poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6390 .



Inima nopții spre ruptura sufletului și Alexandru – Ovidiu Vintilă, poetul de dincolo de contemplare
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pericle ]

2009-04-10  |     | 






Mi-a fost oarecum dificil, bineînțeles că apelez aici la o retorică simplă, în a găsi un titlu potrivit, atât cu ceea ce este poezia lui Alexandru – Ovidiu Vintilă din volumul miezonoptice tradiția rupturii, apărut la Editura Timpul, Iași, 2008, cât și cu ceea ce sunt eu, cel care scriu acum, deoarece nu consider acțiunea mea doar o simplă datorie de împlinit, ci, după lectura atentă de câteva ori a lucrării, o adevărată autodemascare, pentru că poezia lui A.– O. Vintilă mă obligă să mă uit cu mai multă atenție la mine. Aceasta este de fapt reacția pe care o provoacă lectura acestui obligatoriu volum de versuri, pentru oricine simte altfel lumea ce înconjoară și lumea ce iese din noi. Volumul are două mari părți, concretizate în cele trei cuvinte miezonoptice tradiția rupturii, expuse ca oasele unui dinozaur poetic chiar pe prima copertă, asezonate bogat cu scene din coșmarurile lui Bruegel. Cele două părți ce plutesc ca anticele cuvinte mene tekel fares, au viața lor interioară, dar în același timp hrănesc alte disjuncții: miezonoptice, henada și muta, aceasta din urmă cuprinzând alte trimiteri: 1. culcat ca într-o ladă de sticlă; 2. nașterea noii psaltiri; 3. o tragedie barbară; 4.biografie consumată într-un spital de boli nervoase; 5. dezlănțuirea instinctelor naturale; 6. viața într-o plenitudine exuberantă și 7. ecoul din burckhardt. Din a doua parte menționez fugar, sânii ei mușcau din cămașă erau vii, rilke, el era mort încă de tânăr, încremenit în trupul meu, ispititor și cald ca o pâine, pământul tumefiat de umbră.
Gândul că există o unitate între cele patru icoane, miezonoptice, henada, muta, tradiția rupturii, a apărut fără să vreau în mintea mea, am fost îndemnat să găsesc unitatea și continuitatea care există fără doar și poate între acestea, dar nu o continuitate de circumstanță, deoarece A.-O. Vintilă nu este un poet de circumstanță ci unul cu greutate ontologică. Nimic din ceea ce face nu este întâmplător, nimic din ceea ce pare întâmplător nu face altceva, decât să te urce pe o pistă aparent facilă, pentru a te pomeni aproape de sfârșit cu o multitudine de ochi, de urechi, de guri îndreptate spre tine și tuturor acestora trebuie să le oferi ceva, tu, cel care lecturezi și nu cel care te-a condus până acolo. Și a oferi din sensurile multiple ale poeziei lui A.-O. Vintilă este o adevărată bucurie.
Ce face A.-O. Vintilă: în primul rând, reface un drum al misterului, dintr-un mister al clipelor incerte, al tuturor transformărilor posibile, printr-o multitudine de probe inițiatice, care au darul de a revela și releva, începutul (o pădure de animale domesticite / în desimea ei întunecată / … / așa de mai bine de-o zi până în miez de noapte), eșecurile, pierderile personale (mi-ai întins un pește / și mi-ai spus / doamne domnule / în această / noapte / te vei întuneca și / vei dispărea), trecerile printre ceilalți cu întregile consecințe ale protejării (cuvintele tale / miez dulce de fruct / e carnea lor și apă de băut disperarea), sau primejduirii lor, lupta cu zilele ale sufletului, cu efemerul, cu moartea și instrumentele ei (ca și cum ar umbla pe străzi / sufletul meu strâns / într-un buzunar / cu el se războiesc / faptele zilelor ale semenilor / ale viermilor ce rod din bucata asta de carne - ) și, găsirea esenței și renașterea de fiecare zi într-un timp degradat având puterea de Golem a acceptării veșniciei mântuirii și a apocalipsei revenirii (încerc să plămădesc un golem – martor / în chip de răspuns la vremea amiezei / când rupți de cordonul ombilical / poposim în fața unei candele / obosiți / transfigurați / … / și atunci ai vrea să ceri ajutorul cuiva / de sus / în jos ne / naștem) . Merge mai departe în esențele transcendent interioare și coboară înălțându-se în lumea tuturor ființelor raționale, ale acelei henade primordiale despre care scrie Evagrie din Pont în Tratatul practic Gnosticul: “La început era henada, alcătuită din toate ființele raționale (hoi logikoi). Aceste ființe - egale între ele, altfel spus, avînd același „statut ontologic" - au fost create (prima creație) în scopul con¬templării Unității, Monadă și Treime (non-numerică) în același timp. Din neglijență, intelectele și-au întors fața de la Unitate și au intrat sub stăpînirea „mișcării" (kinesis)”. A.