agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1129 .



Abrutizarea iepurelui de stepă - 2
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [grupex_2007srl ]

2011-07-03  |     | 



Pelinu - ud și plin de mătreață

Satul Pelinu, aparținând comunei Dor Mărunt, nu numără mai mult de 40 de case și vreo 200 de suflete. Se află la circa 5 kilomteri de satul Dâlga și la 7 kilometri de localitatea administrativă. Ca să ajungi acolo, dinspre Lehliu-Gară, trebuie să faci la stânga, pe un drum desfundat și care te duce direct în inima Bărăganului.

A nins ca niciodată și peste acest sat. La intrare, pe șleau, o wollă, venită de la Călărași, își face de lucru. După care satul ni se înfățișează ca un câine ud și plin de mătreață. Pe strada principală, într-o bojdeucă, funcționează o dugheană, aceasta fiind unul din cele două magazine sătești. E chiar în apropiere de strada Belșugului, asta ca o ironie amară. Ne întâmpină patronul, neras,tras la față. Ne spune că satul se caracterizează într-o singură frază: “Amărăciune, frate, amărăciune”. În dugheană, de peste vară, au mai rămas câteva doze de bere “Timișoreana”, dar și una de “Ursus”, fără alcool. P-asta din urmă nici nu mai știe de când o are. “Am avut un bax. S-a mai băut pe căldurile alea mari”. Nici el nu știe de ce-o mai ține. Se caută, de regulă, vinars, iarba-dracului, adică tutun, dacă se poate cât mai ieftin. Pastă de dinți, din care are câteva cutii de “Colgate”, nu mai știe când a vândut ultima oară. Lumea se spală, dimineața, cu țuică, ne spune, ia o gură și-i ca nou. Patronul, care e provenit de la Capitală, ne spune că satul este îmbătrânit și că tot tineretul a fugit unde a văzut cu ochii. Vinde, la zi, cât să nu moară de foame. El spune că face vânzare de 1 milion, dar nu-l credem. “E vai de mama noastră, vând 20 de pâini”. La Dor Mărunt, lumea care are treabă este dusă de cei care au autoturisme, contra-cost. Care nu are bani să plătească, să zică mersi dacă are cizme. Altfel, stă până dă colțul ierbii.

Satul nu are biserică. A avut, dar e toată degradată, căzută, mușcată de crivăț și de ploile de peste ani. E undeva în dreapta, dincolo de strada Speranței, semn că ăia care au dat o astfel de denumire a șleaului a avut un umor de-a dreptul bolnav. Nu e preot în sat. Dacă se întâmplă vreun necaz, vine popa de la Dâlga, dar și ăla când poate, căci e bucureștean, deci e popă-navetist. La nenorocire, omul nu este dus la altar. Vine popa și face, de ochii lui Dumnezeu, o slujbă în casă. Se înmormântează simplu aici: “Ușurel la cimitir și gata!” În sat, nu e rețea de alimentare cu apă. Ion Nițulică, primarul de la Dor Mărunt, spune că va ajunge cu conducta și pe-aici. Când a preluat el primăria, nici nu se vorbea de așa ceva. Acum, se laudă acesta, sunt 5 kilometri de conducte de apă potabilă. Despre primar, patronul de dugheană spune că e băiat valabil. “Mai vine pe-aici,e băiat săritor. Are treaba lui, acolo, la primărie”. În zăpezi, oamenii au dus-o extrem de rău. Se prezintă și afaceristul: Iordache Florea, cunoscut în sat drept Marian Comerț. Nu are ce să ne mai spună. În magherniță, îi picură apa-n cap. Pe rafturi, alături de prafuri pentru mâncăruri ca la oraș, adică niște pungi cu “Delikat”, mai are și niște rotițe de cașcaval, spune el, dar noi le recunoaștem drept specialități din spumă de brânză. Nici din astea nu-și mai aduce aminte când a vândut. Îi spunem că sunt bune la pizza, iar acesta râde cu poftă. “Da, pizza, la Pelinu, așa e! Nici nu știe lumea cum se face pizza!” Îl știe și pe Ion Iacomi, un sătean fugit de la un partid la altul, cât să aibă și el șansa de a deveni primar. “E-te pârț, ce să facă Ion?”

Se caută, de regulă, pâine, zahăr, bulion. Dar și câte-o tărie. Afară, un tătăic se laudă că a băut un coniac. Ar mai bea unul, dar numai dacă-i facem noi cinste. E cam are de urechi, dar ne înțelegem până la urmă. N-a fost niciodată plecat din sat. I se spune Trandafir Toader, dar lumea-l știe drept Geabă. Are 78 de ani, iar baba e acasă, cu bătrânețea. De mâncare, azi, face un produs extraordinar: “E, ce-avem!” Nu vrea să ne spuneă ce anume are. Insistăm, așa că omul e nevoit să ne spună până la urmă: “Mămăliguță, nene, mămăliguță”. Apoi ne mărturisește că are baba adventistă de ziua a șaptea, așa că la ei nu se mănâncă preparate din porc. El nu s-a dat după religia femeii, chiar dacă a iubit-o. “I-am iubit ființa, adică pe ea”. Mândra, Trandafir Alexandrina, zisă Sanda, e trecută și ea prin viață. Primarul e băiat bun, zice acesta, după ce soarbe o gură de vinars, numai dacă s-ar implica mai mult și pentru satul lor. “Io, vă spun drept, e băiat valabil. Îl mănâncă unii și alții de cur”. Ne spune și cine: Ion Iacomi. Despre asta, știe el, ne face semn că are pâlnie în loc de gât. “E o jigodie. Dacă spun jigodie, atunci jigodie e!” E mulțumit că e apă în sat, dar numai de la Dumnezeu, iar cu zăpezile din februarie, mai că s-au săturat. “Ei, ce ne-a dat Dumnezeu!” Geabă știe că tineretul din sat e plecat de foame. Nu mai e tineret. La biserică, nu are unde să se ducă. “N-am unde să mă duc”. De 4-5 ani de zile, morții nu sunt duși la biserică. Doar sunt purtați pe năsălie, cât să fie de mândrețea satului. “Vă spun din suflet, din ce știu eu: satul ăsta a fost unul de binefacere la toți. Toți primarii s-au făcut oameni de pe urma lui”. De meserie e, normal, tractorist. Îi știe pe toți inginerii din zonă: pe Magla, pe Roibu, pe frații Popa. Coniacul n-a fost pe burta goală. A fost după ce a balotat o conservă de carne, adusă de Crucea Roșie, de la ajutoare.

Satul a stat înzăpezit aproape două săptămâni. A fost jale. S-a mâncat, ni se spune, ce a dat și ce-a avut omul prin casă. Stăm de vorbă cu Spiridon Romulus. Acesta începe să enumere produsele: “Niște șuncă”. După asta, omul se mai gândește, dar nu-și mai aduce aminte să fi fost și altceva. Nu înțelegem prea clar, dar ne spune că i se zice Vieru a lui Spiridon Radu. Se duce să ia un pachet de țigări, dar nu pentru el, ci pentru altcineva. De primar știe că e băiat cumsecade. “Așa e pentru mine”. Își aduce aminte că, de când cu zăpezile, primarul le-a bătut la ușă, cu pachete. Au fost nemaipomenite, pe sărăcia și pe iarna asta. Spiridon se uită atent la noi: “Zici că vrei să-ți faci o gagică aici?! N-ai, nene, de unde, sunt numai babe”. Ne dă și rețeta: “Trebuie să căutați prin altă parte. Sunt numai bătrâne, vai de mama lor”. Lumea trăiește din pensie, cu o medie de 350 de lei. Dacă e vreo problemă, ca lumea să ia o adeverință de la primărie, drumul e făcut pe jos. “Ne țin pantofii, numai cizme să avem!” Spiridon așteaptă, cu speranță, primăvara, mai o ștevie, o lobodă, iar viața capătă o cu totul altă culoare. Tot pe drumul principal, un alt fiu al satului, Băncilă Gheorghe, ajuns la bătrânețe să-și mănânce sufletul prin pustietăți, după ce-a lucrat ani buni, ca electromecanic, la București, merge agale, spre inima așezării, care e magazinul sătesc. A plecat să cumpere cafea, neapărat Fortuna verde. Știe ce se întâmplă cu lumea din sat: “A furat-o somnul”. Îl știe pe primar și-l caracterizează rapid: “E băiat bun, dar e înghesuit de consilieri”. Lumea trăiește din pensie și din creșterea animalelor. La primăvară, pericolul spune că va veni din pământ. Apa va începe să băltească. E și el de acord că strada Belșugului are o denumire cât se poate de amuzantă: “Da, e belșug până peste cap. Nici nu mai știm cum să ieșim afară de atâta belșug!”. Despre strada Speranței are altă zicală, de mahala: “Da, strada Speranței, așa e. Trăindo sperando, murindo căcando!” E și strada Lalelelor în zonă, dar nimeni n-a văzut astfel de flori pe ea.

La Băncilă acasă, ne întâmpină Alma. Latră, nici ea nu știe de ce. Soția lui Băncilă ne spune că e cardiacă. Are toată bătătura năpădită de zăpadă. Și-a croit drum până la fântână și până la magazia cu lemne. La căcăstoare n-a mai avut putere să facă drum, așa că se suie pe-un morman de nea, cât în dreptul acoperișului cotețelor de porci, și se-apucă să plângă. “A zis primarul că vine mâine, să ne ajute. Soțul a căzut pe gheață și și-a rupt coastele, aici, în stânga”. În sat se trăiește așa: “Vai de viața noastră cum trăim în satul ăsta amărât!” Magazinele sunt aprovizionate, spune ea, cu niște trăznăi, acolo. Plânge subțire, nu mai poate, când știe că are porcii acoperiți de zăpadă. Apoi își blesteamă soțul, că s-a luat după mintea lui. “Am venit după el. Și-am venit… Îl înjur, Doamne-Dumnezeule, că-mi blestem și sufletul din mine”. Nu are speranță decât în primar. Ne spune că mai sunt și alții care vor această funcție. Îl știe pe Iacomi, bărbosul, dar dă din mână a lehamite. “Ce să facă ăla?! Poate să bea o sticlă de vin!” Apoi ne spune să ne ducem la casa de peste morman, cale de câțiva pași, unde stă o babă și care-i vai de capul ei. Și-acolo ne latră doi câini pricăjiți. Bunicuța, stând între niște bulendre, mângăie doi pisoi. Cu ea, stă o strănepoată. Nu aude și abia vorbește. Înțelegem că are peste 90 de ani, dar și că a uitat-o Dumnezeu. “Eu mă duc, mamă, mă duc”, repetă. Sărăcia se ghicește în fiecare ungher. Doar focul, într-o sobă de lut, arde vesel, topind zăpada pusă în oale. Strănepoata, venită din Ploiești, nu se duce la școală. Mămăița știe una și bună: “Mi-e rău. Când vine Dumnezeu?” Azi, mămăița a băut, de dimineață, un ceai. În sat, lumea o știe de Șchioapa. În odaie, singura locuită, nu e curent electric. Pe perete, stă atârnată o lampă cu gaz. Icoana e pusă pe peretele dinspre apus. Nepoata spune că trăiesc bine. Trăiesc atât de bine încât se bucură când îi dăm să-și cumpere un pachet de biscuiți. Doar mămăița o știe pe-a ei: “Mă duc! Mă duc!” Vocea ei, din ce în ce mai stinsă, rămâne s-o luăm cu noi la oraș, câtă vreme ne-a rămas pe tălpi.

