agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3178 .



fotografii de duminică
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grupex_2007srl ]

2010-01-03  |     | 



ÞIITOAREA ȘI OZN-URILE

La Dor Mărunt, Ion Nițulică are 46 de ani, 127 de kilograme și un pumn cât să pună pe fugă un taur. Cu toate astea, e blând ca un miel. Băiatul cel mic, Ionuț, îi seamănă leit, semn că nea Nelu, cum îi zic sătenii, a fost pe-acasă. Cel mare, Viorel, student "la distanță", are în grijă o parte din ferma familiei, e mai timid, la nici 22 de ani. Tată, ne spune Ion Nițulică, îi am cuminți, nu mi-au făcut nici o boacănă. Noi suntem puși pe șotii: Hai, bre, n-au lăsat pe nimeni cu burta la gura? Omul râde, se vede că are experiența vieții, e trecut și el prin muncă și prin școli, îl știe toată lumea căci, de 8 ani, e viceprimar, iar alți 17 și i-a petrecut ca economist, la Lehliu, la IAS. Nene, în zonă nu sunt alții alde Nițulică, lumea îmi zice nea Nelu sau domnu', așa s-a-nvățat, am lucrat cu oamenii, erau cu sutele la depănușat, vă dați seama, armată, studenți. Băiatul cel mare, Viorel, e pe felie c-o studentă la geografie, deocamdată n-are de gând să se însoare, are toată viața înainte, dar are gânduri serioase căci e în vorbă de 3 ani și nici tatăl nu-l păzește dacă mai sare noaptea gardul ca să-i explice fata toponimia din jur. Ãla micul, vorba vine, că e-n stare să se bată și cu ursu', e mai deschis, mai o bilă, mai o discotecă, are în cameră televizor și calculator, când vine îl întrebăm dacă a accesat faza cu Iri și cu Moni, la restaurant, știe despre ce vorbim, dar ta-su nu-i mai are grija să-l urmărească dacă se uită pe worldsex.ro sau pe România Cultural, nu e treaba lui. Ne facem de lucru și-l luăm prin învăluire pe nea Ion Nițulică: Hai, bre, că ne-am oprit la Dâlga și ne-a spus o babă că nici mata nu ești ușă de biserică! Ia foc. Ce spui? Când mi-am luat soția, aveam 19 ani, pleacă d-aici! La nuntă, pe vremea aia, noi deducem că-n comunism, n-a avut loc lumea la căminul cultural, căci toți îl știau pe tata, a fost brigadier, am strâns 175 de mii, bani de pe urma cărora ne-am făcut casă. Îl lăsăm să se descarce, așa că nu mai păstrăm suspansul: Domnule, o femeie ne-a spus că aveți o țiitoare, la oraș. Vrei să mă bagi în belele? Nu, domnule, e una brunetă, focoasă, e din Călărași, așa ne-a spus baba. Nu e adevărat, eu sunt fericit cu ceea ce am, soția e pâinea lui Dumnezeu, cum să fac eu d-astea? Nu-l mai fierbem, așa că-i spunem că pe amantă o cheamă Răducu Filipescu. Hai, băi nene, te ții de șotii, ce treabă am eu cu el? În 4 ani, ne-am dat mâna o singură dată. Și ce-ați făcut, nu ne lăsăm noi, nu v-ați mai spălat o săptămână sau v-ați spălat imediat? Nu ține, tot încercăm să-l scoatem din ale lui, să-l vedem pe Ion Nițulică cel real, cel din viața de toate zilele, dar omul e de un calm imperturbabil. Dacă bateți unde cred eu, haideți să vă spun pe rând: pe la Dor Mărunt, de 8 ani, pe la primărie au stat lucrurile așa: Jenel Șerban nu, Filipescu nu, Diba sau cum îl cheamă, nu, nici măcar nu ne-am vorbit vreodată, cu Drăgulin am o altă relație, am vorbit, dar la Călărași, cu Coman nu, cu Arbagic nu, cu Damian nu, cu Drăgan nu, singurul care ne-a deschis ușa a fost Tărăcilă, mai trece prin comună și mai bate și pe la noi. Îi spunem că mai este și un nene, Ostropel. Aaa, celălalt subprefect! Da, nene, ăla, n-are după ce bea apă, are datorii de 300 de mii de euro la bănci, cu ce dracu' a girat? Nițulică se scarpină în cap: mamă, a pus-o, poate cu casele părinților, treaba lui! Eu mi-am făcut casă cu banii de la nuntă, vă dați seama ce de bănet... Și-i mare? Ce? Casa. Nu, domnule, am făcut-o înainte de '89, chiar la punct, Adrian Lascăr, arhitectul, nu mai dădea aprobări decât de P+1, s-ar zice că e vilă, are 4 camere, sufrageria, camerele băieților și una unde stau eu cu soția. Adică ce-mi trebuia mai mult?! Îi povestim că știm un nebun care, tot cu 2 copii, și-a făcut casă de 24 de camere. Ne crede pe cuvânt. Privim o iconiță din biroul lui Nițulică. E un Isus trist, îngenunchiat, cu fața spre cer și cu mîinile strânse a rugă. Am înțeles, cu femeile - nu, dar cu șprițul? L-am prins! Ridică mâinile. Ce-i corect, e corect, mai fac un șpriț de vin alb. Nu "Sânge de taur", d-ăla bun pentru femei? Nu, alb, vara mai merge o bere rece, ce dracu', dom' reporter, eu nu sunt om? Credeți ca-mi pun în cap? Ieșiți în sat și întrebați cine m-a văzut pe mine beat! Nici măcar soția, că să zici că mai fac un șpriț lung acasă. Nici nu se pune problema, dar sunt și eu om, îți mai vine o rudă, un amic, asta nu înseamnă să-i pui omului pe masă și să dai noroc, ce, doar nu suntem absurzi! Trăim altfel, cu altă viteză, mai îmi fac timp și merg și pe la biserică, îl întrebăm când s-a spovedit ultima dată, nu-și mai aduce aminte, mă duc când și când, e drept, nu foarte des, dar în fiecare an chem preotul să-mi facă sfeștanie acasă. Apoi ne spune că bunicii lui erau ortodocși parcticanți, pe calendarul gregorian, părinții la fel, îi trăiesc încă, se bucură Ion Nițulică, să le dea Dumnezeu sănătate, mama e mai bisericoasă, de Dumnezeu te apropii odată cu vârsta, îți întorci fața la El când simți că e vremea ca și El să-și întoarcă fața spre tine. Nea Nelu, se vede, e mai molcom din fire, se vede pe fața lui o bunătate pe care n-o poți exprima în cuvinte, e ceva funciar, înnăscut, ne spune că ajută pe cine poate, pe Marin Gheorghiță, pe cei ai lui Busuioc, ai lui Barbu, ai lui Tudor, din Dâlga, pe Barbu, din Bărzeni, cine știe câți alții, nici Nițulică nu-i mai știe, nu înjur pe nimeni, nici când mă enervez la maxim, prefer să-mi mușc buzele și să-l drăcui în gând, ăsta mi-e felul, m-am bătut o singură dată, cu un băiat din Sălcioara, ne-am luat de la fotbal, n-aveam minte, ce să spun?! De soție, n-are ce să ne spună: Mai e ceva de spus, când am luat-o imediat cum a terminat liceul? Ne-am iubit, nene, ne iubim și acum, lucrează la școală, la Dâlga. E gospodină? L-am scos din pepeni, în sfârșit: ne face un semn cum că suntem duși! Da, nu ne lăsăm noi, și ieri ce v-a făcut de mâncare? Tot nu-l prindem: A fost post, miercurea și vinerea ținem și noi postul, am mâncat roșii cu măsline, dacă vă interesează. Să știți că nu mănânc mult, dar ce mănânc, se lipește de mine, asta e firea mea, sunt alții care bagă sub nas fripturi peste fripturi și nu se pune carnea pe ei, astăzi, vă spun eu, sâmbătă, ne face ciorbă și tocăniță, jumulește o pasăre și asta e, face cu ce avem în curte, doar nu credeți că la noi acasă e altfel decât la o familie normală, ce Dumnezeu! Vine și băiatul cel mare. Îl luăm peste picior: Vere, la liceu, cât ai avut la geografie? Se prinde imediat și se face roșu, mai bine-l înjuram! Îi spune tatălui că s-a prăjit electromotorul la greder, e sâmbătă, dar omul n-are astâmpăr, are de întins 1.000 de tone de piatră, pe străduțe, la Dâlga, piatra a luat-o de la CFR, că se schimbă șinele și era păcat de ea să ajungă pe șanț. Am luat-o noi, noi le-am făcut un bine că i-am scăpat de ea, iar ei nouă, că nu mai rămâi cu roata în noroi, vă dați seama câtă piatră e, la 18 kilometri de tronson de cale ferată, pe două benzi? Ne modernizăm și noi, pe-aici va trece trenul de mare viteză, așa că CFR-ul schimbă tot. Ne-am încălzit toți, sunt peste 25 de grade afară, îi spunem lui Ion Nițulică faptul că ne mai ducem prin sat, să mai întrebăm de una-alta, treaba noastră ce, dar tot ne mănâncă undeva și-i spunem că, în urmă cu ceva ani, cineva a scris că, la Dor Mărunt, s-au văzut OZN-uri. L-am dat gata: se uită la noi ca la extratereștrii!

