poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3207 .



George Nicolae Stroia, unul din copiii-speranță ai literaturii române de mâine
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2012-07-14  |     | 







Dacă în majoritatea cazurilor zicala străbună care spune că "ziua bună se cunoaște de dimineață" este adevărată, tot atât de adevărat este faptul că niciodata nu a fost ușor să definești ce înseamna un "copil minune", mai ales că, vorbind la modul general, pentru părinți, orice copil este un fel de minune. Dar când este vorba de creațiile micilor odrasle, cu precădere, cele din domeniul muzicii, literaturii, matematicii, artelor plastice sau sportului, există anumite criterii care ne ajută în stabilirea unor evaluări destul de precise, fără a risca aproape deloc pronosticările de viitor ale copiilor elită din prezent ce promit a fi mari elite și în viitor. Chiar dacă România niciodată nu a dus lipsă de mici genii creatoare (din păcate, cele mai multe din ele nu au avut condiții sociale de a evolua, dispărând în necunoscut), numărul lor nu ne apare impresionant, mai ales în trecutul nostru istoric, însă atâtea câte cunoaștem ne conving întru totul de forța creativă a etniei noastre. În acest sens, cred ca este suficient să amintim trei nume de copii români care au uimit lumea: poeta și scriitoarea Iulia Hasdeu, care la vârsta de patru ani scria versuri în franceză, sau marele compozitor George Enescu, care, ca și Mozart, compunea la șase ani, ori micuța Nadia Comăneci, gimnasta ale cărei performanțe olimpice au rămas neegalate de nimeni până astăzi. Cu certitudine, numărul lor nu se oprește aici, unde vom încerca acum să trecem în revistă un alt nume de copil binecuvântat de Providență cu un minunat talent, acela de scriitor.
Este o deosebită plăcere să vă prezit dumneavoastră, cititorilor, pe un copil care debutează cu o impresionantă carte de povești și povestiri având un solid substrat moral, unde stilul basmelor clasice și al povestirilor moderne, cu irizate urme de SF, se împletesc într-un fel original, făcând casă comună. Scriitorul de 12 ani George Nicolae Stroia, elev în clasa a V-a la o școală din Adjud, se lansează cu o asemenea frumoasă carte care apare la o editură din București.
Desigur, începuturile literare ale lui Gorge Nicolae Stroia, care astăzi este în clasa a cincea, sunt mult mai vechi, începând cu poezioare naive scrise încă din clasa întâi și a doua, dar adevăratul debut a avut loc la vârsta de 11 ani, în decembrie 2011, cu proza scurtă „Pădurea vrăjită”, lansat pe revista online "Confluențe Românești", București. Ulterior, a continuat cu colaborări la alte câteva reviste literare și culturale. A publicat fie în țară, la "Confluențe Românești" și "Armonii Culturale", la "Cărticica Românească de Copii" a poetei și artistei Elena Toma, din cadrul Clubului XXL (Pitești), fie în străinătate, la revistele "Pro Litera" și "Prodiaspora", din Germania ori impunându-se cu prezența în Antologia universală "Comori de vise - Povești, povestiri, amintiri – 2012", cu colaboratori din Europa, Canada și SUA. A fost răsplătit cu numeroase diplome de onoare și de excelență. Nu mulți copii din România și chiar din Europa au putut realiza așa ceva.
Cartea "Anotimpul viselor", apărută recent (2012) la editura "Anamarol" din București, este o reușită înmănunchere de desfășurare liberă a fanteziilor unui copil din România care a filtrat într-o gamă originală o sumedenie de impresii sedimentate în memora lui, prelucrând imagini mai mult sau mai puțin fantastice, venite din lecturile școlare, din basmele românești, din filme, din alte influențe mass-media, îmbinate cu ecouri de informații din domeniul astronomiei, religiei, mitologiei, zoologiei, din viața de toate zilele etc.
Când un copil își pune, încă din prima pagină a cărții, o întrebare matură - "Cine sunt eu?" - și când capeți o detaliere poetică neașteptată, frizând nu atât idei și noțiuni din astrofizica elementară, dar și din filosofia și etica vieții moderne, îți dai imediat seama că nu este vorba de un simplu teribilism, ci de o căutare firească și de un răspuns sincer lansat pe portative lirice de mare rezonanță care vine de la un creator aparte:
"Sunt… Cine sunt?
