poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1157 .



Bucătărioara...
personale [ Jurnal ]
La frământat…

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [silw ]

2011-06-15  |     | 



Planul tatălui era de a construi ceva special… o bucătărioară de vară, care să adăpostească: un beci, un depozit de rumeguș, un cuptor … și nelipsita sobă de vară. Pentru a-și pune-n faptă planul era nevoie de multă muncă și mai ales, mult timp. Pe-ndelete, cu chibzuială, mâna sa pricepută economisea întotdeauna ceea ce ar fi trebuit să plătească meseriașilor care munceau cu ziua, pe ici pe acolo, dacă erau tocmiți.
Prin anul ’70, când aveam cam 11 ani, a sunat ceasul împlinirii acelui plan al său.
Din primăvară a-nceput să care pământ galben. Văcuța pusă la jug, săraca Doina, parcă slăbea pe zi ce trecea. Patru căruțe aducea într-o zi. După amiaza mergeam și eu cu el. Lutăria „Coasta lui Alozie” nu era departe, însă lua timp mult încărcatul. Mare lucru eu nu făceam: duceam pe Doinița… de funie să mănânce cât mai bine, în timp ce tata se ocupa de încărcatul căruței cu pământul galben. Când mă chema, îi încredințam pe Doinița hrănită bine. Parcă știa greul ce o aștepta și, nu prea ar fi vrut să „ia jugul”. La micuța pantă ce o avea de urcat, tata punea o mână și împingea în mâna căruței, să ușureze povara. Și eu făceam la fel, în partea dreaptă a căruței. Sărăcuța de ea… văzând panta, parcă își lua avânt… dar când să ajungă-n vârf, nevrând să cedeze greutății, când și când îngenunchea cu picioarele din față. O compătimeam… dar degeaba. Tata striga doar, sau îi arăta biciul; ea înțelegea și, cu sforțări uriașe, scotea căruța sus la drum. Deasupra încărcăturii de pământ, întotdeauna era o cioată, pe care, dacă văcuța s-ar fi oprit pe neașteptate, eu ar fi trebuit să o pun repede la una din roțile din spate. Nu prea era nevoie de intervenția mea…
A doua zi, cele patru căruțe de pământ puse la un loc, tata le nivela cu sapa, apoi din mijloc începea să tragă pământul spre înafară… părea o joacă de copil, un crater de vulcan în miniatură. De la fântâna din curte, cu două găleți pline doar până la jumătate, căram apă repejor; o vărsam… în crater. Tata trăgea cu sapa, de jur împrejur, pământ de pe povârniș, până dispărea tot craterul într-o movilă… mocirlită. Nivela iarăși acea grămadă într-o formă circulară cu un diametru de cca 3 metri. Urma împânzitul paielor. Era treaba mea. Ce plăcere… într-o cuvertură uzată aduceam paie rămase din vara trecută; de pe margine aruncam paie peste pământul muiat cu apă. Picioarele albe ale tatălui, cu pantalonii suflecați deasupra genunchilor, dansau tananica. Își punea mâinile-amândouă-n brâu și începând din margine, făcând ocol de câteva ori, afundându-se-n mocirla galbenă, îmi spunea: ”Tu-n urma me’ azvârli iarî pai…” Mă conformam ordinului cu plăcere. Îmi dădusem seama că de multe ori chiar îmi știa … gândurile. Atunci gândeam: „trebuie să fie plăcut să simți cum pământul devine plastilină…” M-a-ntrerupt vorba tatălui: ”Hai…! Dă-ț’ pantalonii jios șî vin’ sâ frămânț’ șî tu cu mini…” Dacă aș fi suflecat doar pantalonii, sigur aș fi ieșit cu ei murdari. Cum să nu asculți de tata? Papucii deoparte, pantalonii pe gard… ”Dă mâna la mini…” Și, cu tata de mână am început să calc… greoi prin mocirla cu paie. Primul pas a fost înfiorător… răceala aluatului m-a-nvăluit până la genunchi… simțeam și cum paiele atingeau pielea finuță, neobișnuită cu asemenea „operații”. De-atâta-nvârtit, fiind spre centru, mă cam luase amețeala… „Ni-ntoarșim acuma… dă mîna șelaltî” – spuse tata, înțelegând de ce-l trăgeam mai tare de mână. Mai trebuiau paie… cu durligele goale, cu țolul pe spate, am dat fuga să mai aduc încă o dată. Contrația paielor în aluatul de pământ, tata o simțea la picior sau chiar și doar la o simplă vedere…: ”Nu trăbi’ sî șii niși pre mulci pai, da’ niși pre puțîni! Dacî-s pre mulci la un loc, sî rup chirpișii gi-acolo; dacî-s pre puțîni, crapî chirpișii șî iar’ nu-i ghini”…
Uite-așa luam aminte-n fiecare zi câte ceva folositor… pentru viață. Greul urma de-acum…

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!