LOWENBRAU PE BURTA GOALÃ

La Ștefan Vodă, venim intempestiv. E dimineață, e marți, iar la horoscop zice că astăzi sunt 3 ceasuri rele și în jur de 18 grade, dar la amiază. În biroul primarului e liniște. Ne sare în ochi, alături de câteva iconițe așezate într-o bibliotecă, în spatele biroului, sigla ADA, oranj, lipită de un dulap. Intrăm ca la mama acasă, cum se spune, iar tămbălăul nostru este auzit de Daniel Bogdan, un băiat așezat, un fel de creier in extenso al primarului Georgică Avram. Nici n-apucăm să respirăm că omul, bine documentat, începe să ne turuie: S-a spus despre noi c-am fi codași în cadrul PDR. Apoi ne lămurește că realitatea este cu totul alta. Profesionist, începe să ne ofere date și cifre, cum, pe subproiectul I, erau prevăzute sume pentru pietruirea a 5 kilometri de drumuri și cum trebuia să fie recepționată lucrarea în cursul lunii decembrie. Ne lămurim repede: proiectantul n-a prevăzut și căile de acces la proprietăți, așa că primarul a trebuit să alerge după tuburile din șanțurile de scurgere de la marginea drumurilor, cum ar veni, alți bani, altă distracție. Ne completează: Am amânat recepția până săptămâna trecută, am zis să facem o treabă ca la carte! Bogdan ne povestește apoi cum au venit cei de la Unitatea de Management a PDR, dar și cei de la Unitatea de Implementare, noi deja ne crucim auzind asemenea denumiri pompoase, însă concluzia a fost una singură: Directorul Naumescu, de la București, a fost încântat, mai ales că, pe subproiectul I am realizat și o economie serioasă, banii rămași din cei 300 de mii de dolari urmând să-i folosim în cadrul subproiectului II. Ne facem că nu înțelegem și-i cerem interlocutorului să vorbească într-o limbă mai accesibilă, că așa suntem noi, tari de devlă! Ce-i mare brânză?! S-a lucrat cu cap, în loc de 2 kilometri jumate, mai avem bani pentru 5,5. Clar ca bună-ziua, așa că ne luăm catrafusele și plecăm prin sat. La nici 50 de metri, lângă biserică, suntem luați în primire de cei de la 416 sau care sunt angajați ai gospodăriei comunale. Sunt de la 8 pe stradă, curăță șanțurile și marginea drumului principal, de noroi. Ion Savu, pus pe șotii, ne face atenți: Ne muncește, dar ne și plătește! Noi zicem că-i bine, însă acesta adaugă cu tâlc: La o lună-jumate, la două... Apoi ne întreabă pe noi de ce el primește numai 460 de mii, în vreme ce alții primesc mai mult. Lumea deja e roată în jurul nostru. Tudora Matache, și ea necăjită, face haz de necaz: Am 57 de ani, sunt văduvă, vai de capul meu, însă le-a trecut prin cap să mă duc să mă calific, să lucrez la oraș, la confecții! Dac-ai sta să-i asculți, n-ar termina nici până mâine. Gheorghe Savu ne spune că-i bolnav și ne face atenți să ne uităm mai cu luare-aminte, că-i galben: Nu te consultă nimeni, la dispensar! Tudora nu se lasă: Îmi dă 660 de mii, însă, de Paște, n-am avut nimic-nimic, a trebuit să mă-mprumut 10-15 ouă. Maria Ghiță, și ea scoasă la normă, spune că e operată de fibrom și că n-are voie să ridice nici măcar o cană cu apă. Nu mai răbdăm, așa că-l apelăm pe primar aflat, cum aveam să aflăm ulterior, cu treburi, la oraș. Îi spunem cum stă treaba: Nene, i-auzi ce zice lumea, că, la alegeri, le-ai dat mici și bere, iar acum îi scoți la muncă! Avram râde, râdem și noi, căci situația e puțin altfel: sătenii trebuie să contribuie cu bani sau zile-muncă, atâta vreme cât nici Banca Mondială nu-ți dă 300 de mii de dolari pe moca, doar că ai ochii frumoși. Oamenii mai îndulcesc tonul: Nu e un primar rău, avem apă în curte, cine o plătește, a pietruit drumurile căci, pe vreme rea, nici la cimitire nu te puteai duce. Cartierul Ionești, care-i dincolo de calea-ferată, e contorizat tot, alimentarea cu apă a fost dată în exploatare în 2004. Auzind forfotă, vine și viceprimarul Gheorghe Mihai. Ne reia, de la capăt, toată povestea cu Programul de Dezvoltare Rurală: Pe subproiectul I, am pietruit strada 4, noi ne arătăm mirați, apoi ne lămurește că-i vorba de strada principală, că, la Ștefan-Vodă, străzile nu au denumiri, ci numere, ca la americani, strada 1, strada 2 și tot așa. Îl întrebăm din ce trăiesc oamenii, iar vicele ridică, neputincios, din umeri: Din ce au în curte! Oamenii, la grămadă, sar cu gura, că la Chirea lucrează numai oamenii lui, că vechea IAS e pe butuci, că satu-i mic și tineretul are noroc că-i orașul aproape și-așa mai câștigă și ei de-o pâine. Elena Marin, prinzând curaj, își varsă și ea năduful: N-am casă, n-am masă, stau la soacră, soțul nu lucrază nicăieri, abia dacă trăim. Maria Vasile sare și ea: Spuneți-i primarului să ne dea serviciu, ce, i-am votat degeaba? Plecăm tiptil, lumea-i necăjită, dar tot îl auzim pe Nicolae Samoilă spunându-ne că n-are pensie: E bun numai când îl votezi. Nu mi-a dat ajutor social de la Crăciun, ce fac, mor de foame? Ne ducem spre marginea satului, spre Satul Vechi, cum zic localnicii, fără să avem idee de ce și-n ochi ne sare o dărăpănătură învelită cu paie și pănuși Bună-ziua!, zicem noi apropiindu-ne de-o femeie ce tăia o mână de nuiele. Femeia - nimic! Ne salvează Marian Babon, vecinul, ne spune peste gard că femeia-i surdo-mută, că o cheamă Sofica și că are bărbatul bolnav, înăuntru, zace pe niște resturi de saci de cânepă. Marian, unul dintre beneficiarii ajutoarelor lui Naidin - 10 milioane pe cap de casă afectat sau distrusă, ne spune că și femeia a primit, în urmă cu 2 ani, aceeași sumă: N-a știut, bre, ce să facă cu banii! Femeia e bucuroasă, nu se plânge, într-o grădină improvizată ne zâmbesc, deschise, câteva lalele și două-trei rânduri de ceapă-verde. Ne arată că face focul și că-i vorba de pa-pa-pa. Pe-o sobă de tuci, fierbe o oală plină ochi cu ștevie și-o mână de cartofi. Pa-pa-pa! Babon ne spune că femeia își vede de-ale ei, mai face mături și le vinde prin sat, noi îi arătăm un PET, Lowenbrau, bere germană de tradiție și suntem lămuriți că băiatul, care lucrează la Călărași, mai trage un gât-două. Plecăm și dăm iar, nas în nas, cu vicele Mihai. Știe tot: Am discutat în consiliu problema și-am aprobat deja să le facem o casă, o cameră, acolo, luăm niște BCA declasat, fără tanti Sofica, satul n-ar mai avea nici un farmec. Cu primarul Avram, vicele spune că se-nțelege bine, așa-s oamenii, nu sunt mulțumiți niciodată. A trebuit să le-ntârziem ajutoarele sociale, altfel nu ieșeau la muncă, trebuie să contribuie și comuna cu ceva la banii dați de Banca Mondială. Apoi, scurt, trage concluzia: Ce literatură, nene, ce literatură...

