agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3030 .



In memoriam Marin Mincu la Uniunea Scriitorilor
personale [ Gânduri ]
(polemica sa cu Nicolae Manolescu)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2009-12-05  |     | 





Am știut că Profesorul meu nu se teme de moarte, ci o privește în ochii ei telurici și tăioși, încă de pe data de 20 noiembrie, când am purtat o lungă discuție la Biblioteca Județeană “I.N. Roman” din Constanța. În ziua precedentă, joi, glumise foarte mult; se arătase și foarte încrezător că la noi se va produce o schimbare radicală, chiar pe plan cultural. Îi cunoșteam foarte bine izbânzile, precum și răfuielile sale din lumea literară. A avut curajul să se ridice împotriva grupurilor de interese sau a jocurilor de culise, mai ales când întâmpina senin loviturile acelea înșelătoare, care n-au putut nici măcar să-i șteargă ceafa. Obligat de alții să întrerupă de mai multe ori ședințele cenaclului “Euridice”, Marin Mincu n-a abdicat timp de peste un deceniu de la programul său estetic: să invite săptămânal câte un scriitor consacrat și un altul care abia îndrăznește să bată la porțile afirmării. Favoarea de pe timpul vieții lui Alexandru Condeescu, de a i se oferi spațiul rotondei de la Muzeul Literaturii Române s-a încheiat brusc odată cu decesul acestuia. Miracolul a vrut ca, din anul 2008, cenaclul “Euridice” – care ar putea fi denumit metatextual și “Marin Mincu” – să nu-și înceteze existența; în 2010 cenaclul “Euridice – Marin Mincu” ar trebui să continue, având-o ca moderator pe criticul literar și traducătorul Ștefania Mincu (poeta Ștefania Plopeanu).
Vineri, pe 20 noiembrie, Profesorul a spus la multă lume, și mie de vreo trei ori, pentru a-i trezi din letargie pe toți iubitorii de carte ce intrau în incinta bibliotecii, la parter, că se grăbește s-ajungă la București ca să-l dea jos pe Nicolae Manolescu de la Uniunea Scriitorilor.
- Este momentul să-l dăm jos pe Manolescu!
Detalii n-am cerut. Bucuria și energia repetării acestui crez al său provenea dintr-un calm sufletesc de invidiat.
Cu ani în urmă, Marin Mincu îmi spusese că îl sprijinise decisiv pe acest critic și “istoric” literar când venise la șefia Uniunii Scriitorilor. Între timp, promisiunea acestuia, de-a se schimba multe lucruri, datorită brandului “european” Nicolae Manolescu, îl exaspera tot mai mult, nefiind onorată tocmai din pricina lipsei de transparență, ori a unor gafe (ca propunerea din iunie 2009 ca U.S.R. să-și reia vechea sa titulatură S.S.R. – care ar fi dus la cheltuieli exorbitante prin refacerea documentelor). Atitudinea de-acum două săptămâni a Profesorului Marin Mincu, din ajunul Intrării Maicii Domnului în biserică era aceasta: eu l-am uns pe-acest rival, punându-l stăpân peste jilțul unde era așezat odinioară Alecsandri de către Titu Maiorescu, dar tot eu îl voi da jos!
De pe site-urile literare am aflat apoi de victoria “zdrobitoare” a lui Nicki(percea) la ultimele alegeri U.S.R., petrecute aproape concomitent cu alegerile politice pentru șeful statului, când puțină lume mai este vigilentă la ce stăpân intră iarăși scriitorul român! Nicki a luat în jur de 174 de voturi (o doime din total), pe când Nicolae Breban n-a primit decât șaptezeci și șase, de patru ori mai puțin... Toată lumea se aștepta să fie o competiție acerbă. Unii dintre scriitori nu s-au mai unit să facă front comun împotriva liderului “reales la al paisprezecelea congres”.
