agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9823 .



Maxime și cugetări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2009-09-04  |     |  Înscris în bibliotecă de Bot Eugen Iulian



Omul o ia din nou de la început în fiecare zi, în ciuda a tot ce știe, împotriva a tot ce știe.

Ceea ce venerăm în zeii noștri sunt - IDEALIZATE - înfrângerile noastre.

Cât e de ușor să te crezi zeu cu inima, și cât e de greu să fii zeu cu spiritul!

Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfâșietoare și mai simbolică decât un cadavru.

Trupul e un zăcământ de zădărnicie, în care mucegăiește gândul nemuririi.

Totul e zadarnic, afară de zădărnicie!

Zâmbetul e incompatibil cu legea cauzalității: atâta fascinație de inutilitate emană el.

După fiecare noapte suntem mai goliți: misterele, ca și suferințele, ni s-au scurs în vise.

Cât poate să conteze viitorul, această jumătate a timpului, pentru cel împătimit de veșnicie?

Marile însușiri nu exclud marile vicii: dimpotrivă, le cheamă și le adâncesc.

Un viciu mic întrece în eficiență o virtute mare.

A trăi înseamnă: să crezi și să speri - să minți și să te minți.

Fiecare om poartă nu numai viața, dar și moartea sa. Viața nu este decât o îndelungă agonie.

Cu cât sunt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decât dacă aș fi trăit în Egiptul de acum 4000 de ani?

Viața nu ține decât durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală.

Viața și cu mine suntem două linii paralele ce se întâlnesc în moarte.

Viața neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei și vulgarității. Cine ar suporta-o fără coeficientul ei de irealitate?

Viața inventează întruna: viața este romanul materiei.

Cel care nu se adoră pe sine însuși nu s-a născut încă.

Viața lipsită de utopie devine sufocantă; lumea are nevoie de un nou delir, altfel e condamnată la fosilizare.

Utopia este o dezertare teoretică din fața realității. Defectul utopiilor este că au încercat să elimine din viață ceea ce are ea mai durabil: tragedia.

Utopia este grotescul în roz, nevoia de-a asocia fericirea cu devenirea. Pe scurt, o feerie monstruoasă.

Societatea incapabilă să zămislească o utopie și să i se consacre e amenințată de scleroză și ruină.

De când folosul a apărut în lume, lumea nu mai e. Nu mai e în farmec.

Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvârșirea.

Așa se face că într-o lume în care totul e vrednic de ură, ura devine mai vastă decât lumea și, depășindu-și obiectul, se anulează pe sine.

Numai tristețea oferă climatul prielnic înfloririi ideilor.

Tot ce-i uitare ne uzează substanța; remușcarea este la antipodul uitării.

Cu cât un imperiu se umanizează, cu atât sporesc contradicțiile ce-i vor fi fatale.

Umilința este un viciu. Căci răpește atât omului, cât și lumii, farmecul și valoarea.

Ne place să ne prosternăm, dar și mai mult să-i renegăm pe cei în fața cărora ne-am umilit.

Avem de ispășit pentru cel mai mic atentat la adresa acestui univers, creat pentru indiferență și stagnare; mai devreme sau mai târziu, ne vom căi că nu l-am lăsat neatins.

Spiritul descoperă Identitatea; sufletul, Plictisul; trupul, Lenea. Este unul și același principiu de invariabilitate, diferit exprimat sub cele trei forme ale căscatului universal. Același spirit descoperă Contradicția; același suflet, Delirul; același trup, Frenezia, și asta pentru a zămisli noi irealități, pentru a se sustrage unui univers prea asemănător.

Fiecare e pentru sine unicul punct fix în Univers. Universul începe și se sfârșește cu fiecare individ, fie el Shakespeare sau ultimul amărât: căci fiecare individ își trăiește în absolut meritele sau nulitatea.

Timpul e un anotimp al veșniciei; o primăvară funebră a eternității.

Nimeni nu găsește un absolut în afară, ci numai înăuntru.

Orice se poate înăbuși în om, dar nu și setea lui de absolut, care ar supraviețui distrugerii templelor și chiar dispariției religiei de pe pământ.

