agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1118 .



Fragmente dintr-un Jurnal
personale [ ]
Din al meu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2012-11-14  |     | 



Bucăți mici din "Jurnalul" meu. Din cel de la 14 noiembrie 2012, de la 16 noiembrie...

La Centrul Academic Mihai Eminescu l-am văzut pe scriitorul, devenit de astă vară șef al unei filiale a Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu în rol de prezentator și animator. Era Dumitru Crudu în fața a numeroși copii care i-au citit poveștile lui Ovidiu Creangă din Canada. A fost bine, deși eu n-am rezistat să stau două ore în șir. În schimb, au reușit să stea aproape trei ore și să participle activ “micii prinți” ai Basarabiei sau, poate, ai României de peste hotarele ei?

Ieri, se vede că am avut o zi nefastă (ori poate, într-o altă zi), o profesoară de la Liceul Teoretic “Onisifor Ghibu”, din Chișinău, numele căreia n-am să-l dau, că e de floare, însă numele de familie parcă i se potrivește de minune, m-a enervat într-atît de mult, încât în fața unor discipoli de-ai dumneaei am spus: “Daca mă supăr pe voi, am să dau aceste zece exempalre de carte unei librării din centrul capitalei!"
Așa și am făcut. Am zis: " las să le procure, cine dorește cu 58 de lei, că eu ieri le ofeream dânșilor doar cu 30 - 38 de lei care circulă în republica Moldova.
Apoi, peste două-trei zile, la Băcioi, în Liceul “Grigore Vieru” (unde este și un superb bust, un monument în bronz al poetului Grigore Vieru, sculptat de unul dintre cei mai buni sculptori din România, am văzut că nu mi-au ajuns exempalre pentru toți doritorii, care au dorit real să le procure de la mine cu un autogarf (de la Valerian Ciobanu), luna a unsprezecea, anul 2012.
Iată așa pățești uneori cu romanul intitulat “Fulgere în tunel”!
Iar aseară am avut senzația că afară a plouat încet, ciobănește. Și nici un tunet, nici un fulger nu m-a deranjat. A fost 14 noiembrie 2012 și nu toți își pot imagina ce sărbătoare a fost.

Iar la 16 noiembrie am traversat o jumatate de oraș (cu troleibusul) de la Biblioteca Ștefan cel Mare, unde m-am întâlnit cu scriitorul Dumitru Crudu, el și director al acestei biblioteci-filiale B.P. Hasdeu, ca să ajung la timp la Liceul care poartă numele Doinei și al lui Ion Aldea Teodorovici. Acolo mă așteptau peste vreo 40 de elevi, care vroiau să afle cum au apărut "Fulgerele în tunel".
Le-am povestit, le-am răspuns la întrebări, după care bibliotecara a zis: da ce-ar fi să scriu câteva cuvinte despre această întâlnire aici la noi. Scrie dragă Olga, i-am răspuns fiindcă eu am să-i propun textul dumitale lui Dumitru Crudu, pentru "Timpul", Însă, deocamdată...
Autorul ”Fulgerelor” va mai veni la biblioteca Liceului Teoretic cu profil artistic ”Doina și Ion Aldea-Teodorovici”

Elevii de la Liceul Teoretic cu profil în arte „Doina și Ion Aldea-Teodorovici„ din Chișinău au avut marea satisfacție în timpul întâlnirii cu scriitorul Valerian Ciobanu, autorul cărții "Filgere în tunnel" (2012), prezentate la 16 noiembrie la biblioteca din incinta instituției de învățămînt din apropierea cinematografului "Flacăra".
Scriitorul le-a prezentat cărțile, pe care le-a editat, axânduse pe tema dramei și a durerii tuturor, a – Transnistriei noastre și Doinei noastre. O elevă după întâlnire chiar așa și s-a exprimаt: Deja prima, fășie de pământ transnistrean a Moldovei cu tot cu orașul Tighina ne-au luat-o cu forța, pe a doua, pe Doina Marin, căsătorită cu Ion Aldea-Teodorivici ne-au omorât-o împreună cu soțul ei, un compzoitor și un cântăreț al limbii române și a tot ce aveam atunci, în anii 1989-92 mai scump și mai sfânt».

Întâlnirea care a fost preconizată pentru o oră, la dorința liceenilor a ținut două ore și 50 de minute.
Participanții la ea, elevi din clasele a 7-9 au fost încântați de cartea prezentată - un roman captivant izvorât din realitatea noastră dură de astăzi, care i-a dus/purtat imaginar pe elevi în trecut și în viitor. Împreună cu autrorul ei s-au primblat leger prin timpurile de glorie, dar și prin timpul când Transnistria va fi a noastră, iar un personaj, care la început este un absolvent al Liceului Lucian Blaga din Tiraspol, devine un erou al unor lupte aeriene în anul 2048 - 2050.
Au fost date numeroase întrebări, unele chiar incommode, dar autorul a răspuns la toate, evidențiind doar adevărul spre marea uimire și satisfacție a liceenilor și a profesoarelor de limba și literatura română doamna din liceul nostrum. În săptămîna ce urmează după această întâlnire cu autorul, liceenii vor avea ocazia să procure unele cărți și în incinta bibliotecii, iar cei care nu vor avea bani, le vor putea împrumauta pentru a le citi.