VRÃJELI PE CIOCÂRLIEI

La 8:20, tușa Vasilica Pârvu e pe prispă, stă la taclale cu unul dintre băieți. Femeia, îmbrăcată de curte, cu un halat înflorat pe ea, parcă ne aștepta. Ce e, maică? Ne vedem nevoiți să inventăm, pe loc, o poveste. Tușă, am băiatul de 7 ani, e speriat rău. Atât îi trebuie cucoanei. Da, maică, să-mi aduci apă și-un maieu, să-i toarne mama cositoru'. Nu înțelegem cum e cu treaba asta, așa că Vasilica Pârvu ne explică procesul tehnologic. Îi toarnă mama cositoru', of, că e speriat băiatul, îl dezleg și-i las lucrurile, peste noapte, la stele. Cum ar veni, nu e nici o vrăjeală. Tanti, să vezi, ne apucăm noi să turuim, face pipi pe el în pat, am fost și la doctori, că e mai timid, am fost și la preot, acuma de la preot vin, că am zis să-i citească și preotul. Foarte bine, maică. Da' mata ce religie ești? Sare și graurul de pe prispă. E de-a noastră, stai liniștit, nu e cu sectele astea sau cu adventiștii. E ortodoxă? Da, da, ortodoxă. Mamaia ne face un tablou complet. Stai liniștit, că merg la biserică, nu lucrez cu necuratul, de 42 de ani torn cositorul, merg la 6 luni să mă spovedesc și să mă împărtășesc. Și de care apă trebuie, minerală, nu ne lăsăm noi. Femeia râde: Nu, maică, d-asta de la pompă. Câtă, o găleată? Și-a găsit nașul cu noi. Apoi ne explică faptul că avem nevoie de o sticlă de jumătatea de litru, umplută cu apă de la robinet, o îmbrăcăminte de-a copilului și-o bucată de cositor, are la magazin, staniu pe numele lui din tabloul lui Mendeleev. Tanti, să vezi, ne merge nouă gura, am mai fost la o femeie, pe strada Grivița, o magraoancă, aia ne-a cerut 3 milioane. Femeia își denigrează concurența: Maică, aia e rudăreasă d-aia, farmecele ei nu se leagă, minte lumea, o păcălește și-i ia banii de pomană, că n-are puterea mea. Apoi ne amintește de vechimea ei din domeniu: De 42 de ani torn cositorul, maică, de parcă ăsta ar fi un criteriu! Ne uităm prin curte; la poartă, pe o tablă, ne anunță că femeia are butelii de vânzare, deh, ca tot omul, strada Ciocârliei, unde-și are domiciliul, zici că-i din Evul Mediu Obscur, p-aici n-a ajuns primarul nostru să pună pavele și borduri, e 300 de mii butelia, asta e economia de piață, are casă arătoasă tanti Vasilica, cu flori, ce mai, femei gospodină la cei 70 de ani ai săi, masculul ne arată un perete, o grindă, noi o ochisem deja, uite, nene, cum vine lumea la mama, în niște cuie atârnă 3 pungi de plastic, ghicim că au mai apelat și alții la calitățile de tămăduitoare ale lui tanti Vasilica, le-am lăsat peste noapte, la stele, he, ce vrăjeală are pe ea, dar nu ne lăsăm și-i tot spunem de concurență: Femeia aia de pe Grivița dă și de dragoste, bre. Am iubit o fată de 18 ani, mi-a mâncat banii și-a plecat cu altul, la Buzău. Asta e: când n-ai noroc, n-ai noroc! N-are cu ce să te-ajute mama, of, of, of, cum a lăsat ea băiat frumos și curățel. Și zici că nu mai vine, mamaie?, nu ne lăsăm noi, doar avem foc mare la inimă, că și boarfa aia, la cât era de mică, atâta i-a trebuit, să ne halească banii și să plece cu un balaoacheș, la Buzău! Nu știe maica, că nu dau în cărți și nici în cafea, noi ne cătrănim de supărare instantaneu, tanti, da' dacă mă duc la aia de pe Grivița, aia îmi spune, că uite ce mi-a făcut, m-am luat și de băut, beau de dimineața până seara, n-ai și mata ceva, vreun leac împotriva băuturii? Mamaia devine suspicioasă: Nu, maică, eu doar torn cositorul. Multă lume vine la mine, vin și doctori, cum ar veni, dacă ești doctor, neapărat înseamnă că faci parte din lumea bună, din lumea academică. Dar femeia aia de pe Grivița spune că are leac și de băutură, și de impotență, dezleagă cununiile și te face să ai noroc și în afaceri. Că asta cam așa e, sunt și cam impotent! Minte, maică, păcălește lumea cu prostiile ei și ia și o mulțime de bani. Așa am auzit și eu, mamaie. Dar mata ce prețuri ai? Dar dumneata cu ce te ocupi? Ei, ca tot omul, am niște tarabe-n piață, mai vând fructe și legume. He, dă și tu cât te lasă inima! Păi nu știu cât, mamaie, că rudăreasa aia mi-a zis să-i dau 3 milioane dacă vreau să mi se întoarcă mândra, de la Buzău. Te-a păcălit, maică. Nu cred, bre, că am văzut-o și-n vis, azi-noapte, se făcea că se întoarce la mine, că mult am mai iubit-o, că am luat-o de mică, s-o-nvăț cum e cu lumea. Nu, maică, minte, aia e țigancă hoață, ia banii la lume. Zice că face farmece și că dezleagă, dar e o mincinoasă. Eu nu lucrez cu bobii sau cu cărțile, doar torn cositorul, de 42 de ani torn cositorul! Și cum îl torni, nu ne lăsăm noi. Păi îl topesc în lingură. Așa, și? Păi așa îl torn, îl topesc în lingură și las îmbrăcămintea și apa peste noapte, la stele. Și asta e vrajă sau ce? Nu, e descântec, că-i deocheat copilul. Și nu-i trece dacă-l scuip? Baba se satură să ne tot ofere explicații. Vii mata la mine cu un maieu, apă așa cum ți-am spus și c-o bucată de cositor. Eu torn cositorul și se vede în el de ce e speriat băiatul. A, da? Da, mamaie, așa fac. Îți dau ceva bani înainte? Nu, nu, mânca-l-ar mama, când vii cu ele. Am fost prea insistenți, așa că ne conduce spre poartă. În curte, numai ghivece cu mușcate, e mai, e soare, strada Ciocârliei e un drum de țară, noi ne simțim bine, pârâie dimineața, dar inima ne este tot cătrănită, tulbure, nemângâiată. Mamaie, dar cu fata aia de la Buzău cum rămâne?