Istorioare despre depresii și plopi impari

49 de persoane au beneficiat, în cursul anului trecut, de serviciile Centrului de Asistență Medico-Socială, din subordinea Consiliului Județean Călărași. S-au totalizat 5.315 zile de îngrijiri medicale, cu o medie de 108 zile pentru fiecare asistat. Printre altele, Centrul de Asistență Medico-Socială Călărași, condus de Leontin Constantinescu, a achiziționat, pentru anul 2011, cantitatea de 2.400 de role de hârtie igienică, la un preț unitar de 0,349 lei, ceea ce înseamnă că fiecare beneficiar de servicii a folosit o jumătate de rolă pe zi. Unitatea beneficiază de 27 de angajați, funcționând în sistem de permanență.

Nu se face mâncare la Centru de Asistență Medico-Socială. Se lucrează în sistem de catering, însă există o sală de mese, unde funcționează un televizor color, dat pe Favorit Tv. Ni se explică faptul că unul dintre asistați a vrut s-o asculte pe Veta Biriș. E veselie în sala de mese. E și cald. Directorul știe că asistații care au pensii le mai trimit pe asistente să le cumpere una-alta. Dar nu alcool și nu țigări. "Am avut un astfel de caz, de ce să vă mint? Spunea că gata, domnule, plec. Ce, sunt aicea ca la pușcărie? Nu-mi dai și mie voie să beau o țuică?!" Omul era pe antibiotice, ne spune directorul. Până la urmă, a găsit o altă soluție. Cerea asistentelor spirt. În fiecare zi cerea, dar până s-au prins cei din personal că omul nu-l folosea la frecții repetate, ci făcea gargară cu el. E muzică și veselie, numai baterii la telecomandă nu sunt. Jovial, stând rezemat de spătarul scaunului, Aurel Negrilă ne spune că este aici din 2007. E drept, cu întrerupere. La întreruperi, acesta le spune concedii. "Am mai fost și în concedii. Mi-a mai dat domnul director câte unul". Asistenta șefă, Nicoleta Chiran, ne spune că e prea tânăr ca să beneficieze de pensie, însă și-a întocmit deja dosarul. Are 30 de ani de muncă vechime veselul, dar și 62 de ani bătuți pe muchie. Diagnosticul acestuia e ca al tuturor celorlalți oameni care trăiesc în România: are depresie! În plus, are o amputație bilaterală de degete, la picioare. De fel, e din Cărămidari. A fost găsit degerat în casă. Ni se laudă că are și o pensie de handicap, mai exact 33 de lei lunar. E numit drept veteranul centrului. "Cu țuica o bem doar în gând, când stăm la televizor. Domnul director e cu ochii pe alcooliști. E jale, nene, e jale!"

Aurel Negrilă are experiență cu presa. A mai dat o dată declarații presei, așa că nu i se pare un lucru extraordinar că-l întrebăm de una-alta. Personalul e de treabă. O laudă pe asistenta șefă: "Cel mai mult îmi place de ea. E înaltă, e brunetă... d-aia-mi place. E stilul meu!" Iar asistenta-șefă face ochii mari. Cu o zi în urmă, s-au servit ostropel și ciorbiță, ultima caracterizată drept bună. Negrilă a lucrat la Drumuri județene, apoi a fost dat în șomaj, asta prin 1996. "După aceea am decăzut". Știe că i se întâmplă ceva rău. Părinții acestuia, în mod cu totul ieșit din comun, sunt morți, așa explicându-și acesta de ce a ajuns pe drumuri. "Aicea am avut noroc". Când îl întrebăm dacă pensia-i ajunge de țigări, râde cu poftă. 40 la sută din venituri îi sunt reținute de Centrul de Asistență Medico-Socială. "Fumez. Mai apelez la șeful, la șefa. Șeful e foarte umanist, mai dă țigări așa". A găsit și o altă metodă de a se descurca: cere țigări celorlalți internați, în schimbul unor mici servicii. "Îi mai menajez, îi mai bărbieresc, le citesc presa, le mai dau noțiuni de cultură, hei, ce știți?!". E cert, nevoia te învață. Lângă el, Marin Constantin, cel care s-a trezit de dimineață cu gândul s-o audă cântând pe Veta Biriș, e din Sărulești. A ajuns aici prin intermediul primăriei. N-are copii. Moșului îi pare rău că nu prea sunt fete internate în centru, ci numai babe, de la 70 de ani în sus. "Cum să vă spun?! Sunt ca mamele noastre!" Intervine și Negrilă și recunoaște că-i fug ochii mai mult după asistente. Ceea ce e cert e că, la ziua pensiei, cu aprobare, cei internați mai fug până la colț, cale de două țuici. "Nene, bem, dar numai cu aprobare!" Îi merge gura așa fiindcă a fost secretar de U.T.C., dar nu vrea să ne spună unde, știe el unde și e suficient.

Mai e și nea Gheorghe Paraschiv, de fel din Perișoru. Ne povestește că a avut un accident, pe vremea când lucra pe câmp. A vrut să agațe remorca la un tractorist și nu știe ce i-a făcut la ambreiaj, remorca trecând peste el. S-a lovit la bazin, la picioare, accidentul petrecându-se prin 2008. Este de un an în centru. Starea de sănătate nu-i permite să se descurce cu 300 de lei pensie. E văduv, n-are copii, iar de la ziua de mâine nu mai știe ce să mai aștepte. "Nu se mai poate. Am ieșit la pensie la etate și nu se mai poate să mă sui pe tractor". Vara, de regulă, mai face câte o pauză și se duce la loc, prin sat, mai repară un motor și ce-i mai cade prin mână, cât să facă și el un ban cinstit. Nu recunoaște că are o mândră la Perișoru, pe care o vizitează numai când e cald. "Pe tractor, nu mă urc, că nu mai pot. Mi-ar plăcea să mai fac asta, dar nu mai pot". Îl știe pe Tudorel Damian, primarul din comuna de unde e de fel, dar dă din mână a lehamite, făcând semnul că e zurliu. "Văd că știți corect ce e cu el. Caută să atragă oamenii, să-i muncească zi-lumină, fără nici un ban, c-o mâncare de zarzavat și-o ciorbă lungă. Ãsta e adevărul". Aici, mâncarea e suficientă. Dacă are poftă de vreun măr, se duce la colț.

La "fete", mamaia Șerban e din Cuza Vodă și e venită doar de câteva zile. E trecută prin secția de geriatrie și stă la Centrul Medico-Social pe perioada de iarnă. Nu-l știe pe primarul Aurel Stan, dar a auzit că-i băiat de toată isprava. Cu fostul primar, Gheorghe Toma, are însă de făcut o socoteală. Spune c-a fost plimbată și ea la oraș, ca să semneze pe la notari că-i vinde lui pământul. "Am avut pământ, dar l-am vândut lui Toma, acum vreo 6-7 ani". A fost suită la mașină și dusă la oraș, câtă vreme interesul era al lui Toma. O altă mamaie, Bobeică, e din Călărași, stă la J-uri, fără lumină, fără căldură. A avut casă, dar i-au mătrășit-o copiii care-s plecați, acum, pe-afară. Nu-i place aici, spune că mâncarea nu-i bună, fiindcă nu e sărată după cum ar vrea ea. Asistenta Chiran îi explică faptul că e cardiacă și că n-are voie, dar nu are cu cine să se-nțeleagă. E cald în saloane. E și curat-lună, iar directorul e mândru de asta. Nu există program zilnic. E program de voie. Singurele reguli sunt cele legate de programul de masă și cel de tratament. Fiecare cameră e dotatată cu televizor color. Mamaia Șerban spune că are și ea unul acasă, dar nu e ca ăsta care are telecomandă. Nu știe s-o folosească, e învățată cu televizoarele cu tranzistori. Singura nemulțumită e cea care vrea mâncare mai sărată, vrea să plece, nu de alta, dar mâine îi vine pensia. Îi spunem că e posibil să-i vină pensia, dar nu știm dacă va ajunge poștașul, că de diseară e cod portocaliu și-o să ningă până la genunchi. O știe pe-a ei: "Mai rămân dacă-mi dați un piculeț de sare..."

Pe hol, e mândrețea unității, o bătrânică în vârstă de 91 de ani. O să fie ziua ei numai peste câteva zile, așa că dierctorul va fi băgat la cheltuială, căci trebuie să cumpere tot atâtea lumănări, la petrecere. "Și ce să-i fac eu?! Cine l-a pus să fie director?" Își aduce aminte cum s-a cunoscut cu fostul soț, decedat, a fost medic veterinar de garnizoană și purtată prin toată țara, din unitate-n unitate. Cu colegele de cameră se împacă extraordinar: "Cum să mă împac?! Foare bine! Păi cine discută cu ele?!" O provocăm și-i cerem să ne spună ceva de Eminescu, poetul care, spune ea, "a fost și nu mai este", așa că bătrâna ne recită două versuri, pac: Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut! Reține în amănunt scena primei iubiri. El, adică soțul, era student și l-a cunoscut în Gara de Nord. "M-am împiedicat, nu știu cum am făcut, iar el m-a sprijinit. Mi-am rupt ciorapii atunci". Nu s-au mai întâlnit luni de zile, după care l-a revăzut, tot în București, când s-a dus la un film, la cinematograful "Capitol", iar el era acolo. Așa s-a născut o mare poveste de dragoste! "Și s-au văzut urmările". iar "urmările" înseamnă mulți ani de căsnicie și o fată de toată mândrețea. "Puteam să mai fac vreo doi, că uite cîți fac câte unii. Și-aveam și eu mai mult sprijin". La Călărași a ajuns după ce, în prealabil, a stat la Timișoara, în garnizoană. "A fost trimis de Bodnăraș, că mureau toate animalele de morvă. Că mai stăm o lună, încă una. Apoi iar a venit ministrul Bodnăraș aicea și, în loc să-l trimită înapoi, l-a avansat aici la gradul de căpitan. Și-așa am rămas aici".