Universul e nemărginit. Cum să nu te rătăcești? După atât de multe aventuri – m-am bătut cu zmeii spațiului, am gustat din Calea Lactee, am străbătut arcade de meteoriți și chiar găuri negre, acum…m-am rătăcit! Trec pe lângă mine stele, micuțe ca un ghem de ață, cu mame-stele gigant și tați-supernove, numai eu nu mai știu de unde am plecat și nici unde am ajuns. Am întrebat o planetă, dar nu mi-a răspuns. Ce să fac? Unde să mă duc? A început o ploaie de meteoriți, așa că m-am ascuns sub o rază de soare. E atât de cald și atât de bine. Mă înfășor cu lumina și, brusc, simt o căldură puternică. Mă agăț de coada unei comete și pornesc din nou, gonind prin Univers. În călătoria mea, simt o fină mângâiere. Sunt îngerii, care trec pe lângă mine în zbor. Aruncat departe de către cometă, mă trezesc pe o planetă ciudată. O ființă mă ridică și mă strânge în brațe. Îmi dau seama, după cum rotește capul că e o fetiță oarbă. Îmi e așa de milă de ea, încât încet, încet, mă sparg în mii de licăriri și mă transform în lumina ochilor ei."
Întorcând paginile cărții, plonjăm direct în lumea basmelor. Primul dintre ele, intitulat "Bogăția sufletului", este poveste căutării "bogăției sufletești", afacere în care sunt implicați cei doi fii ai unui împărat răzbunător și rău, Apollo, care își trimite pe slujitorul Marcus să-i aducă de unde o ști acea faimoasă "bogăție a sufletului", numai că Marcus nu o găsește și când se întoarce este condamnat de împărat la moarte prin decapitare. Imediat îi sar în ajutor fiii împăratului, Helios și Sanus, care își imploră tatăl să-l ierte pe slujitor deoarece vor aduce ei ceea ce nu a găsit Marcus. Tatăl lor este de acord, amintindu-le fiilor săi că dacă se întorc cu mâna goală, toți trei vor fi uciși. Sub această amenințare teribilă, cei trei pleacă și pe drum sunt ajutați de un urs, Moș Martin, de o ciocănitoare, de un pomicultor și de un roi mare de furnici harnice și înțelepte, până ce ajung la palatul unei Zâne bune unde se afla ceea ce căutau. Zâna dorește să le oferă "Bogăția sufletească" și îi trimite înapoi, însă cei trei refuză categoric să se mai întoarcă de unde au plecat - cerând și obținând dreptul de a locui pentru totdeauna la palatul zânei celei bune, gest care echivalează cu un azil politic din zilele noastre, acordat de o țară democratică și liberă.
Atât răspunsul Zânei, cât și sfârșitul de "happy-end" al povestirii sunt descrise în fraze măestre, de o frumusețe antologică rară, împănate cu câteva neologisme, motiv pentru care merită să le reproducem:
" − Dar, de ce să vă dau ceva ce observ că aveți deja, din belșug? − Cum adică… avem deja? − Dragii mei, numai un suflet bogat ca al vostru putea face atât de multe fapte bune! Iată, Moș Martin și pomicultorul au fost un test controlat de mine, pentru a mă convinge că aveți sufletul bogat. Ați trecut testul cu brio. Acum, duceți-vă la tatăl vostru, până nu începe să vă caute. Probabil că e disperat de lipsa voastră! − Nu, nu vrem să mergem acasă! Acolo, deși avem de toate, căci se spune că suntem cea mai bogată împărăție din lume, ne simțim atât de săraci! Aici e atât de multă lumină, iar sufletele oamenilor sunt atât de pline, că ne simțim atât de bogați! Vrem să rămânem aici, cu tine, să ajutăm pe oricine la greu, nu ne întoarcem la tatăl nostru “sărac”, ce vrea să facă numai rău. − Dacă asta este dorința voastră, eu o respect! Nu m-ar lăsa inima să trimit niște copii în brațele celor care nu-i iubesc! Și apoi, acolo unde e inima ta, acolo este și casa ta, nu-i așa? Astfel, Helios și Sanus au rămas la palatul Zânei, pentru a ajuta pe oricine aflat în nevoie și pentru a pune la încercare “bogăția” oamenilor. Erau fericiți în țara în care peste tot se găsea din belșug bogăția sufletului. Acolo și florile erau mai colorate, soarele mai blând, stelele mai strălucitoare, apele mai limpezi. Tot la fel de limpezi, ca sufletele lor curate! "