Adevărul este o eroare exilată în eternitate.

Suntem atât de corupți, încât excesele, revărsările de admirație calculate și false le acceptăm ca atare și fără să roșim.

Admirația, uzându-ne substanța, până la urmă ne deprimă și ne demoralizează; atunci ne întoarcem împotriva CELUI ADMIRAT.

Ambiția este un drog: cel ce i-a dat de gust devine un dement potențial.

Orice dualism este o otravă.

Dracii de-ar gusta din amarul sângelui ar înnebuni de tristețe. Parcă se dezgheață lacrimi în el... Cine-mi va fi plâns în sânge?

De n-ai fi regretat nicicând că n-ai aripi, pentru a nu pângări natura cu pașii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pământ.

Existența omului e aventura cea mai de seamă și cea mai ciudată din câte a cunoscut natura.

Fără boală - și acum am fi în rai.

De îndată ce sănătatea ne lasă, nu mai visăm decât raiul și iadul.

Suntem cu toții niște bolnavi, unii - potențiali - mulțimea celor sănătoși, un soi de omenire apatică, inofensivă -, iar ceilalți, bolnavii propriu-ziși, minoritate clinică și pătimașă.

Bogăția lăuntrică rezultă din conflictele pe care le întreții în tine însuți.

Slăbiciunea de caracter se trage cel mai adesea dintr-o memorie deficitară.

Orice formă de posesiune degradează, înjosește, îl stârnește pe monstrul ațipit în fiecare din noi. Să dispui fie și numai de-o mătură, să socotești un lucru, oricare, drept bunul TÃU înseamnă să participi la degradarea generală. Ce mândrie să descoperi că nu-ți aparține nimic, ce revelație!

O civilizație se dovedește fecundă în măsura în care-i incită pe ceilalți s-o imite; încetează să-i mai fascineze? - se va reduce la o masă de cioburi și ruine.

Dacă lepra m-ar cuprinde, n-aș condamna bucuria altuia. Căci în orice condamnare există multă invidie.

Succedaneu al junglei, conversația permite sălbăticiei din noi să se consume fără daune imediate pentru semenii noștri. Dacă, dintr-o toană a unei puteri malefice, ne-am pierde darul vorbirii, nimeni n-ar mai fi în siguranță.

Cunoașterea este o plagă pentru viață, iar conștiința o rană deschisă în sâmburele vieții.

Asaltați de spaime, nu puțini dintre noi amintesc de un Nero care, în lipsa unui imperiu, dispune doar de propria-i conștiință - ca s-o hărțuiască și s-o tortureze.

Oare ne-am apuca de cea mai măruntă lucrare fără convingerea secretă că absolutul depinde de noi, de ideile și faptele noastre, și că-i putem asigura izbânda într-un răstimp destul de scurt?

Trăim cu adevărat încercând o pasiune cu contrariul ei. Când urci o pantă fii simultan în punctul simetric al scoborâșului. În felul acesta nimic nu-ți scapă din putințele de-a fi.

Orice convingere este făcută în primul rând din ură și doar după aceea din iubire.

Totul în noi e prea cumpătat, până și nebunia noastră.

Cunoașterea a ridicat un zid de neîntrecut între om și fericire. Suferința nu e decât conștiința Absolutului.

Toți avem pasiunea crimei, fără excepție: atentat contra celor din jur sau contra noastră înșine. Numai că în noi rămâne neîmplinită, astfel că faptele noastre, oricare-ar fi ele, provin din neputința de a ucide sau de a ne ucide.

Totul depinde de momentul când ucizi: crima în plină glorie întărește autoritatea prin frica sacră pe care o inspiră.

A crea înseamnă să-ți lași moștenire suferințele, să vrei ca ceilalți să le cunoască și să le asume, să se pătrundă de ele și să le retrăiască. Lucrul acesta este valabil pentru un poem: poate că e valabil și pentru cosmos.

Cunoașterea ruinează iubirea: pe măsură ce ne pătrundem propriile taine, crește și ura față de semenii noștri, tocmai pentru că ne seamănă.

Cunoașterea, stârnindu-ne și ascuțindu-ne pofta de putere, ne duce inexorabil la pierzanie.

