distrugător, dar în același timp profitabil pentru ei.” În acest sens, criticii literari, care reprezintă „conștiința unei literaturi”, au un rol extraordinar, prin a-și da girul. Actul lor trebuie să fie plin de responsabilitate. Sita valorii nu trebuie să permită afirmarea unor mediocrități. Compromisul unor scriitori, de real talent, a dus la „o moarte literară permanentă: pensionări ai propriei lor reputații.” Buzura surprinde „mode efemere”, eludate de Ivasiuc, Breban, D.R.Popescu, Bănulescu, Fănuș Neagu, Preda ș.a. După Buzura, un scriitor valoros trebuie să fie dublat de o ținută morală impecabilă. Unii scriitori au cedat presiunilor extraliterare. Eseistul este contrariat de faptul că sunt scriitori, cu mai multe cărți scrise, decât citite. Scrisul cere inspirație, talent și dăruire. Aici se deosebesc grafomanii. Cartea este cea care decide dacă ești capabil să intri în conștiința posterității. Așadar, unii scriu, alții creează. Cert este că ultimii câștigă.
O altă problemă pe care o critică eseistul este o anumită incapacitate a unor critici literari de a sesiza diversitatea formulelor narative ale prozei contemporane. Sunt criticați cei care se lasă conduși de „rugina sămănătoristă” și nu percep noul. Pe de altă parte, Buzura impută anumitor critici literari valoroși că nu se implică activ, lăsând astfel loc mediocrităților. El îi condamnă pe cei care maculează conștiințele oamenilor, prin simplul fapt că se lasă conduși de noul val politic sau de anumite artificii, pentru a parveni.
Augustin Buzura își arată dezamăgirea, cu privire la Tezele din iulie „Nu de mult au apărut iarăși niște categorice soluții despre cum trebuie să fie proza „modernă”, cât de behavioristă trebuie să fie pentru a plăcea, de parcă nu s-ar ști de multe sute de ani că modernitatea în care se încadrează proza depinde total de structura psihică și de gradul de cultură al autorului-de gradul de sincronism cu ideile veacului: științifice, filozofice, politice” În eseul „Nevoia de dreptate, de adevăr, de nou”, autorul remarcă tendința prozei actuale de a valorifica toate valențele socialului: dilemele, neputințele, inumanul, trăsăturile plăcute, cât și pe cele neplăcute. Această tendință reprezintă „un reflex al nevoii generale, firești, de dreptate, de adevăr, de nou.” Numai cei puternici au capacitatea de a accepta adevărul, și nu elementele care țin de anumite favoritisme. Literatura autentică, în opinia eseistului, reprezintă o sondare a „conștiințelor din perspectiva activă, psihologică, filosofică.” Reușita unei asemenea abordări ține de curaj, de cultură, talent și de conștiința profesională. Buzura are curajul realizării unei radiografii, prin care îi condamnă pe unii scriitori care nu conștientizează responsabilitatea cuvântului scris, „iar servilismul, compromisul, carierismul dezlănțuit, vânătoarea de conjuncturi „favorabile” duc la deculturalizarea culturii, dacă se poate spune așa, la crearea unei impresii greșite despre literatură, la coborârea ștachetei, la rătăciri care au costat scump și pe care nimeni nu are dreptul să le uite.”
În eseul „Necesități și mijloace”, autorul caută anumite explicații privind rămânerea în urmă a literaturii române. În primul rând, geniile, pentru a se putea dezvolta, au nevoie de libertate, sub toate aspectele, de o anumită toleranță. În epocă, s-au căutat tot felul de explicații, privind stagnarea literaturii. Buzura preia afirmația lui Valery, potrivit căreia „conținutul” ar fi principalul impediment al stagnării. Nu limba era principalul impediment, întrucât în anii 50, au fost traduși mulți scriitori mediocrii „glorii mediocre, sau personalități false”. Pentru ca literatura să fie de talie universală, ea trebuie să cuprindă întrebările momentului. Pe de altă parte, eseistul respinge ingerința politicului, susținând că literatura trebuie să aibă un statut autonom. O oferă ca exemplu, pe regina Elisabeta, care, niciodată nu i-a cerut lui Shakespeare ce să scrie, nici să elogieze puterea în opera sa. Universalismul nu este în dezacord cu elementul național, ci cu provincialismul, cu regionalismul, cu „viziunea estetică adormitoare.”