Ca obiect de activitate, C.A.M.S. Călărași este un centru de asistență medicală pentru persoane bolnave care au probleme sociale, indiferent dacă sunt asigurate medical sau nu. Se oferă asistență medicală concomitent cu asistență socială. "Pentru a se interna, beneficiarii trebuie să îndeplinească în mod cumulativ cele două condiții: să fie un caz social, și să fie bolnav", ne spune directorul. De regulă, aici, oamenii nu vin direct din stradă, ci sunt direcționați de către spitale, în urma unei fișe de evaluare medico-sociale. La această dată, centrul funcționează la capacitate maximă, fiind aduși oameni de pe raza întregului județ.


Traiul pe datorie și, de restul, gumă de mestecat

În mediul rural, vânzarea produselor pe datorie reprezintă un fenomen obișnuit. Codul Fiscal, însă, interzice o astfel de practică, atâta timp cât comercializarea de produse nu se face și prin emiterea de bonuri fiscale, considerându-se că un astfel de comerț reprezintă o formă de evaziune fiscală.

La Independența, unul dintre magazinele de la marginea satului, spre vechea Cooperativă Agricolă de Producție, este cunoscut de săteni drept “La Lică”. Funcționează din 2007 și nu are o specializare anume. Aici găsești aproape orice: Doncafe, deci cafea aromată sau de alte tipuri, ornamente pentru tort, ciuturi pentru fântâni americane, gumă de mestecat, vopsea de păr, ulei, vopsea normală, “Curcubeu”, superglue, săpunuri, ceapă, cartofi, pastă de dinți, sucuri, bere la PET, ojă, vin, acetonă, pâine, dero și la saci de 14 kilograme, mezeluri de la “Matache Măcelarul”, parizer și cuie, roșii și piersici, distribuite într-o așezare cunoscută numai de vânzătoare. La țară, se cumpără în special mâncare, adică mezeluri, produse congelate, însemnând tacâmuri de pui, pui, porc și pește, dar și bere la doze de 2 litri. Mirela Voicu, și patroană, dar și vânzătoare, ne spune, șmecherește, că nu dă marfă pe datorie, așa că nu vrea să ne arate “caietul”, însă afirmă că acesta este subțire. “Nu e așa voluminos, avem câțiva pensionari cărora le dăm pe datorie”. “La Lică” e un magazin specific rural, iar avalanșa de mărfuri de toate soiurile și genurile ne este explicată de Lică Voicu, șeful: “Dacă n-ai odată, omul nu mai vine la tine. Și chiar dacă n-am un anumit produs, îi spun că abia l-am terminat și-i cer să vină a doua zi”. E concurență mare între magazinele din Independența mai ales că, la intrarea în comună, dinspre Călărași, s-a deschis, de ceva timp, un supermarket, iar portița de scăpare a celorlalte e dată de faptul că acesta nu vinde marfă pe credit. Magazinul lui Lică are un rulaj de 6-7 milioane de lei zilnic, iar acesta, într-un final, recunoaște că dă și marfă cu plata la ridicarea pensiei, a salariului, a ajutorului social sau pe cel de șomaj: “Nici nu putem să lăsăm oamenii cu ochii-n soare”. Pe Lică l-a înșelat Dode Tache cu 2 milioane jumate, iar un nepot l-a tot dus cu vorba că-i plătește când ia leafa, până când l-a văzut că “s-a mutat” la alt magazin.

Primarul Constantin Anghel nu știe de astfel de practici, însă e de acord că vânzarea pe caiet e o formă de supraviețuire a magazinelor sătești, dar și un act de comerț practicat în mod uzual. “Datul pe caiet înseamnă și țepe, căci sunt destui care acumulează datorii la un magazin, după care se duc la altul”. Vânzarea pe caiet se întâlnește atât în cazul pensionarilor sau cei trecuți într-o formă sau alta de ajutoare se stat, de tip social sau de șomaj, dar și în cazul salariaților. “Se vindea și înainte de criză pe caiet, dar acuma… Se întâmplă să fii salariat, iar patronul să nu te plătească la timp o săptămână, două sau o lună, două, trei. E normal ca un astfel de om să se bucure de creditul patronului de magazin și să-i dea marfă pe datorie”.

La Alexandru Odobescu, în centrul localității, magazinul cel mai bine aprovizionat este cel al Margaretei Eremia. Funcționează din 2005 și este tip “universal”, adică omul intră și găsește cam tot ce are nevoie, de la chiloți, sticksuri, ketkup, sucuri, cremă de ghete, pastile pentru țânțari, becuri și cârnați, țigări și gumă de mestecat care se vinde mai mult ca rest, că nu prea există monede divizionare. Caietul e sub tejghea și, din sat, vânzătoarea are de recuperat suma de 100 de milioane. Numai ai lui Benga au de dat suma de 4,457 milioane d elei vechi. Primarul Nicu Eremia știe de ce se întâmplă asta: “Se dau bunuri pe caiet pentru că lumea n-are bani. Se vinde pe încredere, dar mai sunt care vin și-ți plătesc la anul, alții nu mai vin deloc, iar dacă te duci să-i bați la poartă, să-ți dea datoria, ești luat de dușman”. Nașa Aura, zisă a lui Zaverea, a strâns și ea, pe caiet, datorii de 1 milion, în vreme ce un alt datornic vechi și rău-platnic, la magazin, e chiar părintele Silvestru, de la biserica din Nicolae Bălcescu. N-are să dea o sumă cine știe ce, însă s-a făcut anul de când a cumpărat, pe credit, niște bere la cutie și n-a mai plătit-o. Vânzătoarea, tanti Lenuța, râde și ne face atenți că n-a cumpărat lumânări și tămâie. “Nu, în nici un caz d-astea”. Cel mai fidel cumpărător al magazinului, pe credit, însă, e Ioana Þiganca, care are de plată peste 11 milioane, dar și 5 copii în întreținere.

Nevasta șefului de post, doamna Mirela, așa e trecută pe caiet, “Mirela Poliție”, are de dat suma de 8,868 milioane de lei vechi pe care se chinuie, de mai bine de un an, s-o acopere. Peste drum, la Postul de Poliție comunal, Alexandru Grigore, agent șef, oftează când îi expunem această situație. În sistem, e de peste 17 ani, iar în comună s-a așezat de 6 ani. Acum, după diminuările repetate de salariu, ne spune c-a ajuns să câștige 700 de lei noi, în condițiile în care are rate la banci exact de 700 de lei noi. Se înroșește tot când îl întrebăm cum se descurcă cu traiul de zi cu zi. Ridică din umeri. Are un copil, dar nu știe ce va face cu el peste 4 ani, când va trebui să-l dea la liceu, la școlile de la oraș. “Nu știu, e foarte neplăcut”. Încă nu s-a gândit să plece din poliție, ne spune că speră că vor veni și vremuri mai bune. De la Călărași, șeful direct al polițistului Alexandru Grigore, comisarul șef Vasile Luchian, n-a vrut să comenteze situația acestuia. “O să mă interesez, însă nu cred că are numai 700 de lei salariu. Poate 1.100″. În tot acest timp, iată, comandantul Poliției județene își face vilă nouă, că s-a tot săturat să stea în apartamentele pe care le deține. Insp. Ramona Tudor, șefa Biroului de presă a IPJ Călărași, ne precizează că știm foarte bine că diminuările repetate de salarii ale cadrelor din Ministerul Administrației și Internelor nu au fost decise sau făcute de conducerea Inspectoratului Județean de Poliție Călărași. “O să verific dacă situația este reală și dacă agentul șef respectiv a raportat că are astfel de probleme financiare”, ne-a comunicat aceasta. În schimb, polițistul Alexandru Grigore, din Nicolae Bălcescu de Odobescu, rămâne să se uite, pe mai departe, poate puțin siderat, la afișul de la intrarea în postul de poliție: “Corupția ne privește pe toți”. Nu-i este adresat lui, însă nu știe dacă având astfel de probleme, îl vede cu ochi la fel de buni.

La Modelu, pe o stradă spre Borcea, asfaltată, se află magazinul rămas în memoria localnicilor drept “La Baracă”. Vânzătoare e Georgiana Cană, iar caietul acesteia este făcut ca un repertoar, pe literele alfabetice. Dă marfă “pe caiet”, dar niciodată nu vinde, pe datorie, băuturi și țigări. Ne spune că preotul din zonă n-are cum să aibă datorii la ea, câtă vreme are propriul lui magazin. Datornicii sunt trecuți caligrafic. Ioan Pocăitu are să dea peste 900 de mii, Gogonica a ajuns la aproape două milioane, nea Nicu Pompieru are să dea și el un milion, la care se adaugă 4 lei, căci, după ce a luat una-alta, mai mult de-ale gurii, a avut omul poftă să bea și-o halbă cu vin. “I-am dat, lui i-am dat, că e om serios”, ne spune vânzătoarea Georgiana, justificându-și gestul de a nu rămâne fidelă principiilor de a nu da băutură și țigări pe datorie. “Caietul” nu e cine știe ce completat, mai sunt și alți datornici, printre care Oache, Mamagicu sau Mariana Þamdură. E tot tipul de magazin-mixt, unde găsești de toate căci, la țară, nimeni nu colindă din magazin în magazin, să cumpere, de la unul, mezeluri, iar de la altul să-și cumpere pîine și pastă de ras.

Primarul Gheorghe Dobre e familiarizat cu acest aspect. “E normal ca lumea să cumpere pe datorie, căci nu se ajunge cu banii. De regulă, cei care cumpără pe caiet sunt oameni serioși, adică au venituri sigure. Mai mult, vă spun eu, sunt pensionarii”. Astfel, aceștia, cum vin pensiile, nici nu ajung cu banii acasă câtă vreme primul drum pe care-l fac e la magazinul din sat, să se achite de datorii. “Pensiile durează maxim o săptămână, apoi sistemul reintră în normal”. Atât, iată, durează pensiile, după care oamenii vin și cumpără, pe caiet, tacâmuri de pui, ceapă și cartofi, roșii și pâine. Vânzătoarea Georgiana ne spune că nici datoriile pe caiet nu se mai fac cum se făceau odată: “Înainte, lumea venea și cumpăra, pe datorie, cartofi cu sacii, câte 5 kile, câte 10 kile. Acuma sunt foarte atenți: trei cartofi, un ardei gras, doi morcovi, două cepe, un tacâm de pui și gata ciorba”. Însă și-aici sunt “țepari”, în sensul că Doina a lui Ciolea, deși a luat marfă de peste 3 milioane, n-a mai dat pe la magazin cu lunile. “E una, la confecția, iar el e poștaș și au datorii de peste două milioane. Nu mai dau pe la magazin, s-au dus la altul”.

În vremea asta, în România, deși e criză economică prelungită, sunt unii oameni care prosperă în draci. Nu sunt patronii magazinelor sătești, dar nici cei care, din cauza veniturilor extrem de mici, sunt obligați să-și ducă zilele, de la o lună la alta, “pe caiet”. Vânzarea pe datorie e o modalitate obișnuită de trai, nu numai în mediul rural, în ciuda faptului că legislația românească e aspră cu o astfel de modalitate de a face comerț.