Cuvântul, acest pumnal invizibil.

Trădarea care vizează un obiect precis, chiar dacă presupune dezonoarea sau moartea, nu e misterioasă.

Toleranța nu-i poate seduce pe tineri.

Toleranță și neputință sunt sinonime.

Devenim toleranți doar în măsura în care ne pierdem vigoarea și suntem prea istoviți ca să-i mai chinuim pe ceilalți cu dragostea sau ura noastră.

Orice democrat e un tiran de operetă.

O lume fără tirani e la fel de plicticoasă ca o grădină zoologică fără hiene.

Începi prin a-i face pe alții să tremure, dar ceilalți sfârșesc prin a-ți transmite spaimele lor. Iată de ce tiranii trăiesc, și ei, sub teroare.

Tiranii, înzestrați cu instinctul poruncii, nu se coboară la dialog și nici la argumente, ci ordonă, decretează și nu catadicsesc să-și justifice faptele.

Sensibilitatea față de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent.

Timpul e un suiș spre neființă.

Nu atârnă timpul în ridurile bătrâneții și nu e fiecare cută un cadavru temporal?

Nopțile albe - singurele negre - te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund...

Orice om care aderă la timp este slugă.

N-a sosit timpul când trebuie să declarăm război pe moarte și viață timpului? Și nu este timpul dușmanul nostru, al tuturora?

Știința a făcut din noi zei înainte chiar să merităm să fim oameni.

Dacă deșertul nostru lăuntric s-ar materializa, nu ne-ar copleși imensitatea lui?

Prăpastia între suflet și simțuri face soarta sinonimă osândei.

Discipolul nu respiră și nu se eliberează decât la moartea maestrului.

Ne resemnăm, eventual, cu superioritatea unui mort, dar niciodată cu-a unuia în viață: până și simpla lui existență ne stă în față ca un reproș, ca un blam. Ne sufocăm în preajma celor ce ne sunt emuli sau modele.

Omul suferă de o neputință de vacanță a neliniștii.

A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva.

Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine.

Cel care tremură visează să-i facă pe ceilalți să tremure, cine trăiește în spaimă sfârșește în ferocitate.

Somnul n-are alt rost decât uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.

Ceea ce am mai bun în mine, datoresc suferinței: dar și ceea ce am pierdut din viață, nu mai puțin ei se datorește. Din asest motiv suferința nu poate fi nici blestemată, dar nici iubită.

Omul preferă adesea să dospească în frica lui decât să-nfrunte spaima de a fi el însuși.

Deosebirea dintre iad și rai nu poate fi decât aceasta: în rai poți dormi cât vrei, în iad niciodată. N-a pedepsit Dumnezeu pe om luându-i somnul și dându-i cunoașterea? Este imposibil să iubești viața când nu poți dormi.

Sinuciderile sunt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s-o încunune. Un sfârșit trebuie grădinărit.

Omul își dibuiește soarta, mândru și trist de a nu o găsi.

Cine nu simte că se duce la fund - chiar atunci când lucrează și creează pozitiv, când e notar sau geniu - nu înțelege nimic din natura specifică a soartei umane.

O societate ce se vrea perfectă ar trebui să aducă la modă cămașa de forță sau s-o declare obligatorie. Căci omul făptuiește doar ca să facă rău.

Singurătatea te transformă într-un Cristofor Columb navigând spre continentul propriei inimi.

Cine nu-i pândit de chemările sfârșitului, are timp nesfârșit. Și de aceea nimic nu îndeplinește. Orice înfăptuire derivă din obsesia statornică a morții.

Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima!

Singurătatea, mai mult decât un dat, e o misiune: să te înalți la ea și s-o asumi înseamnă să renunți la sprijinul josniciei care asigură izbânda oricărei făptuiri.

Pe omul de acțiune îl interesează nu actul în sine, ci scopul, intenția actului.

Toți oamenii care aruncă o privire peste trecutele lor ruine își închipuie - pentru a evita ruinele viitoare - că le stă în putere să reînceapă ceva cu totul nou. Dar nimic nu se întâmplă.

