agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4180 .



Geometria singulară a sentimentelor
personale [ ]
Note de lectură

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Liviu Alexandru ]

2005-04-04  |     | 



(Copertă nouă realizată de Adina Ungur)
Din puținele informații care au ajuns până la noi (în bună măsură datorate d-lui prof. dr. Tudor Opriș), Luminița Suse trăiește în Canada unde a ajuns „în dorința de îndeplinire profesională”. Până aici nimic neobișnuit! Numai că, paradoxal, în evaluarea estetică a celor două volume de versuri pe care ni le-a oferit poetul roșiorean Liviu Nanu, aceste amănunte biografice capătă importanța lor. De altfel, în cuprinsul volumului „Geometrii singulare” (Ed. Pro Transilvania, București, 2003) sunt adunate câteva ecouri pe care le-au stârnit versurile poetei aici, în țară. E lesne de citit și înțeles acum de ce aceste amănunte biografice au provocat comentariile exegeților. Dacă profesorul Tudor Opriș găsește o diferență notabilă între volumul mai sus invocat și „Sacrificiul mirării” (Ed. Pro Transilvania, București, 2oo2), care ieșea din „peisajul obositor și monoton al unui postmodernism lânced și înecat în mocirla realităților sordide de azi, postmodernism ce se poartă cu furie și este împins cvasi dictatorial de critici snobi în România” – Adina Ungur, dimpotrivă, ignoră total deplasarea în alt spațiu al poetei, oprindu-se mai degrabă asupra formației profesionale și a modelului Ion Barbu și judecând poezia ca pe o taină de dezlegat, care a fost ambalată în spații geometrice ordonate după o logică internă imuabilă („Geometria. Estetica aranjării versului”, „Geometria sinelui”, Poezia de dragoste. Geometria interiorității bărbatului” – sunt subcapitole ale studiului său de la sfârșitul cărții…).
Sunt două perspective ademenitoare și productive. In prima variantă a judecății estetice, volumul „Sacrificiul mirării” poate fi socotit ca un ecou „de-acasă” al unui „postmodernism lânced”, cum excelent l-a caracterizat prof. Tudor Opriș. Avem de-a face aici cu o cohortă întreagă de clișee postmoderniste, cu nesiguranțe lirice și scenarii poetice care vor cu orice chip să epateze. Sau cu simple notații usuze și sentimentale „de inimă albastră”. Sau cu simple impresii încă insuficient prelucrate și asimilate. Sau cu vechi motive poetice care și-au consumat miezul fierbinte și pur al vesului care ar suna cam așa: „Moartea e o zână cu ochii violeți”(Ea are ochii violeți); „O lacrimă aspidă / atârnă languros de pleoapele elastice” (plec în larg); „Lumina zilei, generoasă / inundă sufletu-mi încrezător” (Șansa la lumină ); Lasă buzelor libertatea frământată / în săruturi” (Pentru anii care vin). Și tot așa mai departe în tot acest volum! Ceea ce nu înseamnă că n-ar exista zvon de poezie sau viziune poetică despre lumea și despre sentimente!
Miracolul se produce însă în cel de-al doilea volum, „Geometrii singulare”. Nu este deloc o exagerare! Da, s-a petrecut un miracol, prin care tot ce agresa versul a fost îndepărtat sau pur și simplu distrus de o nouă, originală și surprinzătoare viziune poetică. Deodată, poezia a erupt convulsivă în spații savant organizate, cu eficiență lirică de luat în seamă. Nimic din moliciunea anterioară, nimic n-a mai fost lăsat la voia întâmplării, totul a fost distribuit, dozat, măsurat, încât, la sfârșit, poemul se naște sieși și nouă înșine de asemenea. Cuvântul și-a găsit rostul și se mărturisește pe sine, lăsând luminii tiparului un gând, o idee, o nădejde, o iubire, o suferință, adică cam tot ceea ce cuprinde lumea noastră și pe noi înșine: „ Simt că mai exist, sigur mai exist / uneori, pustnicul alb ninge / îmi spun: uite ce disperat se iubesc / fulgii lipsiți de pudoare și de sânge”.
Revenirea la forma fixă a poeziei a derutat oarecum pe mulți dintre comentatorii acestei poezii. Într-un fel sau altul, fiecare s-a simțit dator să evoce un posibil model în Ion Barbu, cred eu mizând pe similitudini profesionale și formative și mai puțin de structuri poetice
. Luminița Suse s-o fi aflat sub teroarea modelului, nu spun ba, dar aici ni se pare eliberată de acel balcanism gros și păstos, ca o marmeladă dulce-amară ca a maestrului. Poeta a păstrat doar rigoarea formei, precizia analizei și profunzimea sentimentală. Iată doar enunțate ciclurile volumului care ni se par a se lega între ele ca într-o ecuație matematică: Risipa albastră, Zborul imuabil, Adevărul eliptic, Sonete și octave, Omniprezenta mirare. Ce credem că se ascunde însă după toată această pregătire a formei?
