revin de unde am plecat
același cuvânt prins acum într-o altă frază
departe de semnificația de-nceput

să ridicăm o casă din cuvintele noastre
răsunau îndemnuri la fiecare colț de revoluție
acolo unde sângele se-nchega a zidire

și nestatornic în supușenie
treceam de la o tarabă la alta cercetând starea cuvintelor
și vedeam limbile Babilonului netezindu-le asperitățile

am pus ici colo câte o cărămidă
dar meșterii nu mă prindeau în nici o echipă
și-atunci mă afuriseau crezându-mă iscoada zeilor

urmele mele pecetluiau porțile
și nimeni nu putea trece dincolo de mine
nici măcar vorbele măcinate de vânt

scuipările lucrătorilor și meșterilor
îmi zideau umbrele fără a reuși să mă jupoaie
de starea ultimului cuvânt

când vreau să mor
picioarele mă poartă către aceleași cuvinte
prin care cad în lume nou născut

viața mea se ridică, abur, deasupra zorilor
și mă ascunde de furia celorlalți
în labirint de rouă

„să plângi copile, să nu ții în tine”