RAIUL DE PE LUMEA ASTA

Suntem întrerupți din 30 în 30 de secunde, așa că, cu greu, reușim să înfiripăm un dialog. De data aceasta intră un bătrân și, fără prea multe explicații, lasă ceva, nu suntem atenți, la piciorul biroului primarului. Gheorghe Dobre, cunoscut mai ales drept Fane Bărbosu, sare ca ars, dar nu pentru ca am fi și noi de față, n-are de ce să se ascundă, că doar nici noi nu suntem ușă de biserică. Ce faci, bre? Bătrânul, politicos, îi explică scurt: Bre, nea primare, noi, de neam, suntem din Basarabia, așa am fost noi învățați, nu te duci la om în casă cu mâna goală. Acum devenim și noi atenți; simpatic moșneagul, să tot bată spre 70, îi lăsase o sticlă de vin, Babanu, la 2 litri. Nene, îi explică primarului, e de Ostrov, e d-ăla bunu'. Pleacă, așa că intră altcineva. Să tot fie 9:30 și e un du-te-vino continuu. Ne lămurește: Nu, nu e zi de audiențe, așa e la mine mereu. De dimineață, la prima oră, primarul din Modelu a dat o fugă la spitalul TBC, la doctorul Spiridon Dumitrescu. Bă, nene, mă durea p-aici, și ne arată umărul drept, ba p-aici, și ne arată spatele, în dreptul plămânilor, m-am speriat. Apoi ne spune cum a fost la doctor: M-a pus să suflu în niște aparate, în drăciile lor și i-am zis și io, dom' doctor, dar dacă beau lapte nu-mi trece? Și?! Și mi-a zis că să beau pe dracu'. Iar eu: Păi nu curăță? Aici mi-a trântit-o: Ba da, curăță tot, dar pământul! Primarul, aflăm, fumează două pachete de țigări, pe zi, Kent lung, 3 milioane pe lună se duc pe scrum și pe fum. Ajung la două pachete atunci când mai beau și-un șpriț, doar sunt și eu om, n-am cum să mă las acuma, am 48 de ani și începe balamucul, ne explică. Noi înțelegem că e vorba de campania electorală și că, în fond, primarul are dreptate: mulți vor mușca din filtru după vara acestui an! Și ce-a zis doctorul? A zis că am coșul obosit și, ca să-și revină, trebuie să le las, auzi la el, să mă las de țigări, o tanti, prezentă în birou, ne spune de Nu-Știm-Cine al lui Nu-Știm-Cum care s-a dus ca omul și, la 56 de ani, l-au găsit rudele adormit pe veci cu capul de budă. Era kaput, explică femeia, de parcă noi nu înțelesesem, noi abia acum facem ochii mari, ce dracu?, e marți și toată lumea se gândește numai la tâmpenii, afară să tot fie 15 grade, e frumos, râde un soare tânăr, iar oamenii ăștia parcă au dat în bengă. Gheorghe Dobre ridică din umeri, cu sensul că n-are ce să ne facă, așa e la el, intră cine vrea, lumea s-a-nvățat cu stilul ăsta de lucru. Ca să plec, trebuie să le spun că am treabă și că să vină peste o oră-două, în funcție de cum termin și eu. Pe birou, aici n-avem ce să zicem, sunt niște steaguri verzi cu inscripția "Trăim în secolul vitezei". Am un caz, continuă primarul, cu 7-8 copii, unul opărit, unul ars și mă tot freacă Roibu, de la Protecția Copilului, i-am și spus, nene, dacă nu poți să rezolvi, dă-ți demisia. Apoi ne explică în amănunt: matracuca, o pațachină, a plecat la produs, iar copiii, l-au anunțat vecinii, au rămas singuri de zile și de săptămâni, mănâncă din ce se mai îndură satul și primarul. I-am spus lui Roibu: Ce, nene, nu mai ai bani să cumperi 4-5 paturi, să nu mai sufere și copiii ăștia? A plecat nenorocita aia, pe la București, pe la dracu. M-am mai chinuit cu unul, un zăpăcit, și-a bătut familia la milimetru, mamă, tată, bunic de 80 de ani, a stat internat, la Săpunari, 3 luni, nu știu ce i-au făcut ăia, dar a venit și mai scrântit. Nici nu vă spun cât am tras eu să-l interneze la Plătărești! Plătărești e de Călărași, noi, ca județ, suportăm cheltuielile, dar acolo, în proporție de 80 la sută, sunt numai cazuri din București. Îl lăsăm să-și mai tragă sufletul și-l luăm ușor, prin învăluire. E clar, mai vreți la primărie! Păi de ce să nu vreau? Am și eu ambiția mea, la cât am alergat! Adică să las proiecte în derulare, programe cu finanțări de-a gata și să vină ăla sau ăla și să taie el pamblica, să se laude cu munca mea! Ne spune, apoi, că, de 1 Martie, a luat comuna la pas, s-a dus cu flori, la doamne, la fete, mda, a fost distracție în toată regula, că s-au supărat muierile pe bărbați, de la obraz! Băi, omule, eu stau cu tine de 20 de ani, de 30 de ani și trebuie să vină primarul să-mi aducă o floare, că nu ești tu în stare? Păi primarul sau tu ceri pupăză? E un haz general căci, după mintea noastră, mai cere și primarul! Și? Ce-au zis bărbații? Oho, dacă mă luam după ei, nu mai ajungeam acasă, ăla, stai să-ți dau vin, ăla că scoate bidonul, ăla damigeana, am fost mai mult pe fugă, a trebuit să fug, praf mă făceau, ajungeam muci acasă. Gheorghe Dobre, după 4 ani de stat la Primăria Modelu, spune că se bucură cel mai mult de faptul că a reușit să alimenteze cu apă toată comuna. 25 de kilometri de conductă am pus și avem și 1500 de gospodării contorizate. Aici a fost buba: ăla, cu 2000, cu 3000 de teren în curte, cu grădină, plătea la paușal cât ăla care se bărbierea și folosea apa la spălat și la făcut mâncare. Acum e pe corectelea, cât consumi, consumă, nene, atâta plătești! În spate, pe perete, suntem noi atenți, nici un tablou, pe vremea lui Victor Martac, fostul primar, mai râdea larg Ion Iliescu. Să fie sănătoși, tată, e Băsescu președinte, îl respect, dar acuma ce facem, am împușcat pe unul și dăm de altul? S-au dus vremurile alea, ce-i așa de greu de înțeșes? La 5:30 s-a trezit astăzi primarul. Ce vrei să-ți spun, că m-am spălat, că am băut un ceai și că la 7 fără 10 eram la primărie? Uită-te la mine pe birou, am mapa nefăcută de 3 zile! Pe noi nu prea ne interesează, așa că-l luăm pe coarda sensibilă. Și copiii? Rămâne interzis. Ce copii? Pă n-aveți 2 mici? Se luminează: Nene, am fata clasa a VIII-a, la "Carol", n-am treabă cu ea, e prima de când mă știu. Așa, îl întrerupem noi, și ce eveniment important a avut loc, mai zilele trecute, pentru ea? Primarul face ochii mari. Hm, nu mă prindeți, a avut Capacitatea. Ne-o trântește, spune că fata vrea la liceu la "Știrbei", noi spunem că e un liceu bun, însă cu băiatul are probleme. Are 9 ani, nene, și se ține numai de prostii. Mă cheamă dirigintele din te-miri-ce, ba că a ciupit-o p-aia de mână, ba de cur. Râdem de ne prăpădim: Precoce, precoce... De unde a învățat? Nu l-am învățat eu, se scuză primarul, am eu timp destul să-l învăț, când s-o face mai mare, acuma face și el ce vede toată lumea la televizor. Ne spune că, de când este la primărie, n-a avut concediu. Am lipsit și eu odată, că am fost la niște cursuri, cu "Fordoc", dar nu știu dacă sunt 10 perechi, în toată comuna, care să nu le fi cununat eu. Lumea e sărăcuță, ne explică primarul, nici chiar el nu se ajunge cu banii, câștigă 18 milioane, 3 le dă pe fum, mai bagă și mâna-n buzunar când mai vede câte unul și ți se rupe inima, noroc cu soția, că are magazin. Și ce, ne ia la rost, credeți că-i mare afacere? Tot pe datorie, pe caiet, nene, pe caiet merge, are ea, nevasta, clientela ei, mai ales pensionarii, asta e viața la țară, așa mai trece o zi. Și-apoi alta. Pe băiat, pe cel mic îl are la fotbal, la Marian Catană, primarul spune despre antrenorul călărășean că-i unt pe pâine. M-a luat băiatul ba că-l dor gleznele, ba călcâiele, așa că am fost cu el la doctor, la București. Când colo, am trecut pe la "Dinamo", și-atâta mi-a trebuit, e dinamovist, să-i iau șapcă, fular, minge, jambiere, draci. Ce să vă mai spun, că mă gospodăresc singur, că am o gospodărie frumoasă? Na, că tot mă laud, să tot am 17 porci și 70 de oi. Acum ne vine și nouă rândul: Și miei? Aștept vreo 50. Și n-ajunge niciunul pe la șefii de pe la județ? Râde: Dă-le tu! Dacă vine cineva la mine, sunt și eu om, tai un miel, mai facem una cu consilierii, mai punem de-un grătar, un vin, că doar nu suntem călugări, suntem și noi oameni și, în fond, asta e viața. E-te, eu nu mi-am propus să ajung în Rai!