Câte păcate, nenorocirea și praful după ei!

Satul Mihai Viteazu, din județul Călărași, trece, în aceste zile, printr-o adevărată psihoză colectivă. În cursul după-amiezii de marți, 20 iunie, o tânără de numai 19 ani, din această localitate, a fost internată la Spitalul județean Călărași. Tânăra, Georgiana Constanța Oprea, aflată în ultima lună de sarcină, s-a prezentat în două rânduri la spital, acuzând o stare generală rea. A fost internată, apoi i s-a făcut bilet de ieșire din spital, după care fata a revenit în cursul zilei fatidice, după care, la câteva ore, a murit.

Satul e cernit de la un capăt la altul, adică pe linia principală a drumului Călărași – Lehliu, iar tușa Sanda, la 73 de ani, s-a așezat la o canapea, după ce a fost prin sat, să cumpere cele necesare pentru oamenii pe care-i are la câmp. “Lumea vorbește că n-au salvat-o doctorii”, se apucă femeia să se descarce. Ne spune că e mare păcat, câtă vreme are copiii mari, la casele lor, iar Georgiana abia dacă are vârsta nepoților ei. “Am și plâns cum am auzit. E o jale, o nenorocire”. Apoi ne spune, în două cuvinte, povestea familiei Oprea, care e familie bună, cu tată cumsecade care și-a luat nevastă de la Ulmu. “Vorbește lumea că doctorii au cerut 40 de milioane. De unde, maică, 40 de milioane, la țară? Aleargă praful de ei! Tot așa, să ceară bani!…” Ceea ce-o nedumerește pe tușa Sanda e faptul că Georgiana, de la Călărași, s-a întors fără burtă. “Aia nu e burtă de femeie în 9 luni. Ãștia i-au luat copilul!” Gheorghe Coman, care-și face de lucru prin poarta bisericii, e mai informat: “Vorbește lumea că a fost bolnavă de plămâni”.

Tanti Orica, adusă la 85 de ani, stă, tot la strada mare, alături de Bârcă cel bătrân. E și ea foc și pară: “S-a încercat, nu s-a încercat, iată că nici doctorii n-au fost în stare s-o scape. Păcate, maică, astea sunt păcate”. Ne spune că dacă murea ea, nu era nici un fel de părere de rău. Nea Bârcă, și el bănuitor, nu știe, ca toată suflarea satului, ce s-a întâmplat cu copilul nenăscut: “Dacă a murit, de ce nu-i dai copilul să-l pună la căpătâi?” Cei doi ne spun de Mitică Păun, iubitul fetei, că e și el cumsecade și că a terminat “veterinara asta”. E din familie înstărită, are pământ la Pogoanele, iar viitorul socru i-a umplut curtea fetei cu coroane. “Nu știu dacă doctorii au cerut bani, dar așa e în mintea mea, nu dai, nu stai în față!”, oftează Bârcă, iar tanti Orica îl completează: “Puteau să zică! Vindeau un hectar de pământ și scăpa fata”. Tanti Orica o știe de mică pe Georgiana, că a crescut sub ochii ei. Trecea dimineața, de mână cu sora cea mică, Aura Elena, spre școală, dar asta mai demult.

Acum, Georgiana Constanța Oprea era studentă, la Agronomie, iar când avea timp vindea la magazinul din sat.Mihai Stoian și tanti Gina știu de ce a murit Georgiana, alături de copilul nenăscut, care era fetiță: “Din neglijența doctorilor! Or avea ei școli, diplome, de toate, dar e neglijența lor!” Concluzia vine ca un tăvălug: “Dacă dai banul, se rezolvă”. Mihai Stoian e și el pățit și știe cum acționează medicii. E de părere că omul, oricât ar fi de amărât, tot vine și el cu un “stimulent”, așa numește nea Mihai mita, “stimulent”, că și omul bolnav are tot interesul să se facă bine și vrea ca și doctorul să fie mai atent cu el. “Dar unde e copilul? Unde e copilul?!”, se lamentează tanti Gina, care știe că Georgiana a fost dată acasă, după ce i s-a făcut necropsia, fără copil. “Nu se găsește copilul. Dacă tu i-ai făcut autopsia, atunci spune unde e copilul!” Lângă ei, tanti Sofia, la 82 de ani spune că e beteagă. “Au vrut copiii să mă ducă la spital și-am refuzat. Uite ce se întâmplă! Câte păcate! Le-am zis că mai bine mor pe perna mea”.

E jale mare în familia fetei. Tatăl, Constantin Oprea, abia poate să vorbească. Chipul i se înseninează cu o părere când ne vede. “Uite, au venit oamenii, de la Călărași, să se intereseze de fata mea”. Georgiana e așezată în camera de la intrare, care e toată văruită în alb. Așa e și Georgiana, e îmbrăcată mireasă și are, în picioare, botine. O icoană cu Fecioara și Pruncul o veghează pe piept. Sora acesteia nu este acasă, dă examenul de capacitate, dar nu știm cât poate să fie aceasta de concentrată pentru un asemenea test, asta după ce peste familia ei s-a așternut atâta mâhnire. Carmen Oprea, mama fetei, nu se oprește din plâns: “Mi-au omorât fata!”, repetă continuu. Tatăl se îneacă și el de plâns. “Mi-au omorât-o, nenorociții”. Dar toți cei de la priveghi sunt cuprinși de revoltă de faptul că Georgiana, care a plecat de-acasă ca o femeie gravidă în ultima lună de sarcină, arată acuma altfel: Nu mai are burtă! “Nu știm unde e fetița! Unde e fetița?”, se lamentează toți, arătînd spre abdomenul supt al Georgianei. În coșciug, lângă ea, bunică-sa îi așează trusa de machiaj: “Îi plăcea să-și facă unghiile. S-o aibă cu ea pe lumea cealaltă!”

Peste drum, tanti Fira și moș Gheorghe abia își țin lacrimile. “Așa știe tot satul, că n-au salvat-o că n-au venit cu banii”. Cei doi nu au habar de unde ar fi putut veni familia Oprea cu bani pentru medici câtă vreme singurul venit este reprezentat de pensia de 4 milioane a bunicii. “Ce-au făcut medicii, Dumnezeu știe”. Femeile care au primenit-o, după ce i s-a făcut autopsia, spun că i-au pus Georgianei, în jurul tăieturilor făcute de doctori, foarte multă vată, iar pe dedesupt i-au pus un pampers. “Și cu atâta amar de îmbrăcăminte, tot are burta suptă. Viu, neviu, trebuia să-i dea copilul. Așa e datina: copilul se pune lângă ea!” Georgiana, însă, stă imobilă, cu coroniță albă pe cap, iar dincolo de ușa iatacului, satul parcă se scutură. Deja se spune că Georgianei i se va face o nouă autopsie, să se verifice dacă fătul, care ar fi trebuit să se nască, e sau nu la locul lui, în pântecul supt al Georgianei care urmează să se prezinte mireasă la Judecata de Apoi.

Parc pe burta goală și topoganul din cimitir

Un parc de 11,5 miliarde de lei vechi va fi amenajat la Roseți, singura comună care este împărțită în sectoare. Parcul va avea o suprafață totală de două hectare și va cuprinde, printre altele, spații verzi, mobilier stradal și spații de joacă pentru copii și de odihnă pentru bătrâni. Banii provin din fonduri europene, derulate prin Ministerul Mediului.

Nicolae Râjnoveanu, edilul comunei Roseți, care e și proaspăt licențiat al Universității "Spiru Haret" Brașov, se laudă cu această inițiativă. Spune că are două locații de parcuri, una în partea de est și una în vestul localității, prin planul urbanistic general definitivat. La Roseți, acum, mai trăiesc 5.900 de suflete, despărțite de o barieră nevăzută, sectorul I fiind cel locuit de români, țiganii trăind în sectorul II. Nicolae Râjnoveanu spune că parcul este un obiectiv promovat de el, în campania electorală. Parcul se va numi al "Prieteniei", fiind amplasat într-o zonă unde este o troiță. "Când nu cădeau precipitații, se spune, aici se adunau oamenii, să facă sfeștanie, să vină ploaia". Primarul nu-și explică de ce există atâta reticență din partea presei, când este vorba de amenajarea de parcuri, la țară: "Așa am auzit și pe unul din posturi, pe domnul Tatulici. Domnule, eu nu știu, eu cred că s-a investit foarte mult în localitățile urbane, iar în localitățile astea rurale nu s-a făcut absolut nimic".

La Roseți, însă, localnicii își câștigă existența din creșterea animalelor și comercializarea cărămizilor, pe care le prepară pe baza rețetelor cunoscute doar de ei. "Din moși, câteva familii au învățat această îndeletnicire. Își mai scot și ei un ban". Primarul crede că aceștia, după ce termină de prelucrat lutul, își găsesc timp să se ducă să se odihnească pe băncile din viitorul parc al "Prieteniei". Comuna Roseți e un exemplu că fondurile guvernamentale nu sunt dirijate pe criterii politice. Nicolae Râjnoveanu, edilul, s-a ferit să-i spună, prin intermediul nostru, președintelui PSD Victor Ponta că minte. "De ce să nu se investească în parcuri?", se întreabă primarul. Nicolae Râjnoveanu explică, în termeni simpli, cum va arăta viitorul parc, căci nu ne poate da denumirea științifică a arbuștilor ornamentali care vor fi sădiți. Deși are pe birou planurile viitorului parc, nu știe nici care vor fi aleile special amenajate și pe care sătenii, după ce vor aduce vacile de pe islaz, se vor apuca să facă jogging. "Hai să nu discutăm cu ironii, că n-are nici un rost", a fost replica primarului, acesta arătându-se contrariat că sătenii din Roseți ar putea avea astfel de apucături. "N-am vrut să fim ironici. N-am spus că se vor apuca de alergat după ce termină cu navigatul pe net, ci după ce vin de la prașilă". Parcul va avea și gard, din simplul raționament că există posibilitatea să pătrundă pe el vacile.