Cine se revoltă, cine se răzvrătește? Arareori sclavul, ci aproape totdeauna asupritorul devenit sclav.

Oricât de sus ne-am înălța, rămânem robii propriei noastre naturi, ai decadenței originare.

Resemnarea este o inerție a sufletului abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului.

Să renunți la numele tău, înseamnă să te condamni la inacțiune; să-l asumi, înseamnă să te degradezi.

Capacitatea de renunțare constituie singurul criteriu al progresului spiritual.

Victoria înseamnă să renunți, să te retragi senin, fără regrete și mai ales fără melancolie.

Anomalie sau miracol, renunțarea (la putere), sfidare a esenței, a identității noastre, e un fenomen ce se produce doar în momente de excepție, caz-limită ce-l delectează pe filozof și îl descumpănește pe istoric.

Mult orgoliu și suferință sunt în orice renunțare.

Religiile se apropie de regimurile autoritare deoarece, întocmai ca și ele, deși cu alte metode, vor să îmblânzească omul, să-i înfrângă firea, megalomania nativă.

Să nu te răzbuni, înseamnă să te lași măcinat de ideea iertării, să te înfunzi, să te împotmolești în ea, să te lași întinat de ura coclită în tine.

Desigur, răzbunarea nu-i dulce totdeauna: o dată împlinită, te simți INFERIOR victimei tale, te pierzi în subtilitățile remușcării; răzbunarea își are și ea otrava ei.

Într-un suflet atins de vidul lumii, obsesia răzbunării e o hrană dulce și întăritoare, un element substanțial în clipe, o furie ce naște sensuri peste nonsensul general.

Să faci RÃU e ușor: oricine izbutește; în schimb, să asumi răul în mod explicit, să-i recunoști realitatea implacabilă e o ispravă neobișnuită.

Suntem înecați în rău. Nu vreau să spun că toate actele noastre sunt rele fără excepție; dar, când ni se întâmplă să comitem unele bune, suferim, pentru că ne contrazicem pornirile spontane: practicarea virtuții se reduce la un exercițiu de penitență.

Femeile sunt niște nulități simpatice.

Dacă am pune pe talerul unei balanțe răul pe care cei "puri" l-au revărsat asupra lumii, și pe celălalt taler răul făcut de oamenii lipsiți de principii și scrupul, primul taler ar atârna mai greu.

Rațiunea construiește viața pe ruina inimii.

Rațiunea e rugina vitalității noastre. Cel care ne împinge la aventură este nebunul din noi.

Cu cât ne cunoaștem rănile mai bine, cu-atât ne par mai inseparabile de condiția noastră de neizbăviți.

La ieșirea din adolescență ești prin definție fanatic.

Dacă aș pune mâna pe putere, prima grijă ar fi să-mi lichidez prietenii.

Puțini sunt cei pe care setea de putere să nu-i fi încercat într-o măsură sau alta: ne este naturală.

E suficient să fi ajuns o singură dată să comanzi, ca dorința de putere să te facă virtual un dictator.

Cu cât o idee conține mai multe promisiuni imediate, cu atât are șanse de-a triumfa.

Multe națiuni au nevoie, pentru a se menține și dezvolta, de o anume doză de teroare.

Iubirea de bani, de lux, de viciu, aceasta-i civilizația.
Un popor simplu și cinstit nu se deosebește de plante.

Popoarele care nu se ofilesc n-au trăit niciodată.

Un popor reprezintă nu atât o sumă de idei și de teorii, cât mai ales de obsesii.

Așa cum este, poporul reprezintă o invitație la despotism. De la potop și până la Judecata de apoi, nu poate aspira decât să-și îndeplinească onest vocația de învins.

Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii.

Neîndoielnic, nimic nu ne va reconcilia cu plictisul.

Suntem prea corupți și prea nerăbdători pentru a ști să ne plictisim pe îndelete, să respirăm și nimic mai mult, să suportăm cu demnitate nedreptatea de a fi, să refuzăm așteptarea, jugul speranței, să căutăm o cale de mijloc între cadavru și duh.

Substanța duratei e plictiseala, iar a luptei în durată, desperarea.

La toate întrebările noastre răspunsul Plictiselii e același: lumea asta e o lume răsuflată.