Basmul "Blestemul Primăverii" este ceva mai complex și cine îl citește își dă seama că, sub alegoria lui, este vorba de realitațile schimbărilor climaterice cotidiene cauzate, printre altele și de neglijențele omenești față de mama Natură. Zâna Primăvară nu poate tolera răutatea și atitudinea nepăsătoare a oamenilor față de mediul înconjurător care suferă cumplit. De aceea, Primăvara blesteamă omenirea să ajungă sub răzbunările surorii ei, Iarna, care se instalează luni întregi pe tot pământul, înghețând totul și făcând prăpăd. Blestemul este valabil până ce trei frați ai unei femei cinstite se vor naște și, crescând, ei se vor lupta cu Iarna și vor convinge Primăvara să ridice blestemul. Cei trei frați aveau chipuri de îngeri și se numeau: Mărțișor, Toporaș și Caraiman. Zilele zburau ca visele și cei trei copii, înfruntând geruri și viscole, amenințările unui balaur ce sufla numai aer rece ucigator, ajunse, după peripeții și după ce au străbatut Peștera Crivățului, la palatul Primăverii. Ea le spune că numai împreună cu vântul cel cald, Zefirul, poate ridica blestemul, iar Mărțișor, Toporaș și Caraiman, ajung la acest vânt cald și îl aduc la zâna Primîverii. Aceasta poate ridica blestemul și Iarna pleacă, totul revenind la normal: "Era din nou lumină, căldură. Era Primăvară! Atunci, întorcându-se către fiii săi, măicuța le spuse: − Abia acum ați văzut, dragii mei, că singura putere care contează cu adevărat și care poate face minuni este puterea sufletului! Fiți pe veșnicie binecuvântați!"
Micul scriitor ne impresionează și cu o poveste din lumea păsărilor, "Grija mamei", iar mama este o lebădă care, la fel ca mama-prepeliță din povestirea "Puiul" de Brătescu-Voinești, dă sfaturi celor doisprezece puișori "mici și pufoși ca bulgării de zăpadă și frumoși ca soarele" să o asculte, să nu iasă din zona lacului, întrucât în jur sunt multe pericole, cel mai mare venind din partea vânătorului. Toți o ascultă, cu excepția bobocelului Nudy, care țâșnește de sub aripa mamei și se zbenguie de unul singur prin alte locuri. Mama lebădă pleacă în căutarea lui, dar este prinsă de un vânător și băgată într-o cușcă. Până aici, povestirea bătătorește întâmplări normale, însă autorul, apelând la metoda avatarului literar, nu-l copiază pe povestitorul Brătescu-Voinești, cum ne-am fi așteptat, ci creează pe loc o soluție demnă de marii creatori și absolut inedită: "Pornim de îndată să o salvăm! spuse Doris, puiul cel mai mare. Dar am auzit că pe uscat sunt multe pericole, așa că nu vom putea face față în aceste corpuri de lebădă. Mama are ascuns într-un dulap un glob magic, ce are puterea de a transforma pe oricine în ce-și dorește. Vraja e valabilă doar pentru o zi și o noapte. Veniți! Doris deschise dulapul, luă globul și îi ceru de îndată: − Glob magic, te rog să ne contopești pe toți într-un singur trup de om. De îndată, globul îi contopi într-un singur trup de fecior. Ei aveau același corp, însă mintea lor era împărțită, ca și cum ar fi gândit separat. Porniră ca fulgerul și ieșiră din lac, pe uscat, mergând spre casa vânătorului." Și astfel cei dosprezece pui de lebădă își unesc sufletele transformându-se într-un om care, după mai multe peripeții, va negocia cu vânătorul și își vor elibera mama-lebădă. Când ajung lângă lac, omul-lebădă se transformă la loc în cei doisprezece puișori care se vârâră din nou sub aripile protectoare ale lebedei unde adormiră. "Nu mai visau să fie liberi. Își dădură seama că libertatea se află în cel mai minunat lucru din lume: dragostea mamei lor."