În centrul satului, lângă o piațetă pustie, o bătrână, cu-n mănunchi de măturici în mână, pe care le vinde pentru 3 lei, ne privește neîncrezătoare când îi spunem că, foarte curând, se va putea odihni pe canapelele din noul parc comunal. Nu știe dacă-l va folosi sau dacă se va da în leagăne. "Nu, nu-mi trebuie. Nu mă duc eu. Ce să fac acolo?" Un alt bătrân spune că aștepta de foarte multă vreme, înființarea parcului. Spune că va merge acolo după ce se va certa cu baba lui, în ogradă. De noi se apropie și un grup de cetățeni din sectorul II. "Ne bucurăm că face parc, dar murim de foame. Mie-mi arde să stau pe bancă, în parc, pe burta goală? Să ne dea servici! La copii, nu nouă, că noi ne ducem la 3 metri de pământ". O altă bătrână nu așteaptă nici ea cu sufletul la gură să se dea în toboganele din pacul "Prieteniei". "Ce să mă mai dau eu? La cimitir cu mine! Mă dau în cimitir, mamă. Cu popa și cu dascălu'. Servicii să dea, la copii, că moare tineretul de foame." Altcineva e de părere că e frumos să se facă parc. "Da, că aveam de toate, numai parc ne mai lipsea". Mișcarea spune c-o face pe bicicletă, când se duce la cârciumă. "Ajunge atâta mișcare, mie îmi este suficientă". Mai încolo, un alt grup de bătrâne spun că vor pensii, nu parc. ""Pe lume-ailaltă o să ne mai ducem noi în parc. Pensii să dea!"

În sectorul II, ajungem în locul unde este ascunsă Elodia. E albă și e legată cu lanțul, de coteț. Lângă ea e și Magda Ciumac, mai puțin fioroasă. Suntem acasă la familia Valerică Nuță. Copiii, doi la număr, abia săltați de pe oliță, stau pe canapea, la strada mare. Valerică spune că e foarte bine că se face parc, asta ca și copiii lui să mai poată vedea și altceva decât stivele de cărămizi. O cărămidă este vândută cu 3-4 mii de lei vechi. Acestea se fac din pământ galben, pe care-l scoate din curte sau îl cumpără. "Care are în curte, scoate de-acolo". Valerică are, în spatele curții, o groapă de 4 metri adâncime, de unde scoate, de ceva vreme, pământul necesar pentru prepararea cărămizilor. Cu asta se ocupă toată familia lui, adică femeia și cei doi copii abia ridicați. "Da, mă ajută și ei. Fac și ei ce pot". Valerică are o casă așezată, după criteriile celor din Roseți, atâta timp cât la vecinul de peste drum stă să-i cadă gardul. Și el mai are multe de făcut, în primul rând să pună un acoperiș la căcăstoare. Curtea este plină de "marfă". Cărămizile le arde într-un cuptor amenajat în curte. Într-o lună bună, câștigă 3-4 milioane de lei vechi, așa spune Valerică. În schimb, are geamuri din tâmplărie PVC la casă, dar nici asta nu e terminată. Pe-afară e făcută din cărămidă, iar interiorul este compartimentat cu chirpici. El folosește numai una din camere, deși casa are trei, însă una e goală, iar cealaltă este ocupată de 4 găini. O veselie, nu alta! După ce termină cu groapa de unde-și scoate lutul pentru cărămizi, spune c-ar putea să-și facă piscină, asta daca dă pe la el Gigi Becali. Cărămidăria nu e o meserie sezonieră, dar depinde mult de meseriașii de sobe.

Peste drum, lângă casa violatului, asta fiind o altă poveste din comuna Roseți, stă tanti Marinela, cum o știe satul. E supărată că i s-a furat scuterul, că altfel ar fi mers cu el prin parcul pe care urmează să-l construiască primarul. Marinela își face cruci mari când aude de parc. "Nu știu eu. Lumea e amărâtă, e destul de chinuită, n-are servici, moare de foame". Spune că primarul este de vină, că numai el putea să aibă astfel de idei. "Când te duci la el, te dă și-afară!" E de părere că mai bine-i făcea unuia o casă sau să dea terenuri de casă la cei tineri. "Se stă câte trei-patru familii în casa asta! Și mureau de foame acasă. E plecați! Zău lui Dumnezeu care vă minte!" Nu vrea să umble cu scuterul prin parc, spune ea, că nu mai are timp: "Ce să fac eu, maică? Eu, de-acuma, sapa și lopata!" Are apă și lumină, dar Marinela e fermă în convingerea ei că parcul nu e bun: "La orașuri, maică, trebuie parc"!

De trailes bahtalo, în varianta Oborul Nou

Cartierul Oborul Nou, de la marginea Călărașilor, la jumătatea lunii septembrie, miroase ca-n restul anului, adică a praf, a sudoare și foame. Până și câinii sunt costelivi, deși multe dintre cele 750 de suflete care supraviețuiesc aici se află, parcă, într-o simbioză perfectă cu aceștia.Câinii nu ne latră, iar puradeii, toți goi, nu se miră când ne văd. Nota discordantă este dată de Georgel Mușat, primvicepreședinte al Organizației județene a Partidului Democrat Liberal, venit, la costum și cravată, să împartă câteva zeci de pungi, cu rechizite.

Centrul Comunitar “Oborul Nou” e plin de copii, dar și de câțiva părinți curiosi. E singura clădire răsărită din zonă. A costat 157.769 de euro, bani veniți prin Fondul de Dezvoltare Socială, din care contribuția comunității a fost de numai 1.000 de euro. În mod normal, centrul, ne spune Arsene Nicolae, unul dintre îndrumători, ar trebui să funcționeze cu 30 de copii. La acest moment, sunt încă pe-atâția, având program tip after-scool, copiii participând la diferite programe de instruire. În una din clase, pe tablă, e scrisă corect denumirea Imnului Național – “Deșteaptă-te române”. Comunitatea e formată în special de țigani turci, denumirea exactă fiind cea de etnie orahai. Printre aceștia, sunt și copii care au alte origini, asta se vede cu ochiul liber, semn că sărăcia nu stă să facă ură de rasă. Magda are numai 8 ani și duce-n mâini un pachet consistent cu rechizite. E îmbrăcată ca pentru serbare, în rochiță roșie, cu volănașe.E mândră de pachetul primit. Ne arată caiete, vreo 10, pix, gumă, ghiozdan. Știe excat ce face ea aici: “Învăț, desenez, scriu”. Nu crede că-n Italia ar fi făcut același lucru. Arsene Daniel Gabriel, tăcut, stă pe hol, însoțit de mamă. Nu vorbește și a făcut pe el. Ne lămurește însoțitoarea: are 7 ani. Are și sindromul Down, adică un cromozom în plus la nivelul tuturor liniilor celulare. “Învața să facă liniuțe, bastonașe. Vă spun eu, o să învețe să scrie”.

Damian Stancu, expert local în cadrul Primăriei Călărași, pe probleme de rromi, și el prezent, îi cunoaște pe fiecare după nume. Ne spune că nu se întâmplă nimic spectaculos și că nu e o acțiune politică, ci doar una umanitară. “Ce să se întâmple?! A venit un om și a adus rechizite copiilor săraci. Ar fi bine să existe gesturi d-astea mult mai des”. Clasa freamătă și s-a colorat în verde, de la pungile donate de primvicepreședintele PDL Georgel Mușat. Iezmin Karani, mucios, a venit în pielea goală la școală. Îl încurajează Marian Dinu Eugen, colegul lui. “Bă, uite, îți face poză!” Ne înțelegem greu cu Georgel Mușat: “Singurul lucru care face diferența dintre noi este școala. Chiar dacă-n viitor vor ajunge să plece în altă parte, tot școala îi va ajuta să învețe o limbă străină. Deci au nevoie de școală în orice condiții”. Mușat ne spune că nu este o acțiune politică și că a făcut acest gest doar pentru că așa a simțit. A împărțit rechizitele în pungi verzi fiindcă d-astea a găsit. “Nu mi se pare un act politic și un singur lucru aș vrea: să văd de mâine pungi de culoare roșie, galbenă, albastră, de ce culoare vor ei”.

Dincolo de Centrul Comunitar stă Mariana. E tânără și are mâinile murdare de lut proaspăt. Lipește prin spatele casei, pe unde a mai căzut peretele. Are 7 copii care se plimbă prin curte nestingheriți, printre bălării, boarfe, câini și cai. Mai are un copil pe drum, e gravidă în 6 luni. Din cei șapte, cinci copii merg la școală, dar nu știe dacă asta se va întâmpla prea des. “Îi duc în zdrențe, iar școala mi i-a dat înapoi, că n-au cu ce se-mbrăca, că n-au costum, pantofi, că astea costă bani”. Trăiește din alocații, din ajutoarele de la primărie și din ce se mai descurcă soțul, care lucrează cu ziua, la Gogu, la fiare. E numulțumită de mâncarea pe care o primește de la Cantina socială, spune că deseori e stricată. Pentru azi, a primit piure de cartofi, are o oală plină, dar nu știe dacă-i ajunge, la câte guri are de hrănit. Lângă ea, de fuste, despuiat, unul dintre țânci înfulecă dintr-un codru de pâine. În casă, unde ne invită, stăm preț de câteva clipe. Are un hol și-o masă, unde e bucătăria. Se vede și o cameră, dormitorul, cu două dormeze puse una lângă alta și nimic altceva, arătând ca luate de la gunoi. E camera copiilor. Mariana nu știe ce-i va aduce ziua de mâine, dar o facem atentă că în mod cert va mai avea o gură în plus de hrănit, însă nici acest fapt, aici, nu e ceva ieșit din comun.

E o întreagă liotă pe strada care are borduri noi și iluminat public, dar care nu are apă curentă și canalizare. Încercăm, cu ajutorul rechizitelor primite de la Georgel Mușat, să identificăm pe cineva, dar care să nu fie îndrumătorul de la Centrul Social, gardianul sau expertul pentru probleme pentru rromi, care să știe să scrie și să citească. Nu se încumetă cineva. Damian Stancu ne spune că sunt 9 asistenți sanitari care răspund de cartiere. “Doi pe Mircea Vodă, doi aici… Dacă îi aduc în Oborul Nou… Le-am spus: băi băieți, veniți încoace, că asta e meseria voastră, să mergeți din casă în casă, să luați o tensiune, stați de vorbă cu un amărât, îl învățați p-ăla să se înscrie la un medic de familie, faceți și voi puțină treabă, că asta trebuie să faceți ca asistenți sanitari. Sunt plătiți de la primărie, vin și semnează condica, apoi mai vin la ora 4, să semneze din nou. Dacă-l aduc aicea, nu-l cunoaște nimeni. Asta ar trebui să fie munca lor!” Concluzia e una singură: “Fuge toată lumea de cartierul ăsta, că e ciumat”! În zonă, nici de furat nu mai e cine știe ce… Doar antenele parabolice, de pe coșmelii, fac notă discordantă între sărăcia orahailor și cum i-a conectat tehnologia direct cu sateliții.

Minune la Tăriceni: Maica-stareță a născut gemeni!

Minune dumnezeiască la Mănăstirea Tăriceni, din comuna Frăsinet, județul Călărași. Așezământul monahal este condus de Elena Gâtlan, cum se numește în buletin, însă este strigată de enoriași dept măicuța-stareță Sebastiana. Aceasta a născut, zilele trecute, la spitalul Sfântul Pantelimon, din București, două fete gemene.

