E sigur că soarta nu mi-a hărăzit darul de a mirosi din depărtare capcanele pe care mi le întinde viața. La fel ca și fiara hăituită și eu știu bine că ele există, în codrul des al zilelor în care mă aventurez cu ochii închiși, însă nu le presimt, ca să mă aștept sau chiar să le evit. Astfel că bolovanul ori bâta evenimentelor îmi cade-n cap, zdrobindu-mă, sau crengile subțiri ale hazardului se surpă brusc sub mine, aruncându-mă în fundul unei gropi întunecoase, din care - dacă ies - ies frânt sau rănit.

Mai mult, câteodată pare că nici climatul din jur, care ar trebui să mă neliniștească și să-mi trezească bănuieli, nici el nu mă avertizează că sunt o fiară urmărită de haitele nenorocirii. E drept, că după ce mi-i capul spart, îmi dau deodată seama de toate acele particularități care fuseseră net scrise în ființa mea; dar, ce folos - ori poate ce noroc - că nu le pot citi decât după aceea, după ce malul s-a surpat pe mine...