FOTOGRAFII DE DUMINICÃ

La hala 1, boxa 3, ne întâmpină o pițipoancă, zicem noi, pe o scândură, vrem să-i facem o poză, dar tipa e timidă, ține să ne arate numai târtița, nu știm dacă e sezonul de împerechere la păuni, că nu-i nimeni care să ne ofere detalii, fata cu biletele, de la secția Păsări, ceva de genul acesta, a plecat, e trecut de 16:00, că și Grădina Zoologică are program de aprozar, parcă e instituție deconcentrată. Câțiva corcoduși amețiți bine tronează pe o alee îngustă, sunt scuturați de floare, iar trei cuști, cu păuni cu coada rășchirată, superbă, multicoloră, stau să cadă-ntr-o rână, sunt făcute din plasă ruginită de gard, n-au acces decât la vorbitor, pământul e bătătorit bine și, după cum e scurmat pe jos, ora de masă a fost cândva, prin secolul trecut, noroc că ține iubirea de foame câtă vreme două păunițe stau ciuș, de parc-ar avea ouă. Mai încolo, struțul Nandu, Rhea Americana, 78 de kilograme, se plimbă nepăsător, o pancartă veche ne informează că masculul clocește și crește puii, semn că e un părinte bun. Struțul Emu e vecin cu struțul Nandu, se mai împrumută de pâine, căci e sărăcie mare prin grădina asta zoologică. Dăm și peste un ursuleț, în cușcă, stă rășchirat, în jur miroase numai a esență de trandafiri, vă dați seama, că de aici a plecat și vorba că miroase ca la urși, are băiatul o durere de cot ceva de speriat, stă cu burta-n sus, afară e cald bine, transpirăm și noi, tipul parcă ce doar a venit de la femei, i se vede toată marfa, o are expusă la tarabă. Vis-a-vis, două maimuțici se caută frenetic, prin zona cozii, de comisioane, iar o vopsea jegoasă ne anunță că pavianul este un animal deosebit de periculos, Papio Hamadrias, și că trăiește, precum omul politic, în cete de câte 150-300 de indivizi. În schimb, aici sunt 5-6 maimuțe jigărite, una mai mare sapă lângă o piatră, semn că s-a dat jos din copac! O lebădă cucuiată, Cygnus Olor, se bălăcește-ntr-o apă stătută, e singură, se vede că-i place apa, un țap troglodit, câteva găini cu botoșei, laolaltă cu trei fazani, parcă abia săltați de poliție, dar și o prepeliță rătăcită, sunt clișee reținute de retină. Hipopotamus Amphibus, 8 tone în cap, la maturitate, cică e foarte periculos numai când e în apă; lângă el, doi porci mistreți, plăpânzi și prietenoși, ne întâmpină cu râturile introduse prin plasa gardului. Într-un alt bazin, doi urși se bălăcesc de mama focului, un leopart și-un jaguar, Panthera Onco, păpădia e în floare, iar pe un teren viran unde, altădată, erau cangurii, au fost adunate resturi provenind de la demolări și de la bordurile dezafectate. Casa lui Tatavura se ghicește după plopii anemici, chelboși, e primăvară timpurie, serele aceluiași Tatavura lucrează la foc continuu, e-hei, altă treabă aici, alt gheșeft, e ceva să fii proprietar în mijlocul bârlogului, se face din ce în ce mai cald, soarele e ba rotund, ba oval, numai fazanul auriu se bălăcește-ntr-o casoletă de smântână Boni, de 800 ml, cu 12 la sută grăsime.