Mănăstirea Tăriceni se află între satele Coconi și Luptători, într-o locație greu-accesibilă, pe un dâmb străjuit de lacul Mostiștea. Nu este împrejmuită, drept pentru care beneficiază de serviciile unui paznic spătos, care ne ia în primire de cum urcăm dealul. "Nu aveți voie să filmați decât cu aprobarea Sfintei Episcopii". Nu ne crede pe cuvânt când îi spunem că avem aprobarea în buzunarul drept. Îl informăm că am venit să ne închinăm la un asemenea așezământ sfânt, unde maica-stareță a rămas însărcinată și, ulterior, a adus pe lume doi copii sănătoși-tun. Paznicul este însoțit de o măicuță, care gesticulează frenetic. Spune ceva inteligibil, însă reușim să înțelegem, din semnele disperate ale femeii, că n-avem voie pe teritoriul mănăstirii. Cu această ocazie, aflăm că paznicul este angajat cu carte de muncă. Nu ne poate interzice să mergem să ne rugăm. Cum paznicul a devenit tot mai insistent, i-am sugerat să cheme polițiștii. Călugărița retardată bâiguie și ea ceva legat de faptul că nu avem aprobare. Nu vrea să-i ureze nimic maicii-starețe, care a devenit, iar, mamă.

Din datele noastre, măicuța-stareță Sebastiana nu se află la prima ispravă de acest gen. A mai adus pe lume un copil, tot din flori, și tot în cadrul unui așezământ monahal, situat pe raza localității Amara, județul Ialomița. Despre copil nu se știe absolut nimic, însă ni se sugerează că ar fi dat la orfelinat. Părintele slujitot al bisericii din cadrul mănăstirii nu vrea să se prezinte. Este mult mai volubil. "Eu, vă spun sincer, nu știu de problema asta pe care mi-ați spus-o. Când a plecat la spital, a spus că este plecată c-o doare mijlocul, și spatele, și toate astea. Și eu d-așa ceva nu știu. Vă spun sincer". Se declară foarte surprins și nu știe ce canon trebuie să suporte măicuța-stareță Sebastiana pentru a i se ierta păcatul că a rămas gravidă. "Nu știu, vorbiți cu Preasfințitul. Eu nu vă pot spune nimic". Nu i s-a părut nimic suspect legat de faptul că maica-stareță devenea, din zi în zi, tot mai rotunjoară. "N-am putut vedea așa ceva. Ca să merg să văd, să suspectez, nici nu m-am gândit". Concluzia e unanimă: e o minune dumnezeiască! O altă călugăriță, din cele două câte slujesc la mănăstirea Tăriceni, nu știe nici ea cum a putut avea loc un asemenea miracol. Nu știe dacă maica stareță a fost atinsă de Duhul Sfânt. Face pe naiva și nu ne răspunde dacă numai prin post și rugăciune poate rămâne o femeie însărcinată. Nu cunoaște nici cine este tatăl, prilej cu care intră din nou în vorbă preotul slujitor: "Puteți să mergeți să-l întrebați pe Preasfințitul". Apoi ne lămurește că nici Preasfințitul nu știe cine e tatăl și cu atât mai puțin că ar putea fi tocmai acesta. "Nu, nu el este tatăl! Ca să-l întrebați de problema asta!"

Preotul-slujitor spune că-l cunoaște pe părintele Antonie, de la Amara. Din datele noastre, acesta ar fi tatăl celor două gemene, dar și al băiatului, născut tot de măicuța-stareță Sebastiana, și dat spre creștere și educare la orfelinat. Înțelegem că nici preotul-slujitor nu vrea să ne facă mai multe confidențe. Nu vrea să ne spună nici ce penitență trebuie să facă măicuța Sebastiana, ca să fie iertată de Dumnezeu, după o asemenea minune. "Trebuie să meargă la un episcop să se spovedească și episcopul o să decidă". Elena Gâtlan, botezată măicuța Sebastiana, a mai fost pedepsită și-n trecut, după nașterea primului copil, fiind exilată departe de protul care-o păstorea, să viețuiască, de la Amara, la mănăstirea Tăriceni. "Să-l întrebați pe Preasfințitul, vă rog frumos!" Cealaltă măicuță, tânără, ridică din umeri când îi spunem că s-a rugat împreună cu maica-stareță Sebastiana, iar aceasta a rămas însărcinată, pe când ea nu a rămas. "NU-mi explic". În acest moment intervine și măicuța parțial retardată. Reușim să înțelegem că nu avem aprobare să adresăm astfel de întrebări. Intră în discuție și o bătrânică, lăsată în grija măicuțelor. Ni se plânge că retardata o bate în mod frecvent. "Vă rog să interveniți că, într-o zi, o să-mi taie și capul". Vrea să-și sune nepoții, să vină s-o ia. "Să vină nepoții, să vină să mă ieie, că o să-mi taie capul". Știe numărul de telefon mobil fără nici un fel de ajutor. Preotul-slujitor ne spune că bătrâna este suferindă de demență și s-o lăsăm în pace. Are 83 de ani și este ținută din milă, fiindcă nepoții nu vor s-o primească. O chestionăm din nou pe călugărița tânără și care face pe naiva. NU știe să ne spună de ce ea nu are burtă și maica-stareță a avut. Ne zâmbește galeș când îi propunem s-o luăm la oraș, să păcătuiască și să facem din ea o doamnă.

Preotul-slujitor nu știe dacă maica-stareță a rămas gravidă fiindcă s-a aplecat prea tare, la rugăciune. Rămâne să ne facă o schiță! Râde când se sugerează că șeful de post ar putea fi tatăl. Sau chiar primarul, despre care se spune nu numai că preacurvește, dar ia și mită, motiv pentru care a fost săltat de Direcția Națională Anticorupție. La ieșire, sprijinită într-un băț, o altă bătrână, care a avut casa alături de mănăstire, e toată murdară de catran pe la ochi și ne zâmbește știrb. "Na, am fost după câinele ăla, c-am zis că-mi ia găina". Despre întâmplarea de la mănăstire știe și ea câte ceva. "Mi-a zis părintele să tac din gură". Știe și că părintele-slujitor n-a avut nici un amestec în minunea de la mănăstirea Tăriceni: "Nu, că-i bătrân". Nu știe cu cine a rămas gravidă maica Sebastiana, dar e ferm convinsă că cu un bărbat și nu cu Sfântul Duh. Ea știe și de primul copil al măicuței. "L-a dat, l-a dat", ne șoptește. Despre mănăstire spune că e vai de ea, c-a rămas să fie slujită de două șchioape amărâte. "Lasă, mamă, lasă, că eu mă duc numai duminica". Tot duminica vin și enoriașii să se închie, mai ales când o văd pe stareță gravidă."A greșit și ea. Ce, dumneavoastră nu greșiți?" Le urează celor două fete gemene nou-născute, multă sănătate. Maica-stareță, în viziunea ei, c-a s-o ierte Dumnezeu, trebuie să pună în continuare mâna pe ciocan. "Când eram io tânără și se mărita una care nu era fată, ce mai râdea lumea... Dar acuma!"

În satul Luptători, cu canalizare proaspătă pe stânga și pe dreapta, șeful de post e siderat. Râde când aude că maica-stareță e lehuză. Îi urează să fie sănătoasă. "Să-i trăiască copiii, ce să-i urez". Nu știe cine e tatăl copiilor, dar dă impresia c-ar avea o vagă bănuială. "Puneți întrebări care n-au legătură cu activitatea mea. Nu știu cine e tatăl copiilor. Sunt polițist și nu pot să vă răspund". O cunoaște pe maica Sebastiana. Nu știe cum a rămas însărcinată. Râde când sugerăm că e posibil s-avem de-a face cu o nouă minune: cea de la Tăriceni! "Nu pot să răspund eu la așa ceva". Spre mijlocul satul, trei moșnegi ne spun c-au ieșit să stea la soare. Este o după-amiază plăcută de sfârșit de noiembrie. N-au fost ei pe la mănăstire. Le urează sănătate celor două gemene abia născute. Unul dintre ei opinează că măicuța-stareță a rămas însărcinată fiindcă s-a rugat prea mult. După care ne face, discret, un semn cu degetul mijlociu îndoit, mișcându-l înainte și-napoi. Un alt bătrân e mai direct: "S-a fu..t și a rămas însărcinată". Nu știe cu cine, dar spune că asta nu e nici un fel de problemă, pentru că are cu cine. "E-te, zice că-i loc sfânt! Are ea cu cine, nu-i duce tu grija!" Din spusele acestora, înțelegem că maica-stareță nu a fost văzută de Dumnezeu și că s-a băgat în chilie și și-a tras cearceaful pe ochi și gata! Se vehiculează de către cei trei interlocutori că n-ar fi păcătuit numai așa, ci și cu gura, dar și cu mâna.

O bătrânică, venind agale, se miră că-i dăm sărut-mâna și că-i spunem doamnă. Îi urează maicii-starețe să-i trăiască gemenele. Nu-și expliă de ce a rămas aceasta gravidă. "Eu știu?... De la post o fi, de la altceva o fi.." Și bătrâna se roagă, dar n-a pățit ce-a pățit maica-stareță. "O fi vreo minune dumnezeiască, eu știu?!" După care ne spune c-a fost "cu dânsul", dar nu cu șeful de post sau primarul, ci cu popa de la Sultana. Într-o căruță, vin doi zdrahoni, veseli nevoie-mare. Le spunem și lor pățania. "Tot ce se poate-ntâmpla. În România, e posibil orice". Spun că nu le vine să creadă și că la mijloc nu e vorba de vreo minune și nici de vreo intervenție a Sfântului Duh. "Ce vorbiți?! A atins-o un bărbat!" Ne povestesc că la ei în sat nu s-a mai întâmplat așa ceva, explicația fiind că, până acum ceva vreme, n-au avut mănăstire. "Iată că acuma s-a înființat mănăstirea și avem și cazuri d-astea". O altă bătrână nu se miră de necazul stareței. "Păi dacă i-a plăcut..." Știe și ce anume: "Porcăriile din capul lor!" Bătrâna nu mai știe ce trebuie să faci pentru a rămâne gravidă. "Nu știu, maică, că eu nu am făcut. Ce știu, io, maică?" Totuși, crede că i-a pus cineva mâna pe la pupăză. "Care i-a pus mâna, e ai lui!", decretează băbuța. Pe strada Bisericii, care se numește așa fiindcă pe ea este situată biserica, normal, nu e nici țipenie. Și lăcașul sfânt e închis. Așa că, pentru a atrage atenția, tragem clopotele. Ies imediat bătrânele, la drumul mare. "Cine-a mai murit, mamă?" Le spunem întâmplarea de la mănăstire, iar explicația e dată de una: "Ei, ce minune?! S-a iubit!" Nu știe cu cine, dar crede că s-a rugat prea apăsat și d-aia a rămas însărcinată. Nu știe dacă l-a prins pe viitorul tătic în perioada postului. "De unde să știu când l-a prins ea?!" O altă bătrână știe ceva de întâmplarea de la mănăstire, însă nu e convinsă pe deplin cum s-a petrecut: "Păi a avut bărbat?" Își dă seama că nu e voie ca măicuțele să se mărite. "Las-o, să-i trăiască!" Și ele cred că tot popa din satul Sultana ar avea un amestec în această năzdrăvănie. Se duc să dea vestea și celorlalte țațe, care n-au auzit clopotul tras, că-s mai tari de urechi. Doamne-ajută!

