Ecouri romantice și simboliste în tipar suprarealist.
Ilarie Voronca


“ Asta e viața cu bănci puterzite și cu tristeți.
Gândul tău – ca un țăruș în pământ - e în mine.
Apropie-te. Þipătul trenului s-a frânt ca un lemn uscat.
... E un sfârșit de poveste tristă care vine. “
( Ilarie Voronca Sfâșieri )

Pe cinci aprilie 1946, se sinucidea la Paris, Ilarie Voronca. Gestul său , aparent nemotivat, anunță metafizic un dublu final. Și în țară se încheia, poate, cea mai rodnică etapă de până acum a sufletului românesc, iar artistul, ca un Prospero al secolului XX își frânse bagheta magică. E un sfârșit al unei renașteri. Se încheia perioada interbelică. Poetul nu-și mai avea timpul.
Ilarie Voronca, pseudonimul lui Eduard Marcus, s-a născut în familia comerciantului Isidor Marcus. Între 1914 și 1921 urmează cursurile Liceului Pedagogic din București și apoi ale Facultății de Drept, luându-și licența în 1925. Anul următor pleacă la Sorbona, unde intenționa sa-și dea doctoratul în drept, proiect nerealizat. Aici, la Paris, se întâlnește cu Benjamin Fundoianu, Demostene Botez și Alexandru Philippide, compatrioți care-l integrează cu ușurință în suflul marelui oraș. Proiectul doctoratului pălea însă, în fața vieții literare a Parisului asaltată de avântul mișcării suprarealiste. Tot acum, îi întâlnește și pe Arthur Adamov, Samuel Beckett și Eugen Ionescu. Voronca era considerat în țară unul dintre promotorii mișcării de avangardă, căci, în 1924, lansează împreună cu Ștefan Roll și Victor Brauner, revista 75 HP ( cu o apariție limitată, adică doar primul număr ) , astfel, deci, coteriile pariziene îl acaparează tentacular, poetul nostru găsindu-și acum mediul.
Debutul său literar în paginile revistei Sburătorul literar din noiembrie 1921, cu poezia Tristeți de toamnă, anunța un poet de o mare sensibilitate :

[…] Așa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe o coajă de copac,
și să-mi citești durerile închise-cuiburi de păsări triste,
acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,
și ochii tăi, pentru copilul tristeților mele, odihnitor hamac. […]

Frecventează, în țară, cenaclul lui Eugen Lovinescu, și publică în continuare în Sburătorul literar, Flacăra, Năzuința, Contimporanul, în revista Punct între anii 1925-1928, iar între anii 1925-1928, face parte din colectivul redacțional al revistei Unu.
Poeziile de început, le adună, și publică în 1923 primul volum intitulat Restriști cât și apoi, în volumul din 1931, Invitație la bal, unde regăsim poeziile din revista Punct. Volumul Restriști, însoțit de grafică suprarealistă semnată Victor Brauner, dăruiește , paradoxal, o poezie post-romantică și cu accente simboliste, în care ecouri din Camil Baltazar, Adrian Maniu și George Bacovia, se întâlnesc la tot pasul. E o poezie a căutării, a visului, a unui spleen autohton, greu de înregimentat în sfera unui curent anume. Ca și bunul său prieten, Al. A. Philippide, I. Voronca este receptat, în debutul editorial cu superficialitate, critica vremii, încercând o aliniere a acestuia în miezul strict al unei mișcări literare, la modă, și anume, avangarda, dar, în volumul său suprarealismul se limitează doar la grafică. Poezia are o formă romantică, cu fond simbolist :

Pe zidurile orașului, frunzișul a lunecat galben .
Aud pe-aproape, o cădere de zăpezi melodioase.
Prin gene străvăd mângâerea ta ,
Și liniștea e aceeași batistă de melancolie și mătase . […]
din Amurguri, sau în poemul Încă o toamnă :
[…] În mine s-a limpezit apă cu sonată mâhnită.
Aud o tristețe troznind, ca în foc un lemn uscat.
Să mergem departe de casa – cu surâs sângerat,
Îți voi povesti de-o altă toamnă, de-o altă seară, de-o plecare grăbită .