Un alt lucru pentru care pledează Buzura este sincronizarea literaturii române cu marile valori universale. Cunoașterea potențialului autohton și a celui universal permite afirmarea conștiinței naționale. Succesul, care poate garanta reușita, presupune contactul direct cu marile repere universale și naționale, fără să consulte „geniul oral”. Buzura afirmă că „verbul a scrie trebuie precedat întotdeauna de a citi și a cunoaște.” El adoptă o atitudine hotărâtă în ceea ce privește drumul spre adevărata cultură „Omul zilelor noastre – cititorul și personajul cărților prezente și viitoare – este infinit mai complex de cum era reflectat de multe din cărțile noastre, el n-are nevoie de concesii, de istorioare educative gata digerate, de precepte morale literaturizate penibil, de concesii intelectuale. El știe că în fiecare construcție este zidită o Ană, că până la împliniri drumul este adesea pavat cu suferințe și neajunsuri, că nu toți cei ce visează victorii vor ajunge să le aibă.” Eseistul afirmă că efortul creator, atunci când este făcut cu responsabilitate și conștiință profesională, este extrem de mare „imposibil de descris în cuvinte.” În eseul „Moderni, dar cum?”, Buzura remarcă faptul că talentul este cel care asigură supraviețuirea unei opere literare. Ambițiile autorului nu sunt suficiente, dacă nu sunt susținute de talent. Eseistul afirmă „trebuie să recunoaștem că din foarte mulți atleți, care fac, în egală măsură antrenament, unul singur sare la 2,25. Așa e și în planul prozei. Totul ține de talent, de stil și de capacitatea de a transmite mesajul.” Singura metodă de supraviețuire este valoarea artistică. Eseistul adaugă valorii artistice și mesajul. Pe un scriitor „întotdeauna îl vor durea ideile manifestate în epoca contemporană lui.” Buzura citează afirmația lui Marino „a fi modern în literatură nu constituie un indiciu de valoare, când opera modernă nu este efectiv încorporată într-o realizare estetică.” Mulți scriitori se ascundeau în spatele pseudomodernismului. Multe dintre operele mediocre apărute sau cele de neînțeles erau catalogate moderne. În societate, exista „un extraordinar simț al adevărului”, „o sete acută de adevăr”, chiar dacă ele nu erau ilustrate în cărți. Pe de o parte, Buzura sugerează apropierea vieții de aspectul social (fabrici, uzine, mine – elemente regăsite și în cadrul realismului socialist), pe de altă parte susține „A-ți exprima lucid, cu sinceritate și demnitate timpul și societatea, a nu-i neglija imensa complexitate, cultura și filozofia, a-i reda esența, coordonatele ei spirituale autentice, a nu face concesii vulgarității, mediocrității, inculturii înseamnă în realitate a fi modern. Așadar, modernitatea trebuie căutată în noi, în conștiința noastră, în semenii noștri. Formulele, schemele, tehnicile rămân ceea ce sunt când în ele nu pulsează sângele viu al zilei, durerea și bucuria cunoașterii. Proza trebuie modernizată mai ales în conținut, dacă trebuie; presupunând existența talentului și a informației, devii modern abia în clipa când părăsești convențiile, inhibițiile, subiectele pasabile, rozul penibil, extazul rudimentar, când îți asumi riscul de a rămâne față în față cu adevărul care, desigur, pentru a fi recepționat n-are nevoie de formule țipătoare, de protezele reclamei sau de explicații suplimentare; efortul este uneori imens, drumul spre el și deci spre noi înșine – anevoios, dar, odată pornit pe el, definițiile și etichetele nu mai au nicio valoare; exprimând în felul tău cu maximă sinceritate oamenii pe care-i cunoști, exprimi în realitate OMUL.”
„Sublima carapace” dezvăluie universul „epopeii inutilului” cehovian. Această lume în decădere este asemuită cu lumea lui Caragiale. Cele două lumi se apropie prin absurdul situației.
În eseul „Transilvania. Pornind de la niște articole de Blaga”, Buzura pune în discuție problematica Transilvaniei, prin intermediul lui Lucian Blaga, un produs al acestei culturi. Eseistul scoate în evidență sacrificiile pe care le-a făcut Școala Ardeleană pentru făurirea spiritualității românești. Pe de altă parte face un portret al ardeleanului: seriozitate, gravitate, sobrietate, consecvență, stabilitatea sentimentelor etc. Visele sale sunt întotdeauna susținute de luciditate. Buzura citează afirmația lui Blaga „A fi ardelean înseamnă a duce un gând până la capăt.” În acest context, Buzura critică ingerințele politicului,care a constituit un puternic impediment în cale afirmării atât a reprezentanților Școlii Ardelene, a lui Blaga, cât și a scriitorilor contemporani. Obstrucționarea impusă îl determină pe Buzura să pună întrebarea privind reușita Școlii Ardelene și a lui Blaga dacă nu ar fi fost limitați de factorul politic.
Articolul „O tribună adevărată” îi elogiază pe redactorii revistei „Tribuna”, condusă de Slavici. Ei au avut curajul să prezinte conștiința românească, fără a cere aprobare Vienei. Au fost plini de demnitate, asumându-și spiritul sacrificiului. Actul lor a fost plin de responsabilitate. Eseistul îndeamnă prezentul să reflecteze asupra atitudinii lor.
În ultima parte a volumului „Secvențe poloneze”, există mai multe articole dedicate călătoriei prin Auschwitz. Buzura recunoaște că a trăit un sentiment de frică, datorat neputinței de a exprima realitatea în cuvinte. Îi era teamă că eseul său nu va reuși să exprime îndeajuns ororile trecutului. Suferința victimelor a fost retrăită de către Buzura. Ochii victimelor parcă erau vii, întrucât încercau să vorbească despre experiența inumană îndurată în acest lagăr de exterminare.
Interogațiile prezente în acest volum demonstrează preocupările adânci ale scriitorului, privind evoluția culturii române. Glasul său literar a reușit să trezească conștiința umană, aflată în pericol, datorită seismelor ideologice.