Numai în sentimentul păcatului ești om în sensul propriu al cuvântului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pământului și a inimii cu fenomenul căderii.

Singurul rost al pământului e să înghită lacrimile muritorilor.

Omul a pierdut simțul marilor tăceri, al marilor liniști, ce îmbată ființa cu arome de eternitate.

Orice câștig este o pierdere, precum orice pierdere este un câștig.

Am pierdut născându-ne tot atât cât vom pierde murind. Totul.

Este îngrozitor când te gândești că după moarte îți sunt definitiv pierdute o zi cu soare, un zâmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate acestea.

Nu cred că Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne înțelegem cu ea și altundeva decât în pat.

După femei alergi din frică de singurătate și rămâi cu ele dintr-o sete egală acelei frici.

De câte ori nu mă ispitesc presimțiri de extaz, de atâtea ori mă simt obiect.

Orice-ai face pentru femeie, nu poți avea decât un cult, chiar misogin fiind. Cu fruntea pe sâni, te despământenești cu tot pământul.

Poți trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil.

Cele două tipuri de filozofi: cei ce gândesc asupra ideilor și cei ce gândesc asupra lor înșiși. Deosebirea dintre silogism și nefericire...

Ce-i un artist? Un om care știe tot - fără să-și dea seama. Un filozof? Un om care-și dă seama, dar nu știe nimic.

Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Ești predestinat să trăiești în preajma categoriilor sau în preajma ta. În felul ultim, filozofia este meditația poetică a nefericirii.

Ațipind reflexele, trezești reflexiile. Gândești doar când se oprește viața.

Un gând seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă.

A gândi - adică a-ți lua pietre de pe inimă. Fără răsuflătoarea cugetelor, mintea și simțirea s-ar înăbuși.

Gândurile vanitoșilor, înfumuraților și cochetelor zboară între oglindă și cimitir.

Oricine are geniu când doarme; nu-i nici o diferență între visele unui băcan și ale unui poet.

E limpede că omul nu va mai ajunge niciodată la gloria-i trecută, căci nimic nu prevestește că va mai putea zămisli într-o bună zi un rival al lui Bach sau Shakespeare.

În orice geniu coexistă un mistificator și un Dumnezeu.

Gloria se dobândește doar în detrimentul celorlalți, care-o vânează și ei; până și reputația se obține cu prețul a nenumărate nedreptăți.

Gloria, o dată obținută, cât prețuiește oare, de vreme ce ne face cunoscuți și ne impune doar generațiilor prezente și viitoare, excluzându-ne însă din trecut?

Hainele se interpun între noi și rosturile noastre, creând o iluzie de putere și neatârnare. Doar când te trezești gol ți-aduci aminte că exiști și că ești muritor.

Haosul pândește lumea la toate colțurile.

Orice stare de har izvorăște dintr-o foame cultivată, voită.
O omenire ghiftuită produce sceptici, niciodată sfinți. Oricine mănâncă pe săturate e spiritualicește condamnat.

De ce să ne mai răzvrătim împotriva simetriei acestei lumi, când Haosul însuși nu poate fi decât un SISTEM de dezordine?

Le iertăm celorlalți bogățiile lor dacă, în schimb, ne lasă libertatea de-a muri de foame ÎN FELUL NOSTRU.

Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!

Nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei.

Armonia, universală sau nu, n-a existat și nu va exista niciodată.

Nu acționăm decât sub fascinația imposibilului.

Infernul nu cunoaște bunele maniere.

Ne îndreptăm spre infern în măsura în care ne depărtăm de viața vegetativă, a cărei pasivitate ar trebui să fie soluția universală, răspunsul suprem la toate întrebările noastre.

Să fie-atât de mare distanța dintre infern și un rai deprimant?

Inteligența nu înflorește decât în epocile când credințele se veștezesc, când articolele și perceptele lor își pierd din rigoare.

Avarul merită să fie prețuit, dar nu pentru bani, ci pentru avariție, adevărata lui comoară.

Fără invidie n-ar exista evenimente, nu ar fi lume, pur și simplu.