În cele două exemple se poate se poate observa cum lesne o metaforă romantică : liniștea e aceeași batistă de melancolie și mătase se împletește cu sinestezia și simbolul : aud o tristețe și frunzișul serii a lunecat galben , căci poetul își aude sentimentele, iar versul său devine o gigantică incintă acustică ale acestora. La o lectură superficială, anumite forme, imagini bacoviene, șochează :

[…] Bănci și sboruri au rămas acolo ...
Prin orașul ca un cimitir, singur și trist, mă cobor,
Privesc biserica, cu lilieci și frunze,
și așa zilele trec mai departe, ca vitele spre abator
din poezia Rătăcire,
dar, diferența există, și profunzimea acesteia se probează prin atitudinea poetică integrală. Dacă la Bacovia, liricul, eul poetic, se acordă cu introversia și haosul, la Voronca, ideea este extrovertă și cosmică. Extrovertul este tipul suprarealistului ? Al romanticului, poate ! Este adevărat că paginația volumului este singurul factor ce trimite către sfera modernă. Strofele, cu formă imprecisă, sunt dispuse, pe suport dizarmonic, cu spații libere ce nu-și au rost, înghesuite sau singulare, tehnică de avangardă, fără tăgadă, dar în formă, tipar, am spus la figurat, în titlu, dar iată, și la propriu .
Bogăția și ușurința expresiei metaforizate se păstrează nealterată și în al doilea volum Colomba din 1927, un imn erotic ( moment în care autorul este denumit de Eugen Lovinescu miliardarul de imagini ), imn erotic care vibrează, parafrazându-l pe George Călinescu, pe-o singură coardă, e drept că pe cea mai lungă, și anume, pe tema iubirii.
Și acest volum, apărut la Paris, este însoțit de grafică, realizată de Sonia și Robert Delaunay, tot în tipar suprarealist, dar cu un fond romantic elevat, cu un eros extrovert, iar, și metaforizat cu desăvârșire.
Tot la Paris, apare în 1928 ( de această dată și în traducere franceză realizată de Roger Vailland și însoțit de o prefață semnată Ribemont-Dessaignes, cu un desen de Marc Chagall) , volumul Ulise, varianta franceză : Ullyse dans la cité . Și acesta, un vast poem, un reportaj, structurat în XIX capitole, fără titlu ( numerotate, doar ) , de asemeni în formă modernă, surprinde cu mare măiestrie viața, civilizația, cultura și umanitatea Parisului, într-o perspectivă optimistă a vieții : […] Et, somme toute, à part la mort et le néant, il n’y a rien de si beau que la vie ., conchidea Dessaignes în finalul prefeței sale.
Un an mai târziu, apare la București volumul Plante și animale însoțit de grafică semnată Constantin Brâncuși. Întâlnim aici, același poet al metaforei vieții, sub o formă pronunțat bretoniană. Poemele, în vers alb, replică boabei și fărâmei argheziene, sau poeziei roadelor a lui Ion Pillat, surprind modern microcosmosul. Microcosmosul, de fapt, este o constantă subtilă a întregii creații a lui Ilarie Voronca, deoarece poetul nostru, găsește ordinea absolută a cosmosului prin miniaturizarea sa în teluric. Această comprimare se reflectă până și în forma poeziilor. Observăm aici, frecvența poemelor formate din câteva versuri, în care se condensează alchimic și distilat un sentiment artistic ; poetul caută esența expresie moderne și o găsește obsesiv, tot în metaforă :

ascuțișul lămpilor pe colierul de glasuri
beteala potecilor suie în cremene,
toaca de lemn apleacă brazii
veveriță luna se ascunde în scorbura norilor.
(acvarium acvarium )

Dicteului automat, Voronca îi face recurs la esență, și mare e extazul redescoperirii unui artist cu o asemenea vână poetică !
Natura e privită în acest volum cu o lentilă romantică, aceasta fiind spațiul cel mai drag poetului. Dacă în poeziile mai vechi, târgul, orașul, metropola, erau cadru natural tristeților lirice, aici, Voronca se regăsește optimist, întrezărind ca un artist miop, spectacolul cosmotic al naturii mărunte, proiectând astralul ordonat, la pictura mișcătoare a picăturii, aici un Okeanos există și într-un fir de rouă.