Minunata poveste de dragoste dintre Nuți și Gigel, ea – cam toantă, el – tembel

Într-un comunicat de presă emis de către Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, se arată că, în seara zilei de 4 noiembrie 2011, Elena Bănățeanu, de 35 de ani, din Călărași, a sesizat, prin sistemul unic de urgență 112, faptul că, în timp ce se afla pe strada București, soțul său, Gigi Bănățeanu, a agesat-o, trăgândându-i un glonț în cap, cu o armă neletală. La acea data, Elena a fost transportată la Unitatea de Primiri Urgențe, unde a fost diagnosticată cu “traumatism cranio-facial, afirmativ prin împușcare”. În urma cercetărilor, s-a stabilit că Gigi Bănățeanu, soțul acesteia, care lucra ca agent de pază, deținea legal un pistol de autoapărare cu gaze. Acesta nu a recunoscut că și-ar fi împușcat soția. Pistolul a fost ridicat în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de uz de armă neletală, fără drept, și loviri și alte violențe.

Pe Gigi Bănățeanu, Elena l-a cunoscut în anul 1999. În prezent, au doi copii, un băiat și-o fată. Acum sunt despărțiți. Gigi plătește suma de 75 de lei, ca alocație de stat, pentru fiecare dintre cei doi copii. Despărțirea celor doi a survenit ca urmare a deselor crize de gelozie făcute de acesta, ne povestește Elena, dragoste dintre ei, pe parcurs, transformându-se într-un coșmar. “Nu i-am dat nici un motiv să fie gelos. Are o gelosie obsesivă, o gelozie bolnavă”. În ultimul timp, Elena era bătută permanent, ba fiindcă s-ar fi mutat la cine știe ce bărbat, ba că de ce vorbește cu cine știe ce vecină. Acum, deși sunt despărțiți, Gigi îi scrie bilete de amor, prin care-i propune că, indiferent dacă mai sunt sau nu împreună, să întrețină cu el relații sexuale măcar o dată pe săptămână. În trecut, Gigi era un adevărat armăsar, afirmă Elena. “Că aveam sau nu chef, trebuia să stau la cheremul lui, zi de zi, mă lua de la cratiță, hai că fă patul, chiar dacă eu aveam sau nu chef. Dar eu nu aveam chef, că eu nu aveam nici o plăcere”. Despre seara zilei de 4 noiembrie, când a fost împușcată în cap, Elena își aduce aminte că aștepta, la “Orizont”, autobuzul care s-o ducă la muncă, la Fabrica de mezeluri “Aldis”. “A apărut domnul Bănățeanu Gigi, arătându-mi pistolul. Mi-a zis că dacă nu stau de vorbă cu el, știe ce are de făcut. S-a apropiat la doi metri de mine, s-a uitat în ochii mei și a tras cu pistolul”. Glonțul a lovit-o în dreptul gurii. La spital, a stat o zi, fără să i se recomande vreun tratament.

Elena Bănățeanu e dispusă să ne povestească toate întâmplările petrecute alături de soțul său, în cei 11 ani de căsnicie. “Eu am ținut în mine. Mi-a zis că dacă spun cuiva ceea ce trăiesc cu el, mamei mele, prietenelor, altcuiva de la muncă, el mă omoară. Să nu știu prin ce trec decât eu”. Spune că o amenința că-i aruncă în față cu acid de la acumulatorii mașinii, fie că-i va arunca cu apă clocotită pe față, ca să stea acasă numai în concediu medical și să n-o mai placă nici un bărbat în afară de el. “A vrut să mă tatueze cu numele lui deasupra sânilor, aicea, deasupra sânilor, să scrie “Bănățeanu Gigi”. Chiar se hotărâse să mă ducă în ziua aia”. Elena l-a dus cu vorba și a scăpat netatuată cu numele lui Bănățeanu. “Vroia să mă tundă la zero”. Elena ar fi urmat să explice celor care s-ar fi arătat curioși de noul ei look, că a avut mătreață și că asta era singura posibilitate să scape de ea. Dragostea dintre cei doi s-a consumat cu foarte multe năbădăi, iar Gigi, ne spune Elena, se arăta tot timpul dornic să întrețină relații sexuale cu ea. “Dacă nu aveam chef în seara respectivă, spunea că am pe altcineva, că d-aia nu stau”. După care îi dădea cu palma în cap. Cu copiii, Gigi s-a dovedit a fi un părinte bun. Fata, în schimb, e cea care s-a răcit față de el, văzându-i comportamentul. După ce a fost împușcată, când suna Gigi, fata își punea mâinile la urechi și țipa. “Dacă îl vedea pe stradă că mă urmărește, tot așa, începea să țipe”. În ultima vreme, Gigi Bănățeanu își urmărește în permanență soția, de care, acum, e despărțit.

Acum, de gelozie, Gigi o bombardează pe Elena cu bilete fie de dragoste, fie de amenințare. În unul dintre acestea, Gigi scrie: “Elena gîndeștete că acum tu umbli singură pe drum ziua îți dau cu acid pe față… îți dau una de leșini și îți tai nasul urechile și îți scot un ochi că nai martori zic la poliție” etc. Într-o altă epistolă “amoroasă”, Gigi continuă în aceeași “linie”: “Dacă nu te împaci cu mine îți scot un ochi îți tai urechile ca să suferi”. Iar Gigi e categoric: “Îți jur”. Gigi Bănățeanu crede că a fost părăsit de Elena fiindcă a rămas fără serviciu și că nu mai are bani s-o întrețină. ” Elena acum am rămas fără bani săți dau că nam serviciu sa îți dau că la bancă dacă nu mai plătesc tu ești girantul și o să plătești lasăma sa văd cum plătesc la bancă rata mai repejor poate plec în afară”. Oricum, Gigi n-are de gând s-o ierte pe Elena, fiindcă l-a părăsit. I-a spus asta într-un alt bilet înflăcărat. El tot încearcă s-o înduplece să-i fie din nou soție iubitoare: “Elena încerc cu frumosul dacă nu înțelegi nam ce să îți fac să nu ajungă copiii la protecția copii și să nu se mai uite bărbați la tine”. Ca argumente pentru cele spuse, Gigi găseste întotdeauna aceleași mijloace de convingere: “Îți tai nasul scot un ochi îți tai urechile”. Oricum, discuțiile în casa familiei Bănățeanu, cel puțin din punctul de vedere al lui Gigi, sunt din cauza altor bărbați, care-i fac ochi dulci Elenei: “Să te prind cu ăla sau cu altul să te ferească dumnezeu praf te fac te omor direct mai gândeștete eu îți vreau binele”. Iar Nuți face asta pentru că, spune Gigi, o doare-n cur. Tot ceea ce mai cerșete Gigi este încă o șansă din partea Elenei: “Ai să fim prieteni nu dușmani ne fu.em odată pe săptămână mai stăm așa și poate te întorci acasă eu nu îți vreau răul eu îți vreau binele mai aștept și mă iscălesc TE IUBESC”.

Elena, însă, nu vrea să-l înțeleagă pe Gigi, chiar dacă acesta vrea să-i propună să întrețină și amor ca-n filme: “Să te ling în păsărică”. Iar Elena își aduce aminte și ne povestește că Gigi al ei, pe vremea când se iubeau cu foc, a făcut și un astfel de lucru, dar a fost fără voia Elenei: “A făcut chestia asta odată. M-a pus să stau, să încerce și el el, ultima oară, când m-am dus acasă. Și a făcut chestia asta și mă întreba dacă îmi place. Dar mie îmi era silă de el”. Acum, Gigi comunică cu fosta lui soție prin băiat. El este “poștașul” dintre cei doi. Elena nu vrea să-i mai dea nici o șansă, că i-a mai dat una, dar n-a fost în stare de ea. Acum, a trecut la amenințări, zi de zi și noapte de noapte. “Eram traumatizată. Și speriată. Îmi venea să plec de-acasă. Când m-am întors, îmi venea să plec imediat”. Mai mult era maltratată verbal. Fizic, Elena era maltratată cu sârma de rufe și cu cureaua. “Îmi spunea: acum îți dau 10. Dacă țipi, îți mai dau cinci!”. Iar Elena, în acele momente, se gândea că n-are suflet. Dacă nu stătea, credea c-o să fie omorâtă. “Eu cred că e în stare să mă omoare”. Elena mai era lovită cu bățul peste mâini. “Eu stăteam, că n-aveam altă cale”. Altădată, tot din dragoste, Gigi o strângea de gât până leșina, după care acesta îi făcea respirație gură la gură. Pe piele, Elena are și arsuri făcute cu țigarea. “Dacă nu stau, înseamnă că nu-l iubesc. Ãsta e motiv de iubire, să stau să mă ardă cu țigarea, altfel însemna că nu-l iubesc”. Altfel, Gigi Bănățeanu e un om de cuvânt. Când se jură că nu mai face ceva, atunci așa e. Ultima oară, s-a jurat că nu mai dă în băiat, iar de când a făcut asta, nu s-a mai întâmplat să-l bată.

Elena spune că Gigi e o persoană manipulatoare. “În primul rând e foarte mincinos. Folosește tot ce se poate face să iasă el nevinovat”. Gigi gândește bine înainte de a face ceva și e foarte cicălitor. “Repetă de o mie de ori fiecare cuvânt. “Se vede pe fața lui, dar nu recunoaște”. Pe Elena, înainte de a pleca de-acasă, o suna în mod repetat. Iar acum, după ce s-au despărțit, telefonul Elenei sună continuu. A fost nevoită să-și schimbe de două ori numărul de telefon. Ultima întâlnire dintre Elena și Gigi a avut loc aseară, când maltratata se întorcea de la poliție, unde fusese să depună o reclamație că este amenințată în mod repetat de fostul soț. Gigi era pe urmele ei. “A apărut în magazin”. I-a spus că vrea să vorbească cu ea. În acel moment, Gigel a scos un briceag, spunându-i că urmează s-o omoare. În aceste clipe de groază, Elena și-a sunat mama, să vină s-o ia, că a “apărut nebunul”. “Am sunat la 112, am vorbit cu un domn de-acolo de la poliție și am dat detalii, spunându-mi că urmează să vină o mașină”. Amenințările au continuat, Gigi spunând că urmează să-i facă “fața praștie”. Din aceste motive, Elena nu mai vrea să fie cu Gigi, chiar dacă acesta se arată împăciutor și dornic s-o iubească la fel ca-n filme. Singura lui cale a mai rămas să-și exprime sentimentele în lungi bilețele fie de amenințare, fie de dragoste. Însă, din păcate, Elena spune că nu mai este cale de împăcare.