Folosind un nume de monarh biblic, David, și alt nume din mitologia greacă, calul Pegasus, junele scriitor reușește să concentreze o poveste care s-ar fi putut desfășura pe zeci de pagini în numai trei file în care predomină un dialog alert. Prințul David, fiul unui împărat văduv de la marginea unui codru imens, cândva un rai al animalelor silvestre, este decis să elibereze această pădure vrăjită de o cotoroanță care transformase frumosul codru în Împărăția Întunericului. Va izbuti să-și împlinească dorința cu ajutorul calului său Pegasus, care, de fapt, era fostul împărat al animalelor din această pădure, David luptându-se voinicește cu trei căpcăuni uriași și cu bătrâna vrăjitoare. Pe toți patru, prințul îi va spulbera, anihilând blestemul pădurii vrăjite care va redeveni Pădurea Luminată, un adevărat rai al animalelor unde Pegasus redevine și el împăratul acelei păduri. (Pegasus și Pădurea vrăjită).
Tot o poveste scurtă, imaginată din lumea animalelor este și "Ogorul de aur". Spre acest ogor pleacă o harnică veveriță să-și găsească paie pentru o maturică necesară curățeniei cuibului ei aflat într-o scorbură unde ronțăise nuci toată iarna. Va ajunge la locul cu pricina după mai multe impedimente, din care scapă cu ajutorul unui cărăbuș, al unei furnicuțe, al unui roi de albine care o scapă de un urs periculos și cu ajutorul unei sălcii plângătoare.
Transformări miraculoase cu trupurile și viețile omenești se petrec și în "Împărăția Iubirii" unde, într-o țară îndepărtată, trăia "o femeie nespus de frumoasă, pe nume Maliția. Așa de frumoasă încât în fiecare zi veneau în fața ei zeci de prinți pentru a-i face curte. Ea le spunea să aștepte afară, în curtea interioară a palatului, iar prinții, ca prin magie, se transformau în stană de piatră. Răutatea femeii era fără de margini, așa că pe zi ce trecea, curtea palatului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, din cauza pădurii de prinți ce crescuse acolo. Toate acestea până într-o zi, când un alt prinț, pe nume Maldu, se înfățișă prințesei și îi spuse: − Draga mea, am venit pentru că inima mea am lăsat-o aici la tine și am venit să te cer în căsătorie. Maliția zâmbi și, crezând că va căpăta un alt trofeu pentru sinistra ei colecție, spuse: − De îndată, dragul meu, du-te în curte și mă așteaptă! Maldo nu mai spuse nimic și se duse în curtea palatului, cu inima cât un dovleac, așteptând.
Într-un târziu, apăru și ea, îmbrăcată în rochie de mireasă, apropiindu-se de Maldo. El avu senzația că ceva nu este în regulă, privind la imensa pădure de prinți, așa că îi ceru Maliției să amâne căsătoria, pentru a doua zi." Maldo se consultă cu bunicul său care era să pățească și el la fel când a pețit-o, deoarece acea frumusețe ce părea atât de tânără, în realitate era foarte în vârstă și abia a putut scăpa de vraja ei. Nepotul cere sfaturi bunicului. " − Singura salvare pentru ei și spre distrugerea vrăjitoarei - îi răspunde bunicul - este aflarea Sabiei Iubirii cu care tu trebuie să-i retezi capul. Ea se află peste Muntele Infinitului și peste Prăpastia Întunericului. După ce treci de ele, vei găsi sabia într-o arcadă săpată într-o stâncă înflorată. − Am să plec acum, bunicule..." Maldo pornește spre Muntele Infinitului, se luptă cu un Dragon, cu un Zmeu, cu un Scorpion uriaș și este ajutat de o Pasăre măiastră să treacă dincolo de prăpastie de unde, din Arcada de piatră, smulse Sabia Iubirii. Era o sabie fermecată ce i-a împlinit dorința să revină în fața vrăjitoarei Maliția căreia îi retează capul. Atunci "blestemul fu ridicat și sutele de prinți se treziră din îndelungatul somn, mulțumimd cu lacrimi în ochi lui Maldo, plecând apoi fiecare către colțurile lor de lume. Când privi înapoi, prințul o zări pe prințesă, care se transformase într-o femeie de sute de ori mai frumoasă decât cea care fusese înainte. De îndată, ea căzu la picioarele lui, spunând: − Îți mulțumesc, dragule prinț! Aștept demult ca un voinic să vină și să mă elibereze de sub blestemul afurist al vrăjitoarei Maliția. Eu sunt prințesa Floris, iar tatăl meu este împărtaul Gelud, din Þara Steagurilor Păcii. Am fost blestemată să ademenesc prinți și să-i transform în stane, până când un tânăr curajos va înfrunta primejdii mari și va reuși să dezlege blestemul. − A fost plăcerea mea să o fac. M-am gândit la mine și la bunicul meu, care era cât pe ce să fie și el transformat în stană de piatră. Spune-mi, așadar, ai vrea să fii soția mea? − Cu o imensă bucurie în suflet îți spun: DA! Cei doi miri, frumoși ca soarele, avură parte de o nuntă mare și îmbelșugată, la care fură invitați toți împarații și împărătesele ale căror odrasle fuseseră salvate din blestemul vrăjitoarei Maliția."