La ultima sa emisiune, din ziua liberă de luni, 30 noiembrie, Marin Mincu a fost invitat în studioul de la “Jurnal cultural”, unde toată lumea are tot dreptul să vorbească la nesfârșit, dar în limita bunului simț. Pe când afirma că și-n Occident nu se mai scriu astăzi “istorii literare” lungi, de tipul celei a lui G. Călinescu, ci tratate secvențiale de literatură (pe mici epoci, genuri literare, curente, mișcări etc.), prezentatorul “Jurnalului cultural” l-a întrerupt fără niciun menajament, temându-se foarte mult că Marin Mincu ar putea să impieteze și el, în direct, faima deja proverbială de “istoric literar” a lui Nicolae Manolescu. Acest act de nedelicatețe se poate să-i fi produs imediat Profesorului Marin Mincu starea de rău, starea de intrare în Absolut, în Parnas. Pentru că, spre deosebire de rivalul mult galonat Nicolae Manolescu, Marin Mincu a fost un veșnic recalcitrant, urmărit timp de peste cincisprezece ani și în regimul Ceaușescu la plecările și întoarcerile din Italia – unde a fost profesor universitar (prin concurs) la Florența, Torino și Milano.
Debutul în publicistica și critica literară a Profesorului, de la douăzeci de ani, este o mărturie în plus că se ambiționase foarte devreme ca să lupte împotriva oricărui compromis din lumea literară. Acum patruzeci și cinci de ani și jumătate, în primăvara anului 1964, trimițând ca simplu cititor o scrisoare adresată redacției “Gazetei literare” (oficiosul U.S.R., transformat peste trei-patru ani de Geo Dumitrescu în “România literară”), Marin Mincu debutase neașteptat. El adresa atunci un protest, cu toate contraargumentele de rigoare, la un articol publicat de Nicolae Manolescu pe prima și a patra pagină a “Gazetei literare”. Cităm integral articolul, pentru că reprezintă debutul literar al lui Marin Mincu, și legitimarea sa în postura de critic literar și polemist, la numai douăzeci de ani: “[…] M. Mincu, student al Facultății de limbă și literatură romînă, comentează, într-o scrisoare trimisă redacției articolul « Stilul criticii literare » publicat în Gazeta literară nr. 16/ 1964.
Pentru a pătrunde just miezul ideii artistice ca semnificație etică și filozofică și a-i percepe exact modul de materializare prin intermediul imaginilor artistice, îi este indispensabil criticului facultatea de a înțelege opera artistică în subtilitățile și dificultățile ce le pune, dincolo de perceperea cititorului obișnuit. Se pare că ambiguitatea limbajului critic este determinată de incapacitatea însușirii estetice a fenomenului artistic. Metafora în limbajul critic, atunci când nu-i artificială, este efectul vibrației emotive în fața ideii artistice.
Abordarea terestră a obiectului artistic la un nivel mediocru duce la aplatizarea ideilor, la enumerarea lor fără finețe și subtilitate. Asupra romanului „Dispariția unui om de rând” al lui Mihai Beniuc, Mihai Diaconescu (Luceafărul nr. 8/ 1964) face aprecieri de suprafață: „cartea dezbate admirabil această idee, validând-o artistic” (?); „un om ca Proțap nu moare, sau mai exact spus, moartea lui e numai fiziologică”, „capătă sub pana lui Beniuc relief artistic literar”; „Proțap oscilează ca oricare alt ins între teluric și uranic (personaj cosmic!) după cum ar spune George Călinescu (sic!) și prin aceasta el trăiește convingător, plin, pe tot parcursul cărții”. Chiar pentru aceasta?
