astăzi niarne m-am dus cu gândul
la toate ușile la care am bătut pe unele
am intrat altele nici nu s-au deschis cunosc
foarte bine senzația care-ți spintecă avântul
tăindu-i răsuflarea nemaivând loc în el decât
un strop de speranță cu cât mușcăm mai mult
din ea cu atât flămânzim mistuiți de flăcările
aceluiași rug nestăvilit în care au pierit înaintașii
ușile niarne sunt ca niște palme care strâng
sau eliberează cenușa împrăștiată de vânt din
spuza ei fie răsar fie mor visurile sigur în ele
s-au adâncit tainele lumii le scrutăm drumul
acela nemaimers mânați de presimțiri căutăm
în neștire să deschidem noi căi de acces
încercăm să dibuim prin întuneric slava luminii
vălul nepătrunsului ne-acoperă niarne nimeni
nu-i cunoaște fața poate când ajungem la capăt
descoperim câte ceva despre-nțelesul vieții
ca și cum mâinile noastre ar îndepărta lespedea
sub care dormitează zeii trezindu-i slobozesc
afară o mare de îndemnuri le triem strângându-le
în căușul palmei ca pe propria soartă dacă avem
noroc găsim apoi drumul dacă nu alergăm
epuizându-ne în căutarea ușii predestinate


16 noiembrie 2011