Cu "Povestea Timpului" fantezia tânărului scriitor începe să ne uimească în mod serios, deoarece asamblarea planurilor epice depășește capacitatea de interpretare a valorilor temporal-spațiale ale unui copil, apropiindu-se de simbolizări abstracte și filosofice sau, voit sau nu, chiar de posibile contingențe cu ambele teorii ale relativității. Sub pana lui George Nicolae Stroia, timpul puternic, devine flexibil; el poate deveni slab, neputincios, se poate scurta, se poate lungi, devine reversibil sau se poate opri, dacă interpretăm complexitatea schimbărilor instantanee din miezul narațiunii. Iar narațiunea începe în stil clasic: "A fost odată, ca niciodată, un împărat pe nume Darius, un om care la vremea lui fusese vestit prin vitejia și înțelepciunea sa. Ajuns în pragul bătrâneții, răpus de boală, simțindu-și sfârșitul aproape, chemă pe fiul său și-i zise: − Dragul meu Solaris, sfârșitul îmi este aproape, nu mai rezist mult! În tinerețile mele, îmi amintesc cum biruiam pe oricine, dar acum timpul m-a biruit pe mine. − Nu este așa, tată! Tu poți învinge Timpul! spuse Solaris, cu ochii înlăcrimați. − Nu, fiule, nici un muritor nu poate, oricât de curajos și viteaz ar fi. − Am să-ți arăt că se poate! Am să opresc timpul în loc, iar tu îți vei conduce liniștit împărăția. Părăsind sala în care se afla tatăl său, se îndreptă spre Libris, înțeleptul curții. − Libris, te rog să îmi spui secretul timpului! Cum aș putea să îl opresc, ba chiar să-l dau înapoi?
− O, dragul meu prinț, doar cel ce reușește să treacă peste Marea Anotimpurilor și prin scorbura Copacului Înțelepciunii, va putea să ajungă în
Împărăția Timpului. Dar să aveți grijă, că Timpul este foarte șiret! Auzind toate acestea, Solaris nu mai stătu pe gânduri și se pregăti de drum. Libris făcu semn să i se pregătească escorta, dar Solaris îi spuse: − Îți mulțumesc, dar trebuie să înving timpul de unul singur! Da, Măria Ta!... Și prințul ieși ca o furtună pe poarta palatului, îndreptându-se către Marea Anotimpurilor. A străbătut în drumul său munți stâncoși, cu vârfurile pierdute în zare și văi adânci. Într-o zi, s-a oprit la țărmul unei mări și i se păru cel mai ciudat loc pe care îl văzuse. Valurile erau pictate în culorile curcubeului, iar zeci de pescăruși pluteau fără să dea din aripi. Aproape de țărm se legăna o barcă. Solaris sări în ea și vâsli până în mijlocul mării. Simți, deodată, că mâinile îi înghețară pe vâsle și se ghemui de frig. Privind în depărtare, observă că începu să ningă. După câteva minute, soarele arunca săgeți de foc, iar apoi începu o ploaie deasă. − Acum înțeleg de ce se numește Marea Anotimpurilor! Aici vremea se schimbă mereu. Vâsli mai departe, până ce zări un vrej uriaș, ce se înălța din mijlocul mării. Sări repede din barcă și se agăță de vrej. − Poate dacă ajung în vârf, o să pot vedea orizontul."
