m-am trezit de huruit rânduri și rânduri de oameni împingeau niște lăzi mari de fier înspre gura de întuneric din care nu s-a întors nimeni niciodată lumina posacă a reflectoarelor din colțuri nu permițea privirii mele dezertoare să treacă alături de acești oameni

eram într-o încăpere neobișnuit de înaltă cu pereții formați din tuburi imense de nai

din tavanul de întuneric coborau lanțuri anume spre a-mi înfășa trupul proaspăt simțeam frigul ruginit altoind în carne

oamenii nu vorbeau deloc între ei lumina atât cât era acoperea brațele prea lungi ale umbrelor uneori reușeam să mă prind cu privirea de rutina aceasta fluidă a clipei

nu știam ce să cred descumpănirea devenise albicioasă ca un strat de mucegai peste gânduri

bărbați femei unii înalți alții scunzi și dolofani unii cu pielea măslinie alții sidefii unii cu ochi albaștri alții cu ochii închiși cu toții împingeau aceste lăzi scrijelind tăcerea cu urletul greoi al podelei de ciment

trecerea era definitivă

în mine creștea un spic de singurătate. atât de simplu era.