Povești de iarnă, cu satul Rasa trezit fără țuică și cu zăpada până la gât

La strada mare, în satul Rasa, din județul Călărași, o astfel de zăpadă cum a căzut la acest început de februarie a mai fost văzută în '44, când neaua era cât casa.

"Am văzut, maică, pe timpul războiului, când l-am scos pe socră-miu, mort, de l-am scos pe deasupra gardului". Așa ne spune Marin Maria, o bătrânică de 77 de ani. E cunoscută pe uliță drept Maria a lui Godinac. N-a mai ieșit din casă de o săptămână. N-ar fi ieșit nici astăzi, dar are mâine parastas, că a lăsat-o omul, s-a dus la cele veșnice, în urmă cu 14 ani. Ca să ajungem la ea, trecem de-un șleau și ne afundăm în zăpadă până la brâu. Râdem și noi, râde și bătrânica. Maria a lui Godinac nu ne spune ce-a târguit, dar nu mare lucru, mai ales că la magazine nu mai găsești cam tot ce-ți este de trebuință. E supărată că i s-a terminat și porcul, că nu mai e nici țuiculiță pe poliță, dar și că găinile i-au dat ortul-popii, vreo douăzeci, le-a găsit degerate prin hambar și pe dedesubtul lui. Pâine își face în casă. "Eu o fac. Cu timpul ăsta, nimeni nu mai merge să cumpere". Are făină suficientă. Ne spune că are și săpun, dar și dero, că s-a asigurat până să vină viforul, c-a auzit la radio că o să fie iarnă grea. Cum ar veni, are de toate. Numai încălțări nu are Maria a lui Godinac. A ieșit la drum în sosete de lână, făcute în casă, la andrele, peste care și-a tras o pereche de ciorapi negri, bărbătești, înalți cam de o palmă de la pământ. Asta ca să n-alunece, e explicația dată de femeie. Când era fată, își aduce aminte, nu erau nici gumari, cum mai sunt acuma, umbla doar cu opinci sau cu colțuni. Știe că alte câteva bătrâne, în marginea de nord a satului, sunt prinse în casă, cu zăpada trecând de acoperiș. "Să vină primarul să dea zăpada! Că doar n-or veni ăia de la București!" Pe primar, adică pe Alecsandru Boboc, nu l-a mai văzut de multă vreme. Nici nu are timp să mai stea la canapea, să mai schimbe o vorbă, că nu mai e vreme de așa ceva. Nici la biserică n-a mai fost. "De când a dat zăpada asta, n-am mai ieșit. La magazin, mi-au spus că după-amiaza bagă marfă".

Satul are ulițele desfundate de zăpadă. Când și când, printr-o gospodărie fără suflete, omătul s-a luat la întrecere cu gardurile, ajungând până la tocul de sus de la ferestre. Se face și politică la Rasa. La o coșmelie, pe care tronează un panou pe care scrie că acolo își are sediu un partid de stânga, n-a mai venit nimeni să înlăture zăpada. Degeaba strigăm, că nu ne deschide nimeni, semn că politicienii din satul Rasa sunt în urmă cu cotizațiile sau au alte treburi, mult mai importante, de făcut. La capătul celălalt, lacul Gălățui e o feerie de alb. E tot înghețat și e o mare de liniște. Se poate circula în lateral, așa că o luăm la vale, spre partea dinspre albia Dunării. La o casă din tule, fără gard, sunt doar doi câini, în rest nu e nici țipenie. În ferestre, sunt puși saci de rafie, să mai potolească urgia. Din sat, urcând spre noi, vine Șerban Daniel, cunoscut drept Sandu. E trezit de la 7 dimineața. A fost prin sat, la fântână, să aducă o găleată cu apă. Deși are 32 de ani, ne spune că n-a mai văzut o astfel de iarnă de când era copil. Are inima cât un purice, căci se gândește că are doar un metru de lemne, iar iarna, așa știe el, o să țină până în aprilie. Se descurcă greu, trăiește din pensia bătrânei, vreo 300 de lei. Îl întrebăm dacă măcar fiare mai sunt prin zonă, cât să facă și el un ban cinstit, iar acesta se strâmbă. "Fiare?! De unde fiare? Dă-le dracu! Să te duci la pușcărie, pentru doi lei?". Iar omul are dreptate. La mâncare e cam gravă treaba, omul se omenește, ca restul satului, cu pâine de casă. "Și cu ce-o mai da Dumnezeu!"

Costache Vasilica, zisă a lui Nicu Busoi, e ieșită în papucii băiatului. A trecut de uliță, până la casa vecină, să dea la câine o felie de pâine. Tot de casă. "Să-i dau la cățelul ăsta ceva de mâncare, că bătrânii sunt plecați la București și mi l-au lăsat mie în grijă". Ne spune că nu e un câine mofturos, mănâncă și mămăligă și cam tot ce-i dai. N-a mai văzut o așa iarnă de prin anii '50, nu știe să ne spună cu exactitate. "E teroare mare! Și tot spune că, de luni, vine viscolul iar! Nu mai scăpăm de iarna asta, șefule!" De mâncare, mai se găsește: mai un cartof, mai una-alta. Din porc, care a fost gras, au mai rămas decât oasele, pentru o ciorbă. De primar nu știe nimic. "Ei, unde e?! E la dracu'!" Apoi strigă peste gard: "Cățel! Vin la mama!" Ne face atenți: "Uite cum stă"! Se ghicește dincolo de gard un dulău cu blană galbenă, care prinde felia de pâine din zbor. Vasilica a lui Nicu Busoi e deranjată că vrem să-i facem poze. Dacă știa că venim, se mai aranja și ea un pic. E văduvă de 27 de ani și se descurcă greu cu copiii. Unul, de la oraș, a rămas fără nevastă. Aceasta a plecat la muncă, la spanioli, așa a lăsat ea vorbă acasă, și s-a-nhăitat pe-acolo cu un babalâc. A venit în țară cât să bage divorț. "E vai de mama lui. N-are servici, n-are nimica. Săa la apartament, fără lumină, de luni de zile". Și-a găsit de lucru cu noi! Dacă ne-a văzut că suntem ferchezuiți și băieți de oraș, ne roagă să-i punem o vorbă bună pentru Gigu al ei, de la oraș, cât să prindă și el un loc de muncă. "Dă-i și lui un loc, ceva, măcar un paznic, acolo!" Și iar își aduce aminte de curva aia care l-a lăsat pentru moșul din Spania: ""5 de ani a trăit cu ea. Nu e băiat rău. A lucrat la autoservice. Și l-a lăsat cu doi copii, iar copiii nu se mai duc la el, fac naveta la oraș, la licee, direct de la Rasa. Vasilica râde când își aduce aminte că a rămas nu numai cu oasele la porc, dar și fără țuică. Aceasta a fost băută de astă-toamnă. "Acum era bună. Fierbeai o olicică și era ceva!" A găsit și ea păsări moarte, pe sub hambar. Lumină are, n-a fost întreruptă. Are și cablu, așa că stau toți în casă, ea, nora, băiatul și nepoții, la televizor. "Păi ce să fac?! Bătrânețea, maică! Doar am 70 de ani!" La plecare, ne rectifică. Ne spune că lumea nu o știe prea bine drept Vasilica a lui Nicu Busoi, ci a lui Maimon. "Așa. Că așa sunt eu, de la tata!"

Oprim și la uruitor. Voinic, Anghel Ilie, zis și Bibilin, cară un sac de porumb, de 5 duble, în spate. "E pentru păsări". N-a mai văzut o așa iarnă. Ne spune că e bună, cum nu se poate de bună. Știe și el că acuma, pe o astfel de vreme, se fac copiii. "Da, acuma e bine, dar numai dacă iei și o țuică înainte". Nevasta lui e învățată cu un astfel de trai. "În octombrie, noiembrie, gata boracul, vineeee!" E prima dată când iese în sat în ultimele zile. Cică n-a avut de ce să iasă. La uruitor, prețul e de 2,5 lei pe sac. Meșterul zice și el că e bună iarna, cu condiția să nu bată vântul! "Zicem și noi ca țiganul, ce să facem?" Și șeful e de acord că acum se fac copiii. "Păi ce să-i faci la femeie? Stai cu ea în casă, e cald, asta e!" Știe că sunt ușor de făcut, dar se întreabă cu ce-i crești, iar răspunsul vine prompt: "Cu uruială, nene, cu uruială!" Lumea plătește la uruitor. Dacă n-are bani, dă ouă, găini, țuică, vin sau una de 16 ani, dar asta mai greu. Zăpada a dat-o el, cât este de șef. "Păi cine s-o dea? Doar nu venea primarul?!" Dar tot e bine, la uruitor se respectă programul, sâmbăta are program de la 9 până la 12, iar duminica și sărbătorile legale se bagă liber. Se-adună mușterii din sat și ne cer să mergem spre cimitir, unde drumul este înfundat, iar nămeții sunt de doi metri. Pe drum, ne oprește un tătăic, nervos pe oamenii politici. N-a fost la București, la mitingurile din ultimele zile "Cu ce să ne ducem? Dacă aveam cu ce, mă duceam!" E supărat că băieții tineri freacă bulevardul, fără să aibă de muncă. "E cea mai mare babilonie. Mă uit la televizor, ăla că nu vrea p-ăla, ăla că nu vrea p-ăla. Păi o s-ajungem vai de mama noastră!" Nu știe cine să vină la putere. "Să vină, domnule, un guvern ca lumea!", uitând că abia ieri un altul a fost numit ca premier. Nu știe, până la urmă, cine are dreptate, câtă vreme zăpada este tot cât casa. Apoi se prezintă: E vasile Gheorghe, a lui Victoria! După care se corectează: Mi se zice Gică a lui Grisică.

Înaintăm cât putem, pe un drum desfundat. De la porți până la uliță, oamenii și-au făcut drum prin zăpadă, fiecare cum s-a descurcat și cum l-a tras inima. O casă are acoperișul de i se vede tabla, alta e îndoită de nămeți. Cimitirul e tot nins, cât vezi cu ochii, până în dreptul îmbinării crucilor. Toți se întreabă ce fac ei acum, dacă dă un necaz peste cineva, că n-au nici măcar pe unde duce mortul. Tot spre margine, crivățul a adunat tot ce-a putut din marginea Bărăganului, așa că nu mai știi dacă zăpada e sprijinită de garduri sau gardurile sunt ținute în picioare din cauza zăpezii. Pe-aici, ni se strigă în gura mare, n-a trecut nimeni. Și așa e: în susul drumului, prin zăpada bătută, nu se ghicește nici o urmă proaspătă.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!