Solaris se descurcă, ajutat de un pescăruș uriaș care îl ia în zbor până la Copacul Înțelepciunii din scorbura căruia se auzi o ghicitoare care suna astfel: „Fir de tort, rând pe rând, Tors de gând, Lung cât cerul, Iute ca gerul, Aripi de mătase Prins pe ceas în case” − Fir de tort... cred că ar simboliza amintirile, lung cât cerul... înseamnă că e nesfârșit, iute ca gerul... înseamnă că trece repede. Nu poate să fie decât timpul! răspunse Solaris." Dezlegarea ghicitorii fusese ca un pașaport, deoarece imediat copacul îți deschise scorbura și cei doi intrară prin ea, alunecând pe un fel de tobogan și trezindu-se în fața palatului Timpului. "− E cineva, acolo? − Eu sunt atotputernicul Timp! Cine îndrăznește să mă tulbure? se auzi o voce cutremurătoare. − Eu, Măria Ta, prințul Solaris! Îngenunchind în fața Timpului, îi spuse: − Am venit să te rog să te oprești! − Îmi ceri imposibilul, tinere!
− Te rog să ai milă de tatăl meu, regele Darius! − Ai spus regele Darius! Dar regele Darius este fratele meu! Mirat, prințul îi spuse: − Dacă e fratele tău, de ce nu ai milă? Găsește-ți puterea de a te opri! − Vorbele tale... Și atunci, marele Timp căzu secerat la pământ. Astfel, Timpul se opri în loc și Solaris și Pescărușul își recăpătaseră tinerețea. După ce se dezmetici, Timpul îl îmbrățișă pe Solaris și îi spuse: − Îți mulțumesc! Mi-ai amintit ce înseamnă puterea sufletului! Acum vreau să îmi văd fratele." Concluzia spirituală a povestirii este că „Până și Timpul poate fi oprit în loc, prin puterea curată a sufletului! ”
Nu mai puțin interesantă și debordând de plenitudinea unei captivante fantezii onirice, cu personaje umane și zoomorfe, este și povestea "Anotimpul viselor", titlu care a fost ales să dea numele întregii cărți. Într-un sat de oameni voioși și harnici, unde trăiau și părinții lui Ianis, un copilandru zvelt și chipeș, un Superman spiritual, s-a întâmplat ceva oribil. Era o priveliște sinistră: "Aproape toate casele erau pictate în negru. Ianis se duse pe la fiecare casă și bătu la ușă, dar nimeni nu-i răspunse. Se uită disperat pe geam și văzu pe toți cei din casă: erau împietriți precum statuile de ceară și căzuți pe podea. Alergă cu spaimă înapoi la casa lui, dar ce să vezi? Casa toată era vopsită în negru și părinții lui, la fel ca și ceilalți oameni: statui de ceară. − Mamă, tată! Ce ați pățit? Răspundeți-mi, vă rog, spuse Ianis disperat. Amintindu-și de pietricica magică pe care o purta la gât încă de la naștere, dăruită de părinții lui, o scoase de la gât și-i spuse: „Piatră magică, Piatră magică, Scumpă mărgea Tu mă poți ajuta!" Piatra de la amuletă i-a răspuns că părinții lui și tot satul au căzut victime ale lui Darcus, Vrăjitorul Întunericului ce era o întrupare a răului, care se hrănea absorbind sufletele tuturor celor din sat, cu excepția lui Ianis, de care se temea fiindcă fusese înzestrat cu harul de a birui răul. Pietricica i-a mai spus că va trebui să meargă până la Regele Bursuc, să-i cesră Elixirul Binelui, numai că până acolo va trebui să înfrunte o mulțime de piedici. Așa s-a și întâmplat, însă toate piedicile au fost trecute cu ajutor dat de Zâna barză, de un Balaur cu două capete (pentru prima dată îl lumea poveștilor un balaur devine personaj pozitiv), apoi va mai fi ajutat de Valetul-vulpe care îi înmânează Elixirul Binelui din partea Regelui Bursuc cu care îl stropește pe Darcus, sfărâmându-l în bucăți, iar din trupul lui sunt eliberate sufletele celor cu care Darcus se hrănea. Terminându-și misiunea, "Ianis încălecă pe pana sa magică și urmând stolul de suflete, porni cu mare viteză spre sat. Când ajunse acolo, totul era deja schimbat: casele erau din nou pictate în culori vesele, copiii se jucau veseli, iar când intră în casă își găsi părinții făcând treabă. Îi îmbrățișă cu putere și le spuse: − Când mă voi face mare, nu voi mai dori să am parte de aventură, căci pe cea adevărată am trăit-o chiar astăzi!. Noaptea deasă puse stăpânire din nou pe sat și Ianis plecă mai departe, în… Anotimpul Viselor. "