Cu mare atenție, poeta își pregătește forma poemelor. Rigoare, precizie și ordine par să fie calitățile favorite ale formei coborâtă dintr-o interpretare originală a geometriei, care își găsește expresia lirică în dulcele stil clasic. Pe de-o parte. Pe de alta, poemele Luminiței Suse, într-adevăr, par a fi oarecum „reci”, distante, notații obiectivizate de perspectiva largă a poetei aflată departe de mediul cultural în care s-a format într-o primă parte a vieții. Judecata sa asupra sentimentelor este mai curând una a înțeleptului decât una a lui Orpheu. Acum ne lămurim însemnătatea informației conform căreia poeta trăiește în alt spațiu geografic și cultural decât cel al începutului. Dar oriunde s-ar afla, sentimentele sunt dominante, eu-ul devine sprijinul în drumul către desăvârșire: „Sunt axa prin care timpul se evaporă/ la plus infinit/ și fulgerul se scurge în sens invers”.
Ei bine, pe această „axis mundi” se construiește portretul liric al Luminiței Suse. Cum observa și Adina Ungur în studiul său publicat la sfârșitul volumului „Geometrii singulare” (Ed. Pro Transilvania, București, 2oo3), sub forma desăvârșită se descoperă o voce poetică originală, preocupată de motivele poetice, care au marcat creația lirică de la începutul lumii. Probabil tocmai această repetare în infinite variante este genericul frumuseții umane: Cine suntem? Ce înseamnă viața? Suferință și cruzime? Speranță și toleranță? Iubire și dezamăgire? „Se copilărește iarna, iubite/ vine mereu să doarmă lângă mine/ se plânge alb de păsări ostenite/ de străzi decolorate ori bătrâne/ de-ale toamnei jucări ruginite”. Nu este deloc nepotrivită spusa că abia dacă se stinge dezamăgirea sub impulsul iubirii!
Luminița Suse este o sentimentală. Dar una dintre acele rarissime ființe care supun prelucrării raționale tot ceea ce simt, tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce află. Experiența poate fi pe cât de productivă, pe atât de dramatică. Nu există sentiment pur, ci doar iluzia că ar putea fi atins, regăsit și înnobilat de respirația lirică a poetului. Suferința Luminiței Suse începe în momentul în care imperfecțiunea existenței este așezată în forma geometrică perfectă. Geometria sentimentelor nu mai este decât un ideal poetic care urmează să fie atins prin jertfa de sine: „Mi-arunca la picioare/ mere de aur/ și veșminte rare, nobiliare/ - eu fugeam de minotaur/ cu gleznele învinețite”.
Dar peste toate, Luminița Suse este îndrăgostită. Iubirea este harul care i s-a dat. Sub forma precis creionată, se descoperă o femeie sensibilă, bogată în trăiri, neliniștită, alturistă, o frumoasă imagine robită iubirii. Fie că este vorba despre o dragoste – să-i spunem – terestră, fie că ținta iubirii este ideea de-a iubi, Luminița Suse se cuminecă de fiecare dată ca o păgână convertită, cu acea vioiciune și densitate imprevizibile, și plină de forță: „Așa îmbătrânesc, neliniștind tot mai albastră-n sine/ necoaptă-n verde, Doamne, și-atât de tânără-n iubire”.
Acest sentiment minunat definește ființa omenească. Chiar dacă ea, ființa, este pieritoare, sentimentul rămâne, se preface, se reîncarnează într-un ritual nesfârșit: „nani nani ariani/ puii mamei năzdrăvanii/ somnoreii mititeii/ zboară visele rotunde/ și fotonii dorm în unde/ printre astrele fecunde”.
S-a observat de către comentatori conviețuirea dintre arhaisme, sau altele folosite în limbajul comun, cu termenii tehnici și neologistici. Așa este! Se întâmplă destul de rar ca această îngemănare să fie și armonioasă. Prin contaminare, sporesc sensurile lirice. Cu atât mai mult cu cât poeta scrie într-o limbă învățată în pruncie, dar nu prea des folosită în mijlocul noului spațiu lingvistic. Păstrarea acurateței și mai cu seamă sporirea semnificației, a înțelesului sunt în măsură să provoace nașterea unei poezii de intensă și tristă iubire. Fiindcă în orice vers pe care-l scrie poeta, se strecoară unde viforoasă a înstrăinării, a tristeții de-a fi departe de obârșie. Consolarea vine pe căile oculte ale poemului. Vine ca o întruchipare a iubirii nețărmurite cu care Luminița Suse se prezintă în fața judecății supreme. Este mărturia trecerii sale prin lume!

Apărut in publicația DRUM, aprilie, 2005

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!