LOGARITMI ȘI PENICILINÃ

Deși ne chinuie o viroză, asta e, am tras aer rece, pe nara dreaptă, intrăm zâmbitori. Luciei Lefter, primărița din Budești, îi place buna noastră dispoziție și se luminează la față. Ce-i? Îi explicăm faza: Știți, astăzi are loc dezvelirea marelui monument. Aha, știu, că m-au invitat și pe mine. Lucia Lefter n-a mai ajuns la Călărași. E trezită de la 4 dimineața, ne explică faptul că a trebuit să meargă la Oltenița, că are probleme de sănătate, o supără o colică biliară. Și? Păi să vedeți fază, trecem noi la explicații. Pe la 11, șeful de cabinet al primarului Dragu primește un telefon. Ãla cică e de la guvern, de la cabinetul primului-ministru, turuie-ntruna, că Tăriceanu e în drum spre elicopter și că vrea să participe și el la dezvelirea monumentului și că s-ar putea să întârzie puțin. Doamne, se-nchină primărița, ești nebun! Și fraierul ăla a luat-o de bună? Nu știm, noi vroiam să stăm în stadion, să-i vedem pe fraieri cum îl așteaptă pe Tăriceanu, cu elicopterul. Sigur c-a luat-o drept bună, l-am pus și să noteze, i-am spus că-i notă telefonică și că autoritățile locale și județene să facă toate demersurile pentru primirea primului-ministru. Râdem de ne prăpădim, Lucia Lefter se-nchină, noi ne ținem de partea dreaptă, în dreptul plămânului, ne supără când râdem. Pe noi ne-au invitat de la 10:30, ne explică, în continuare, să stăm acolo și să vedem ce? Avem și noi problemele noastre! Du-te la doctor, la Oltenița, așa-mi trebuie, eu știu, că sunt de specialitate, că am probleme din cauza regimului alimentar pe care nu-l respect, cafea, țigări cât cuprinde. Devenim și noi atenți: pe masă, un pachet consumat aproape de Viceroy Light, o țigară în mână la primăriță, din care trage cu sete. Așteaptă următoarea noastră întrebare, crede că suntem puși pe interviuri, așa că o luăm prin surpindere: Auziți, doamnă, ce-ați făcut ieri de mâncare? Se-nseninează și mai mult primărița. Îi place felul în care punem problema. Pare ușor sătulă de stereotipuri, e o femeie care a văzut multe, a lucrat mult cu oamenii, când zâmbește, se vede de la o poștă că e tot o femeie frumoasă. Am crezut c-o să mă-ntrebați de școli. Nuu, doamnă, toată lumea întreabă asta, noi vrem să știm, simplu, ce-ați făcut de mâncare ieri, acasă, mai aveți timp de făcut mâncare? Râde. Am făcut ciorbă de burtă, noi îi spunem că e o mâncare pretențioasă, e migăloasă, știu, dar așa a vrut Denis, Denis e fiica primăriței, elevă-ntra X-a, la Oltenița, deci ciorbă de burtă și pifteluțe marinate și simple. Înainte de asta, dacă vă interesează, am avut sărmăluțe cu foi de varză și am făcut susan, asta am făcut, am băgat semințe de susan la fiere! Suntem la ora de cultură culinară așa că, ne explică Lucia Lefter, astăzi, după ce a fost la doctor, se trece la regim alimentar de necesitate: cartofi fierți și brânză dulce. Tot nu ne lăsăm: Și-aveți timp? Oftează. Sunt zile când sunt obosită, mă simt eu obosită, sfârșită, dar tot ce înseamnă gospodărie trece prin mâna mea. Am auzit că unii au femeie-n casă, dar eu nu fac asta, suntem o familie normală, e treaba mea de gospodină. Ne facem ochii roată prin birou. E cochet, canapelele, oranj, degajă căldură, în aer e un miros ușor, dar persistent, de levănțică. Da, vă uitați, ne ia la rost primărița, dar vă uitați degeaba! Vedeți că întrerupătorul nu e strâns, e șui, că trebuie tot eu să-l repar și p-ăla! Are dreptate, nu-l văzusem. La treabă, în primărie, pe teren, prin comună, Lucia Lefter stă și câte 12 ore. E mult și pentru un bărbat, e obositor, fără discuție, dar primărița din Budești degajă o energie molipsitoare. Păi, nu ne lălăm noi, punem cazul că stați 12 ore cu treabă, da? Da! Apoi vă duceți acasă, soțului îi este foame, fata vrea să fie ascultată la logaritmi, știați c-au trecut la logaritmi? În sfârșit, o punem în încurcătură. Nenicule, eu știu cu microbiologia, cu psihologia, cu chimia, partea de care vorbiți e treba tatălui. Aha! Și, vă spuneam, veniți după 12 ore, se întâmplă astea, n-aveți mâncare gătită, e și vremea de pus varza la murat, gogonelele, castraveciorii, ce faceți?! Se simte un nor întunecat trecându-i peste privire. Sunt nopți în care dorm și două ore, sunt nopți în care dorm și opt, primesc telefon și trebuie să ajung nu știu unde. Sau mă duc eu prin oraș, să văd: paznicul doarme la școală? Dar cel de la primărie? Funcționează toate becurile? Nu vă mai spun când e discotecă... Discotecă se dă, din câte știm noi, în mijlocul orașului, la fostul complex comercial, ajuns acum în proprietatea unui afacerist local care, la aproape 50 de ani, s-a trezit că vrea să dea bacalaureatul și-a fost picat pe criterii politice, zice el, la geografie. Când e discotecă, nene, se blochează drumul național, se-mbată, se mai iau la bătaie. Eu, ca primăriță, mă bag între ei să-i despart, e o adevărată nebunie. Și nu vă e frică? Frică?! Păi cine are curajul, oricât ar fi de beat, să dea în mine? Vai de mama lui! Vă spun eu: au mai mult respect față de o femeie, știți că sunt primăriță peste o localitate grea, prima dată au spus că ce să facă și femeia asta, că e femeie. Dar au văzut că lucrurile sunt altfel. Ne aducem aminte de fată. Doamnă, dar Denis, copilul, primea amenințări scelerate, pe telefonul mobil. Ce-ați făcut? Scelerate?! Erau demente! Copilul s-a speriat la început, apoi nu le-a mai băgat în seamă, însă am turbat eu. Am făcut 7 plângeri la poliție, 7 și n-am primit nici un răspuns. Oftăm. Nu-i de mintea poliției, doamnă, vă spunem noi, poliția știe doar să facă procese-verbale și să dea amenzi, asta știe. Mai primește amenințări, înjurături, pe "mess", continuă primărița. Doamnă, și soțul, ce zice soțul când, în miez de noapte, plecați să vedeți de becuri, de discotecă, de paznicul de la școală? Nu se supără? N-o prindem! Soțul, he-he, am un soț de milioane! Înainte să candidez, am discutat în familie și s-a înțeles de la sine că situația, acasă, va fi alta, asta în cazul în care aveam să câștig. Soțul?! Păi el mă duce! Și cum reușiți să stăpâniți situația, oamenii? Simplu. Întotdeauna m-am înțeles cu ei, că nu i-am mințit. Am lucrat în sănătate, am lucrat cu omul, să-mi aduceți aminte să vă spun o poantă, deci vine omul la mine să-l ajut cu cutare lucru. Eu nu-l port pe drumuri. Îi spun: nene, se poate sau nu se poate, fără povești, fără vino mâine, deci nu, îi spun verde-n față dacă pot să-l ajut sau nu sau dacă este legal sau nu, fără povești. Îi spunem să ne zică poanta aia. A, poanta, stai să vezi! Se duce femeia cu copilul la doctor, iar doctorul îi spune de copil că are râie. Femeia turbează, cum râie, dom' doctor, mie să-mi dați trimitere la București, nu mă iau eu după tine că habar n-ai. Doctorul, la insistențele femeii, îi dă trimitere la București. După un timp, vine femeia și-l ia la rost pe medic: Ai văzut, habar n-ai de meserie, copilul n-avea râie, uite ce-au zis doctorii de la București, are scabie! Iar râdem, îi cerem primăriței să se potolească, ne tot ține un junghi. E o nevralgie intercostală, îți trebuie Midocalm tablete și un miorelaxant. Se ridică și se duce la birou: Ia să vedem, avem Nospa, de 40 de miligrame, Liv 52, Dolomit, Metroclopramid, Emetiral, n-am, dar te duci la farmacie, ai grijă, trebuie să urmezi tratamentul trei zile și-ți trece, tot eu mă cert cu vicele, are glicemia mare, în termeni medicali se cheamă că nu respectă regimul igienico-dietetic, vai de mine, dar ce-i fac numai el știe! Păi sunt oameni care vin și-acum la mine să le fac injecții! Credeți că, la primărie, scapă vreunul neinjectat de mine?! Ei știu că la mine, la birou, e o adevărată farmacie, se găsesc bomboane și prăjituri, nu băutură, ca la alte primării, la mine așa se lucrează, cu bomboane și cu prăjituri, ai mare noroc că nu ai rețetă de antibiotice injectabile, ca nu scăpai fără să te-nțep!