Adesea ni se pare că există anumite scheme după care se urmărește în mod construit, „făcut”, enunțarea unor judecăți. Se plutește într-un limbaj obscur, diluat până la limită, pentru a se dovedi ceva contradictoriu fiindcă critica definitivă, afirmând hotărât sau negând opera artistică, ar comporta riscuri. Astfel, mai bine te așezi la mijloc, extremele neputând fi schimbate. Umplutura în articolele critice e de-a dreptul supărătoare: „Natural, discutând o culegere atât de neobișnuită cum este cea de față, ar fi nevoie, poate, de mai multe exemple. Cum însă o bună parte din ele sunt cunoscute încă din periodice, nu mai revin asupra lor. Esențial mi se pare îndeosebi faptul că ele au câștigat simpatia cititorilor înainte de a fi adunate în volum. De aceea culegerea s-a și epuizat în câteva zile” (Ion Lungu: „Singur printre poeți” de Marin Sorescu, Tribuna nr. 16/ 1964). Aici nu mai este vorba de critică, ci de reportaj ziaristic, neașteptat la un critic cu o bogată experiență, ca I. Lungu. Întâlnim destul de des locuri comune, clișee critice, mai ales când se încearcă generalizări, cum dovedește Al. Săndulescu, (în alte locuri, pătrunzător, substanțial) în privirea de ansamblu asupra „Colecției Luceafărul – poezia 1963” (Gazeta literară nr. 10/ 1964), „Platon Pardău și Radu Cârneci se simt ca la ei acasă în pădurile și pe șantierele Moldovei de Nord”, despre Cârneci: „citind titluri ca […] înțelegem numaidecât că poetul e un iubitor de natură” (interesant!) dar în același timp „întâlnim un număr nu mic de versuri din care a dispărut orice forță de sugestie poetică”. La Pardău, „cele mai izbutite versuri indică o imaginație hiperbolică destul de bine strunită” iar la Constanța Buzea, esențialul „stă în faptul că sesizează ciocnirile care au loc în viață și care sunt specifice vieții”. Nu trebuie să excludem însă în critică o anumită moderație, care demonstrează tocmai ponderarea impresiei spontane în fața judecății de valoare.
Lipsa de temperare a emoției duce la prolixitate sau diluare a expresiei și deci și a conținutului afirmațiilor.”
Chiar dacă Nicolae Manolescu realizase atunci un articol prin care se arăta numai bun cronicar și critic de întâmpinare, semnalând unele gafe din presa literară de pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, studentul Marin Mincu îi răspunsese curajos aceluiași Nicolae Manolescu, care fusese cu zece ani mai înainte, refuzat de către Eugen Jebeleanu să debuteze ca poet, după cum reiese din articolul „Jurnalul criticului ca « violon d’Ingres »” din „Ziua literară” (nr. 50, 21 aprilie 2003):
„Fiindcă în școală se preda biografia lui Lenin, care în adolescență editase o revistă olografă cu numele FAMILIA, școlarul Nicolae Manolescu va « scrie » și el o revistă cu același nume, urmată apoi de altele cu titluri foarte pretențioase: POEZIA, LITERATURA ROMÂNÃ, PAGINI LITERARE, ROMÂNIA PITOREASCÃ, FÃT-FRUMOS etc. pe care le va umple cu texte absolut ilizibile (poezii patriotice, romane istorice), apreciate acum ca fiind „complet secătuite de emoție, imitative (și pe ce modele!) și de o naivitate destul de prost ascunsă”. Faptul că până și poetul de partid Eugen Jebeleanu îi respinge de la publicare poezia patriotică intitulată « Horia » (trimisă la « Gazeta literară » în 1954, cu ocazia comemorării a 170 de ani de la evenimentul răscoalei țărănești) este – așa cum recunoaște – « dovada premptorie a lipsei de talent poetic ».”

Polivalența și tinerețea spiritului care se va numi întotdeauna Marin Mincu rezistă inexorabil față de puterea vremelnică de seducție a rivalului Nicolae Manolescu. Cărțile de critică, semiotică, teorie literară publicate de Marin Mincu, din România și Italia au cu adevărat valoare și recunoaștere mondială, pe când brandul Nicolae Manolescu nici măcar nu-i amintit la vreo universitate a Apusului.
Dumnezeu să te odihnească în pace, dragă Profesore!




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!