agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5012 .



Doru Davidovici
eseu [ ]
După douăzeci de ani

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2009-04-22  |     | 



S-a spus de multe ori că scriitorul are o singură profesie : aceea de a așterne cuvinte pe hârtie pentru ca alții să le citească. Orice altceva ar face omul respectiv în viață nu este decât un mijloc de a-și câștiga existența.
Că nu este chiar așa au demonstrat mulți mari autori, iar printre aceștia un loc important îi aparține prozatorului și poetului Doru Davidovici. Acela pentru care profesiunea (de pilot de vânătoare pe avioane supersonice) nu a fost doar un mod de a-și asigura cele necesare existenței, ci existența însăși, iar a doua ocupație a sa, cea de scriitor, nu a fost altceva decât o posibilitate de a continua să zboare și după hangararea MiG-ului. Zborul și scrisul au fost pentru el complementul celorlalte activități vitale ale ființei umane: respirația, hrana, dragostea.
Doru Davidovici s-a născut la 6 iulie 1945. A urmat cursurile Școlii Superioare de Ofițeri Activi de Aviație, pe care a absolvit-o în anul 1967, cu gradul de locotenent aviator ale Academiei Militare, între 1977 – 1979. A lucrat ca pilot la Regimentul 86 Vânătoare, la Borcea, aerodromul pe care l-a ilustrat atât de frumos în cărțile sale. A îndeplinit și funcțiile de inspector pentru aviația de vânătoare în Comandamentul Aviației Militare între 1981 - 1986 și instructor cu întrebuințarea în luptă a aviației în Regimentul 86 Aviație vânătoare în perioada 1986 – 1989.
Este autorul următoarelor cărți : Caii de la Voroneț (1974), Insula nevăzută (1976), Ridică-te și mergi, Intrarea Actorilor (1977), Zeița de Oricalc (1977), Celula de Alarmă (1979), Culoarea Cerului
(1981), Aripi de Argint (1983), Lumi Galactice (1986), V de la Victorie (1987), Dezmintire la Mit (1991, Ediție postumă).
Majoritatea cărților sunt romane, scrise la persoana I, pot fi considerate adevărate confesiuni, sau poate rugăciuni ale unui om care vrea cu tot dinadinsul să trăiască mai sus și mai repede. Pilotul de vânătoare – personaj al cărților lui, alter-ego-ul său, trăiește cu adevărat numai în zbor, în carlinga avionului supersonic. Acolo el se simte om, pasăre, zeu, (poate chiar extraterestru ?), prin avionul său ia legătura cu civilizația pământeană (și cu altele, de pe planete neștiute), cu colegii lui de școală militară, de regiment, sau chiar din OZN-uri. MiG-ul 21, cu aripile sale de dural argintiu, este unealta perfectă, care îl ține în viață, îl ajută să își facă datoria față de țară, cu care urmărește răufăcătorii, și pe care îl iubesc și îl respectă până și invadatorii veniți din spațiu. În jurul celor doi – pilot și avion (sau poate unul singur?)– există și se mișcă numeroase alte personaje: alți piloți, alte avioane, fete, femei, copii, cățelul Thomas, Dacia albastră (culoarea cerului), ofițerul meteo, mirosul de kerosen ars, elicoptere, comandanți, evenimente normale de zbor, catastrofe, misiuni, avioane de pasageri, nori, înălțimi, aparate de navigație și radiolocație, parașute, alte înălțimi, alte aeronave, alte misiuni.
Dar personajul principal al tuturor cărților davidoviciene este zborul. Zborul ca artă, zborul ca luptă, zborul ca misiune, zborul ca supremă împlinire, zborul ca eșec, zborul ca evadare. Un zbor care se încheie, ca și viața, fie în apoteoză, cu conștiința performanței, a misiunii îndeplinite, fie în catastrofă, existența pilotului fiind pulverizată în mii de atomi printre atomii de kerozen, de dural și plexiglas, ca într-o eternă simbioză între om și mașină, morți amândoi în aceeași secundă.
Doru Davidovici a zburat și a scris în perioada comunistă. Cu greu puteau atunci trece de cenzură textele literare cu adevărat valoroase dacă nu conțineau necesara „porție de preamărire a conducătoului”. Totuși, la Doru această componentă lipsește. Ba chiar mai mult, măreața societate socialistă nu se ghicește de loc, înlocuită fiind cu viteza supersonică, cu voltijele MiG-ului în stratosferă sau în rassemotte, sau de denumiri geografice exotice, ori cu termeni tehnici, străini, poate, pentru mulți cititori, dar cu atât mai atrăgători (poate tocmai de aceea, după ce închideau o carte cu numele lui Doru pe copertă, mulți cititori la vârsta adolescenței alegeau cariera de pilot militar?).
Nici n-ar fi putut fi altfel: faptul că Davidovici era un ofițer excepțional și un pilot desăvârșit ar putea să ne facă să credem că era un om absolut conformist. Cine, Doru? În nici un caz! Era conștient de necesitatea de a respecta tot ce ține de siguranța zborului sau de disciplina de cazarmă, dar personajele cărților lui îl trădează: aterizează supersonicul pe autostradă, spre a urmări mașina unor spioni sau coboară în picaj deasupra unui cinematograf și are timp să vadă și să recunoască diva de pe ecran, după care recâștigă altitudine în cel mai simplu mod pentru un MiG, executând o șandelă în forțaj, fără să se gândească la bietele timpane ale spectatorilor. Exemplele ar putea continua.
Să-l clasificăm romancier romantic? Sau S.F.? Sau poate ozenolog, după lectura „Lumilor galactice”? Ori poet, sau autor pentru copii? Este toate acestea, sau poate nu este nici una dintre ele, ci doar un pilot care vrea și știe să scrie un altfel de raport în carnetele de zbor?

La 20 aprilie 1989, în timpul unui zbor de școală cu o dublă MiG 21, având în cabina a doua, ca elev, pe locotenentul-major Dumitru Petra, locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici refuză să catapulteze în momentul opririi motorului pe panta de aterizare, exact după terminarea virajului patru. Prietenul și elevul său (în ale zborului, dar și în ale scrisului, regretatul comandor Dumitru Berbunschi descrie acel moment tragic cu înțelegerea pilotului. Avionul este una cu omul, avionul nu trebuie să moară atâta timp cât mai există o speranță. Iar Doru a sperat până dincolo de ultima secundă că motorul nu îl va trăda. Nu a fost așa: au căzut toți trei, la numai trei kilometri de pragul pistei.
A rămas o colecție de cărți aproape imposibil de găsit în magazine, sau poate doar la prețuri exorbitante, au mai rămas câteva fragmente de dural, un drapel, o amintire …
Ba nu: fiul său, Ștefan Davidovici are dreptate! Privind la mulțimea de oameni veniți, luni, 20 aprilie 2009 la Muzeul Aviației, unii, chiar de la mari distanțe, pentru a participa la comemorarea lui Doru Davidovici după 20 de ani, Ștefan a spus: „Tatăl meu nu a murit! Când vă văd pe dumneavoastră aici îmi dau seama cât de mult a fost iubit de cei care l-au cunoscut personal, ca și de cei care l-au cunoscut numai din cărțile sale, îmi dau seama că e viu, că el trăiește și va trăi prin dumneavoastră!”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!