FACTURA DE REGULARIZARE

La tanti Mioara, la ușa apartamentului său, a bătut moartea. Are în mână, de parcă ar lucra la Enel, factura de regularizare. Mai întâi, precum zmeul din poveste, cel cu șapte capete, și-a trimis buzduganul înainte de a ajunge la ușă, să bată el, cât poate de tare. A bătut astfel încât bărbatul lui tanti Mioara, nea Vasile, a căzut la pat parcă secerat. Acum pășește sfios nea Vasile, cu toată partea stângă paralizată, se mișcă ținându-se de pereți, de scaune, de un toiag amărât. Nea Vasile a fost cel la care a venit prima factura de regularizare, că așa e moartea, lucrează cu consumul în avans și cu plata estimativă, cu termen de scadență la 24 ale lunii. În apartamentul lui tanti Mioara și al lui nea Vasile, miroase ca într-un rai păcătos. Toate au fost lăsate în părăsire, fereastra deschisă, la parter, aduce cu ea colbul lunii mai. După atacul cerebral, nea Vasile nu s-a mai dat jos din pat, asta cu luni în urmă, tanti Mioara era cea care-l susținea și-l schimba, ca pe copiii sugari, de pamperși. Nea Vasile e un suflet mare într-un trup de copil. Acum e o umbră. În dormitor, unde stă cât e ziua de lungă, privește cu un ochi obosit către un televizor cu diagonala de 34 de centimetri. Pe perete, un tablou vechi de zeci de ani, arătându-l pe el zâmbind cocoșește și pe tanti Mioara, cu privirea sfioasă. Am mai văzut astfel de portrete, e un tablou de nuntă, cât să fi trecut de-atunci?, dar nu-l obosim pe nea Vasile cu astfel de întrebări. Mănâncă napolitane cu mere. Când ne vede, dă să-și tragă pe el o pereche de izmene, nu-i este rușine, boala l-a marcat mult prea profund ca să-și mai facă astfel de griji, dar a rămas cu umbra aceea de sfială cum că nu e frumos ca unul mai tânăr să te descopere în goliciune. Tanti Mioara are părul scurt în cap, iată, a fost rasă de curând, că moartea a vrut să-i trimită și ei o factură de regularizare cu datele complete, dar și cu penalități de întârziere. Tanti Mioara a suportat pe picioare boala soțului. Vreo 3 luni, atât a suportat că, pe urmă, a venit moartea și i-a dat un cot, spunându-i să se pregătească. N-o mai recunoști pe tanti Mioara. Era sufletul scării, săritoarele la cele bune, un om modest, trăind în demnitate. N-a rezistat prea mult tanti Mioara să-l vadă pe nea Vasile bolnav și să-l ajute. Acum respiră printr-un tub, dintr-un aparat care se numește Respironics, conectat la priză, 200 de milioane costă aparatul ăsta, luat prin Casa de Asigurări de Sănătate. Acum, tanti Mioara își cumpără aerul, 3 milioane, dintr-o pensie de 4, cheltuie lunar cu tuburile de oxigen. Crunt a mai lovit-o viața pe tanti Mioara. Și doar nu făcuse mare lucru, a crescut 3 copii, fata e măritată pe la Giurgiu, ne povestește, și n-o lasă, mamă, bărba-su să vină să mă vadă, că cică nu-i rămâne averea ei, ci la băieți. Averea e un apartament cu două camere, la parter. Ca oamenii gospodari, până să cadă în boală și până să vină moartea să zgârme, la ferestre, s-au apucat să placheze cu gresie și cu faianță pereții de pe hol, din bucătărie și din baie, că așa au văzut pe la casele ălora care au venit cu bani de pe plantațiile de căpșuni, din Spania. Tanti Mioara și nea Vasile nu mai pleacă nicăieri. Își făceau veacul pe la scară, ciupindu-i pe țânci de obraji, ca un reflex al dorului care-i ardeau de proprii lor nepoți. Nea Vasile stă în dormitor, tanti Mioara zace în patul din sufragerie. Câte o masă e în fiecare cameră. Și câte un televizor. Am ajuns să-mi rog moartea, asta fac. Am ajuns s-o rog să vină și ea, afurisita, nu vrea. Pe masă, la nea Vasile, stau pungile cu medicamente anticoagulante, nu le luăm seama, sunt mult prea multe, tanti Mioara ne spune că moșul meu, da-da, tot a început să se miște prin casă, mai vine o vecină, are grijă de noi, îi dăm, maică, 5 milioane, ieri am luat amândoi pensia și gata, s-au dus banii. Pe masa din sufragerie, stau alte două pungi cu medicamente. Scotocim și noi. Pe lângă unguente, cu care să-și trateze pielea rănită de atâta stat în pat, hydrocortisone succint sodic, soluție injectabilă, nu știm la ce-i folosește. Din Urgendol, soluție injectabilă, mai are două cutii. Ne uităm și vedem că-i un opioid cu acțiune centrală. Morfina a terminat-o ieri. Nu mai mănâncă tanti Mioara. Nu mai mănâncă nimic, nu mai vrea nimic, poate un pește dacă mi-ai aduce, d-ăla de care știi tu, ne aruncă nouă peste patul desfăcut. Ne-au chemat amândoi într-un suflet. Recunosc că sunt derutați și că nu mai înțeleg mersul lumii. Enel, desigur Enel trimisese, desigur, factura de regularizare. Au venit de la Renel și mi-au spus c-o să ne taie lumina. Înțelegem, într-un final că, de-a lungul timpului, ca-n viață, tanti Mioara și nea Vasile au declarat mai puțini kilowați decât consumul real. Apoi se clarifică și faptul că ei nu aveau cum să declare mai puțini câtă vreme nea Vasile abia de câteva zile se plimbă, de două ori pe zi, din pat spre baie și retur, iar tanti Mioara zace, de luni bune, în patul din sufragerie. Poate s-a făcut vreo greșeală? Dar n-am făcut-o noi! Nea Vasile, vorbind încet, nu vrea să asculte argumentele noastre. Să vezi că vin și taie lumina! Cum o să mai respire femeia asta? Ne uităm și vedem: în Respironics, alimentat la priză, gâlgâie un gât de apă. Ne spunem să-i deranjăm pe șefii cei mari. Prima dată îl deranjăm pe Ninel Damian, e trecut de ora 8 seara, ne răspunde șoferul și ne informează că distinsul deputat e într-o ședință. Vă sună el mai târziu! Domnul deputat n-a mai sunat. Încercăm la prefect. Ne-au spus că mâine vin și ne taie lumina! Telefonul prefectului sună prelung. Sunăm la Emil Mușat, tanti Mioara și nea Vasile i-au șetrs mucii, când era țânc. Subprefectul nu-și mai aduce aminte, dar ascultă atent. Ne spune să-l sunăm dimineața. Ne facem curaj și-l sunăm pe Vali Deculescu, directorul de la Enel. Omul e înțelegător, ne așteaptă, a doua zi, cu o cerere și cu caracteristice tehnice ale aparatului de respirat. Rămânem siderați. Îl sunăm pe Dinulescu, Dinulescu e în ședință, așa că ne conversăm cu Vali Gâdea. Ajungem la concluzia că punem noi 1 milion și ei diferența, să acoperim costul suplimentar. Rămâne că ne sună după ședință. Și n-a mai sunat... Respironics gâlgâie înfundat, în casă miroase greu, tanti Mioara ne roagă s-o săltăm mai mult pe pernă, moșul a venit și el în sufragerie, doar are musafiri, ne tratează cu suc de portocale, moartea zâmbește pieziș, poate vine, mamă, că prea m-am săturat.