Cartea de debut a elevului George Nicolae Stroia se încheia cu o poveste tot atât de captivantă, intitulată "Micul mare bucătar". Pe acest bucătar harnic, isteț și frumos îl chema Gustav și îl slujea pe rege. însă, de la o vreme, acesta devenise foarte mofturos: "Deși bucătarul era foarte tânăr, în fiecare zi își delecta stăpânul cu multe bunătăți, care de care mai savuroase. Dar, în ultimul timp, regele se plângea neîncetat de bucătar și de bucatele pregătite de acesta, spunându-i: − Gustav, mâncarea ta este prea sărată! Gustav, mâncarea ta este prea dulce! Gustav, această mâncare este mult prea acră pentru gustul meu!" - iar Gustav, exasperat, nu mai știa ce să facă, mai ales că fusese dat imediat afară de la bucătărie. Din fericire, își amintește că, în copilărie, tatăl său i-a povestit despre o Lingură Magică, o lingură minunată, ascunsă sub apele adânci ale Mării Peștelui Spadă. Până să ajungă acolo, Gustav va trece peste multe peripeții și locuri precum livada Împăratului Furnică-Gigant și vizuina Hârciogului Morocănilă. Și în această poveste apar o mulțime de ființe binevoitoare care îl ajută nemijlocit sau numai cu sfaturi cum să ajungă la locul căutat. Peripețiile se țin lanț; decorul de la suprafață se schimbă cu scene subacvatice. Gustav, împreună cu un delfin și urmărit de peștele-Spadă, el ajunge să pună mâna pe acea Lingură Magică, aranjată pe o grămadă de comori scumpe, însă happy-endul ia o întorsătură neașteptată. Bucătarul nu se atinge de comori, ci iese pe țărm cu lingura fermecată în mână, iar din acea lingură aude un glas prietenesc care-i spune:
"− Bucătarule Gustav, tu nu ai nevoie de mine, nu îți trebuie talent, îți trebuie doar încredere, ceea ce ai și căpătat, din belșug, din această aventură. Ba, mai mult, ai dovedit că nu ai numai un singur talent, ci multe altele. Așa că aruncă-mă înapoi în mare. Bucuros, Gustav aruncă cu putere lingura în mare, care îl lovi pe Peștele Spadă direct în cap, eliberându-l pe delfin. Scutură încă o dată, apoi, sceptrul, mâncă un măr și îi veni ideea de a construi o plută, ca să ajungă iar la palatul regelui. După ce lucrul fu gata, împinse pluta în apă și porni pe mare. Dar o furtună puternică îl ajunse din urmă, cu valuri imense și vânturi-uragan. Un val uriaș îi răsturnă pluta lui Gustav. După furtună, se trezi pe uscat, înconjurat de o mulțime de oameni. În apă, Apolon îi făcea cu ochiul. Mulțumi lui Dumnezeu că mai era în viață. Aflând de calitățile lui, conducătorul locului cu pricina îl făcu înțeleptul satului. Uită de monarhul cel nemulțumit, de jignirile pe care acesta i le aduse de multe ori. Și mai uită și de neîncrederea cu care fusese tratat la curtea regelui în ultima vreme. Așa că hotărî să rămână în acest loc frumos și cu oameni buni la suflet.
Acum, nu mai era doar un simplu bucătar, ci înțeleptul satului. Astfel își recăpătă și încrederea în sine, știind că va fi mereu apreciat de cei din jur. Întotdeauna și-a adus aminte că oamenii trebuie apreciați pentru calitățile lor și că cel mai mare act de cruzime este acela de a le distruge încredea în ei înșiși."
După cum vedem, povestirile scrise de foarte tânărul scriitor vrâncean ne impresionează prin maturitatea cu care au fost gândite, dar și prin alternarea secvențelor animate de frumoase și clasice fantezii infantile, însă nicidecum naive. Autorul s-a adresat în primul rând copiilor, cu prioritate cititorilor de vârsta lui. Acest adevăr a fost scos în evidență și de cei ce au făcut apreceri critice pe marginea prezentului volum.
La reușita tehnică a acestei cărți au contribuit și frumoasele ilustrate făcute de mama autorului, profesoara Maricica Stroia.
Citind și alte lucrări valoroase ale micului scriitor și auzind și despre planurile lui ambițioase de viitor, am curajul să afirm că ne aflăm în fața unei mari speranțe a literaturii române din această perioadă de debut a noului mileniu iar urările noastre de succes deplin în continuare trebuie înțelese ca fiind mai mult decât niște simple cuvinte de încurajare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!