-O. Vintilă continuă drumul început, dar de data aceasta în universul său de dincolo de el și surprinde într-o matură introspecție poetică, resorturile intime ale contemplării discontinuității (o contemplam așa cum era / înfășurată în pielea mea unde lătrau privighetori / călăuze ale secetei scurse pe asfaltul încins), dorința-eroare a retragerii din contemplare, dorința-eroare de cunoaștere (în femurul meu o visam dăruindu-mi șuvițe / din părul ei descântat mă și vedeam la waterloo / despicat în dreptul frunții cu capul întors pe dos / spre capătul corpului unde mă țin în brațe cu sângele / răvășit foșgăiam lăsându-mă în voia înfrângerii), tristețea despărțirii de contemplare și a asumării mișcării, iar în final anticiparea morții (îți era frică de viața ta / viața ta e o cârpă pe care / o strângeai în buzunarele / de la cămașă la piept / în dreptul inimii / Henada curgea spre marile ape / le ghicea locul de odihnă / aluneca liniștit spre / o imensitate mută) pentru că henadele au acest destin, acela al transformării în suflete, unele căzând mai jos altele mai sus. Și e absolut firească această concluzie a lui A.-O. Vintilă legată de frica henadei de viață, curgerea henadei, curgerea timpului ei rămânând doar visul sufletului. Sufletul trebuie să-și împlinească acea chemare implicită a morții, de aceea muțenia este starea de fapt a acestuia, stabilirea ca titlu, Muta, a ciclului de șapte poeme care îi aparțin, fiind absolut necesară. Sufletul, despărțit de contemplarea primordială, la fel ca în lumea ideilor lui Platon, nu poate vorbi decât în sensul efemer, ceea ce este semnul implicit al muțeniei esențiale. Sufletul suportă privirea care înlocuiește ceea ce este absolut cu ceea ce este efemer (mi-era sete și lacrimile au încetat / să-mi mai curgă m-am ascuns în adâncul ochilor / dilatați pe creier), suportă acea moarte permanentă a viilor între vii (îi simțeam trupul / pasiv ca o litanie. de prisos totul / eram îngropați vii. printre vii), are sentimentul acut al pierderii timpului, al orbirii odată cu ieșirea la lumină – care nu este lumina contemplării ci a senzației – (văd orbi bâjbâind la lumina unei candele / unii nu au / nici măcar bastoane), suportă durerea zilei, deșertăciunii gropii (la groapă în mătăsuri / decupată de pe / fereastra palimpsest), adevărul că puterea nu este totuna cu puritatea și frumusețea ( nu e ochiul leului trup de virgină / nici fenomen din negura altuia), 1.culcat ca într-o raclă de sticlă. El se chinuiește în urma acelei schimbări la față a zămislirii celuilalt (născuta / cum văzu lumina zilei / își aruncă blestemul crescu în preajma mamei / singura ei rațiune era), încearcă să-și găsească singur drumul către începuturi și acceptă cu bucurie presimțirea morții care poate să fie calea spre revenire. Doar uitarea însă face posibilă a doua psaltire, aceea în care Omul apare stăpân al sufletului, iar aici A.-O. Vintilă, introduce spațiul tradițional al rupturii. În acest spațiu henada se uită cu desăvârșire, până la anamneza finală, iar tot ceea ce este puternic uman își ia o revanșă și ea efemeră, dar cât de necesară. Acum e vremea sânilor vii ce mușcă prin cămașă (sânii ei mușcau din cămașă erau vii), este timpul devorării simbolurilor, al germinației amintirilor despre cei care au fost cândva, al strigătului ce îngemănează și sânii și germinația și blasfemia și împărtășania și femeia. Timpul acesta este în egală măsură al poeziei (Rilcke), al părinților trăitori pe esențe (părinții noștri tăceau mult), al tinerilor uitând că sunt tineri și trăind ca bătrânii, mai puțin, mult mai puțin înțelepți însă (el era mort încă de tânăr), al zborului cărnii în umbră (carnea cuvintelor își desfăcea aripile). Chiar și în această stare de stază umană aparent difuză, sufletul, henada inițială începe să se rupă de prezentul încremenirii (încremenit în trupul meu) și, alternând ispita poemului cald cu adâncimea mormântului în mormânt, al rostului vieții (ți se citește rostul în palmă, linia vieții), cu tumefierea pământului (pământul tumefiat de umbră), cu albul calciului uman în groapa comună (amprente de calciu într-o groapă comună) și roșul sângelui (amirosea a sânge), își redescoperă singurătatea (singurătatea își extinde nimicul) ceea ce permite rememorarea (anamneză într-o amiază), ceea ce anunță regăsirea dincolo de suflet a henadei cu ea însăși în contemplarea Unicității.
Putem spune cu deplină îndreptățire că A.-O. Vintilă a regăsit acea henadă, nu numai a contemplării poetice ci și a oscilației bine controlate a materiei poetice, dinspre și înspre noi.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!