Buchetele cerului cad din paharul toamnei
amurgul a amestecat apele din glasuri
unde mergi pașii răscolesc ramuri, țipete,
drumuri taie rubinul din privire.
( Un semn până unde )

În același an , 1929, apare și volumul geamăn Brățara nopților, însoțit de un desen semnat Victor Brauner. Poezia de aici o continuă pe cea din Plante și animale , dar sub o formă mai pronunțat suprarealistă. Poemele nu au titlu, ades nici semne de punctuație, din ele respirând o libertate controlată. Șocant, în acest context, un fior iarăși romantic țintuiește cititorul. În poemul IX, izbitor, acorduri din Novalis și Musset se întrec .
La Novalis în Imnuri către noapte, noaptea este :

[…] Devale mă întorn
La fântâna negrăită,
Tainica noapte...
Cât de departe zace lumea
Și se scufundă într-o genune. […]
Sau la Musset în Noapte de mai :
[…] Ce adâncă-i valea-ntunecată !
Și parc-o umbră-nfășurată
Peste pădure s-a întins :
Se desprindea de pe ogoare
Deasupra câmpului în floare,
Ca o nălucă trecătoare,
Și-n mare repede s-a stins. […]
La Voronca :
Uneori zăvoarele vulcanilor se descuie
Atunci noaptea țâșnește din cratere cu un chiot
Poartă dantela lavei și la sân colierul de pietre din adâncuri
Înaintează spre scena șesurilor cu un pas în lunecare ca o baletistă
În urma ei cenușa cădelnițează miresme
Și ierburile prind de veste își apleacă tulpinile arse.[…]

Poemul este un adevărat imn închinat nopții, motiv pur romantic, iată, și-n poezia maturității sale artistice. Ca și-n volumele anterioare , cum ar fi spre exemplu în Colomba din 1927, se observă înclinația poetului către contemplație în formă imnică, atitudine, puternic dihotomică cu teoria, estetica și practica suprarealistă. Avangarda e în formă ; deci tiparul, căci ecoul interior este însă, constant, romantic.
Următoarele volume : Zodiac apărut în 1930, cu grafică de Maxy și Peter Schlemihl din 1932, însoțit de desene semnate : Brauner, Miconze și Perahin, parcurg un asemănător drum al formei cu volumele ce le-au precedat, iar ca fond, remarcăm o tot mai puternică deschidere către un catharsis polarizator și universal, mesajul liric devenind mult mai direct și mai concret.
Proza în limba română a lui Ilarie Voronca este strânsă în trei volume : A doua lumină din 1930, un volum de eseuri, reportaje și portrete literare, în paginile căruia găsim evocate figuri celebre ca : Geo Bogza, Victor Brauner, M. H. Maxy , Act de prezență din 1932, un eseu liric fragmentat în șapte părți, ce expune o tulburătoare meditație provocatoare asupra poeticului, Voronca integrându-i-se și subjugându-i-se cu toată fericirea, și Patmos și alte șase poeme din 1933, care este un hibrid de eseu liric și poezie dedicată, ce încheie creația în limba română a poetului.
Elementul de sinteză a poeziei lui Voronca este inepuizabilul concept al imaginii, aceasta, imaginea este o permanență a liricii sale, ce pendulează ca un ornic metafizic, de la formă, la conținut, și-i dăruie autorului identitate și valoare. Voronca spune lucruri obișnuite, vechi de mii de ani, însă le spune altfel, asta-i o artă grea, este chiar aproape toată arta ... Ridici mâna și brațul tău se lungește până la stele, asta este poezia .( Al. A. Philippide )



Romantic and Symbolic Echoes Under the Pattern of Surrealism

( ABSTRACT)

The Essay points out a general view of Ilarie Voronca’s poetical creation in Romanian literature, as well as several of his cultural activities aspects during the inter-war period. After a brief presentation of his poetry volumes, I have described the specific feature of each one, from the aesthetic and ideathic aspect to the graphics conditions (volumes contain sketches signed by famous plastic artists of that period, such as: Brancusi, Brauner, Maxi, and others).
By the time of his debut, I have also shown that the critical perception of Ilarie Voronca was vicious. He was included into the Progressive Movement, although, in his texts we could often find romantic and symbolic elements, clearly defined by using surrealist methods.


Alex Philippide