DUMNEZEUL DE PE MESSENGER

De câteva zile, Nicolae Eremia, primarul din Alexandru Odobescu, este trecut la regim strict, nu mai mănâncă decât salate. Nu mai pot mânca, nene, nu am somn, mă trezesc la 5 dimineața, noi îi spunem că e stresat, iar acesta recunoaște, așa e, mă tot gândesc la creditele pe care le am, 200 de milioane pentru avans la apartament, apoi alt credit pentru mobilă, zugrăveală, omul, în 2005, și-a luat apartament cu 4 camere, așa că are de tras. Și peste toate, are belea mare cu copilul cel mare, Sebastian, are 11 ani, m-a disperat, să vezi, doar ce m-a sunat, să-i explic eu cum se doanlatează de pe gugăl, că altă treabă n-am, trebuie să învăț și așa ceva, eu nu știu ce e asta. Stă toată ziua pe net, îi spunem că e boală generală, îl mai întreb, Sebi, dar o carte nu citești și tu, apoi ne arată un rând de cărți, vreo șase, Ioan Neculce, cu O samă de cuvinte, ceva povești cu Păcală, dar și texte suplimentare și culegeri. Aia mică, ne spune, e o zgâtie de fată, he-he, Crinuța mea merge, din toamnă, la școală, s-a ocupat mă-sa, i-a cumpărat uniformă și ce-i mai trebuie, că-n sarcina mea a căzut să-i iau bicicletă, tu știi cât mai costă una? Se liniștește când aude că e undeva în jur de două milioane, pentru vârsta ei. Ce să fac, suport, băiatul scrie când vrea el, citește când vrea el, mănâncă la fel, stă toată ziua pe un joc de-ăla de se-mpușcă între ei, nu știu ce e, îi zicem noi, cuntărstraic, știi ce mi-am zis, că băiatul seamănă cu mă-sa! Ãștia sunt copiii, l-a avut 3 zile în tabără și-a venit răcit-cobză. Așa că, de câteva zile, o dau numai pe salată de roșii și apă, nu dorm bine, te culci seara cu gândul la rata reziduală, la dobândă și vezi că abia o scoți la capăt, îmi zic că e de la lipsa de timp, dacă alerg toată ziua, când să mai mănânc? E drept, ne spune că îl mai sună aia bătrână, e în sat, îmi zice, vino, Nicușor-mamă, vino să mănânci și tu ceva, de unde să știe ea că mâncarea cea mai bună o face soacra, normal, vrei să mi se suie femeia-n cap? Din salariul de primar, Nicolae Eremia dă în stânga și-n dreapta. N-am ce face, mai vine omul cu o rețetă, îl știu că n-are de unde, așa că bag mâna-n buzunar, vine tanti Floarea, apoi un altul, să nu-i dați numele, e bolnav cu inima, noroc că au luat copiii vacanță, de la grădiniță, că mai aveam câțiva clienți. În comună, oamenii trăiesc din agricultură și de pe urma orătăniilor crescute în bătătură, ne gândim că fie s-au învățat așa, fie sunt disperați, câtă vreme, pe lângă cele pentru burtă, omului îi mai trebuie săpun, bani de butelie, de curent, dar și de bere, Nicu Eremia râde, lasă-lasă, domn' primar, uite, e ora 10, dar consătenii matale cam stau agățați de halbă, așa e, dar și asta face parte din viața omului, el n-a mai fost la crâșmă de tot să fie o lună de zile, a fost la serbarea zilei unui amic, noroc că a fost la biserică, acum vreo două săptămâni, la părintele Silvestru, am pus și eu o lumânare la biserica cu geamuri termopan, dar îl luminăm repede, și protoiereul poartă, de urechi, hands-free, a dat tehnologia-n noi, mâine-poimâine intră și Dumnezeu pe messenger, noroc că, pe trei hectare, se bucură primarul, i s-au făcut pepenii la fel de mari precum dovlecii furajeri, ce să zic, la noi s-a uscat tot grâul, porumbul e cât umbra unui copil, iar la Mânăstirea arată ca-n reclame, eu de-colo vin acuma, să vezi, nene, ce porumb frumos e pe-acolo și, dacă vrei s-o știi de la mine, sensul vieții e să nu depinzi de nimeni. Cred că sensul vieții este să ai un echilibru în toate. Să vă spun! Am fost zilele trecute prin cimitir, asta e adevărata problemă, ne mor bătrânii, am lățit cimitirul, 3 rânduri, cu 20 de gropi, iar acum e plin. Și mama, săraca, tot trage boala pe picioare, doctorii, în fiecare an, îmi spun că nu mai apucă toamna, dar e îndărătnică și se luptă, poate să-mi mai lumineze și mie sufletul, că tare mă bucur când mă ia la rost, că și la vârsta asta mă ceartă! E răcoare în biroul primarului. E marți, lumea nu prea se înghesuie, pe pereți stau atârnate 3 icoane, pozele cu Sebi și cu Crinuța stau pe birou, mai în lateral o bucată de lemn, cu inscripția eu nu promit nimic și asta o respect, primarul Eremia are pe el un tricou de firmă, marca Lotto, astăzi s-au anunțat 34 de grade la umbră, o să ne topim cu toții de caniculă, ieșim prin curte, satul respiră sacadat, dinspre Gălățui vine un aer proaspăt, plopii de pe șanț par decupați dintr-o fotografie veche.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!