Când invidia te părăsește nu mai ești decât o insectă, un nimic, o umbră. Și un bolnav. Pe când dacă te sprijină, ea compensează slăbiciunile orgoliului, îți veghează interesele, biruie apatia, săvârșește minuni.

Invidia, care dintr-un poltron face un temerar, dintr-un iepure un tigru, biciuiește nervii, înfierbântă sângele, transmite trupului un freamăt ce-l menține în formă.

Întotdeauna producem și ne agităm mai eficient din invidie și lăcomie decât din noblețe sau generozitate.

Toți oamenii sunt mai mult sau mai puțin invidioși; oamenii politici sunt invidioși în mod absolut.

Să te apuci de-o treabă, oricare ar fi ea, chiar și cea mai neînsemnată, înseamnă să plătești tribut invidiei, supremă prerogativă a celor vii, lege și motor al făptuirii.

Zefleameaua a înjosit totul, făcând din toate un pretext, cu excepția Soarelui și a Speranței, a celor două condiții ale vieții: astrul lumii și astrul inimii, unul strălucitor, celălalt invizibil.

Chiar dac-am fi la un pas de paradis, ironia izbutește să ne îndepărteze de el.

Istoria e mânată de oameni care-și pipăie necontenit pulsul.

Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ.

Istoria-i o lecție de inumanitate.

Istoricul, sceptic prin meserie, temperament și opțiune, se situează dintru început în afara Adevărului.

Nu e oare istoria, în ultimă instanță, rezultatul fricii noastre de plictiseală, ce ne va face mereu să îndrăgim savoarea și noutatea dezastrulu, să prefacem orice urgie în locul stagnării?

Istoria - cadru în care făptuim contrariul aspirațiilor noastre și le denaturăm neîncetat - cu sguranță că nu-i de natură angelică.

Ar fi greu să ne închipuim o lume în care toți ar iubi totul.

Iubirea adoarme cunoașterea; trezită, cunoașterea ucide iubirea.

Echivocul iubiri pleacă din faptul că ești fericit și nefericit în același timp, chinul egalând voluptatea într-un vârtej unic.

În fond iubim, ca să ne apărăm de vidul exstenței.

Dimensiunea erotică a ființei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi și din afară de noi.

În afară de Creația și Dstrugerea lumii, toate încercările sunt nimicuri.

Scepticismul e sadismul sufletelor rănite.

Îndoiala nu e decât fructul exasperării și resentimentelor, instrumentul, parcă, de care jupuitul de viu se slujește pentru a suferi și a-i face și pe ceilalți să sufere.

Îndoielile sunt partea celui care, inapt deopotrivă pentru iubire și ură, nu poate opta pentru nimic, nici măcar pentru sfâșierile lui.

Înflorirea devenirii noastre: drum cu înfățișare glorioasă, și care duce la eșec.

Epoca prielnică înfloririi cezarilor coincide cu sfârșitul unui ciclu de civilizație.

Nu există înțelept genal.

Înțelepciune și revoltă: două otrăvuri.

Am mai multă stimă pentru un om cu dorințele contrariate, nenorocit în dragoste și disperat, decât pentru un înțelept rece, de o impasibilitate orgolioasă și respingătoare.

Să nu uiți jignirea - iată unul din secretele reușitei, o artă pe care o posedă toți oamenii cu convingeri ferme.

Nu numai insultele "uitate" sau suportate în tăcere, dar și cele la care am răspuns ne rod, ne macină, ne obsedează până la sfârșitul vieții.

Jignește-mă pentru a-mi da forța de a te ucide.

Orice clipă îmi pare o repetiție la Judecata din urmă.

Viața nu-i viață fără lacrimile de fericire ale suferințelor prilejuite de ea.

N-am plâns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gânduri. Și nu sunt gândurile acestea tot atât de amare ca lacrimile?

Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu-i paradoxul un strănutat al spiritului?

Nu există alt paradis decât cel din străfundul ființei noastre, ca într-un eu al eului; dar pentru a-l găsi acolo, mai trebuie să fi cutreierat totalitatea paradisurilor, revolute și posibile, să le fi iubit și urât cu orbirea fanatismului, să le fi cercetat și respins mai apoi cu competența decepței.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!