Le-am promis că voi continua să scriu peripețiile Letiției Leu de mai departe și parcă, deocamdată, mă țin de cuvînt. Iată un fragment nou, de pildă.
Prietena Letiției a spus: "...abia aștept să ascult visul tău de astă noapte, că te zvârcoleai în pat."
- Ascultă, i-a zis Letiția și a început a povesti. Eu cred că am avut aseară un vis ciudat. Poate unul nu prea obișnuit. Se făcea că eu mă transformasem în iederă.
- În ce?
- Iederă!
- Da ce fel de plantă sau animal este iedera?
- Ea este un arbust agățător. Are frunze persistente verzi, strălucitoare. Spre deosebire de vița de vie este cultivat ca plantă decorativă. Așa că, ascultă. La început mă cățăram pe stejarul secular de la Cobâlea. Vroiam să-i adaog în frunziș, să-l fac să fie mai verde, dar el mi-a șoptit: nu-ți fă de cap ca un copil din Copilița-Vâlcea! L-am ascultat și l-am lăsat în voie să mă privească blajin de sus în jos. Mă simțeam nu prea bine. Apoi eu înflorisem ca un pom de sakura și mă înălțam încet spre stele. Credeam că pot împodobi o casă, o grădină...
- Asta deja e mai interesant!
- Da! Și aveam ochii înfloriți, iar picioarele bine înfipte în pământ. Împodobisem chiar și o casă a unui poet și crezusem că sînt fericită, când am ajuns la fereastra...
- Ai văzut ceva anume prin ea?
- Nu, pentru că fereastra era deschisă spre cer. Când brațele mele au alunecat, eu mi-am lipit obrazul de sticla umedă și rece, dar mai mult n-am putut urca. Am privit cu ochi de floare înăuntru și mi se părea că văd tot, că descifrez întunericul, că înțeleg ce-i dincolo de stele, de planeta Marte, dar alte brațe treceau pe lângă mine oprindu-mi drumul spre alte stele. Simțeam răcoarea și atracția universală a corpurilor cerești, a câmpurilor torsionale astrale și m-am speriat. Mă speria înălțimea, dar și bezna, întrebarea. Mă dureau toate frunzele, rămurelele de iederă. Am alunecat și am simțit că în mine s-a făcut întuneric. Doar stelele mai clipoceau... Ele erau goale! Reci și strălucitoare, adică superbe în goliciunea lor! Iar eu eram între cer și pământ ca o coardă care nu este bătută de vânt. Am tresărit...
- Am observat și eu.
- Dar stii, o mână mi-a retezat visul de la rădăcină. Am simțit că pot să cad într-o grămadă de vrejuri uscate. Priveam de acolo, de la fereastră, la propria-mi tulpină și nu-mi puteam imagina căderea în infernul vrejurilor.
Eu, iederă, voi mai înflori vreodată?/ Eu, stea, oare cât voi mai străluci?/ Și oare, eu, pământ, câte flori voi hrăni...
- Frumos vis!
- Stai nu mă întrerupe, fiindcă în cele din urmă mi-am zis: Eu. Om sînt, nu sunt o ederă!
- Ești un fel de Nara!
- Da ce este aceasta?
- Nara, a fost capitala Japoniei în sec. VIII, Nara a fost ocolită de războaiele civile care au zguduit țara. Ea este un muzeu al unor comori antice, ce întruchipează stilurile chinezesc, coreian și central asiatic. Eu zic să te ocolească și pe tine primejdiile, pentru că îmi place cum ești tu. Parcă ai fi un Guguță mare în rochie și fără...
- Fără ce?
- Fără cum i se spune?
- Cușma lui Guguță!
- Da, cușma. În copilărie am citit și eu în Japonia despre peripețiile unui băiat cu numele Guguță. Și iată acum, am ajuns în țara lui, unde te-am cunoscut pe tine Letiția. Dar tu ai citit poveștile cu Guguță?
- Vorbă să fie! Le cunoaște fiecare copil. Ca să nu zic și fiecare adult, cult...
Visul dat pare-se îl avu o dominșoară de 17 ani din...
Da, oare Letiția nu are și ea 17 ani? Numai că ea se află deja cu noua ei pretenă din Japonia în anul 2048 sau 2049. Vedeți că viața continuă....

A ei, a Letiției, a mea și a ta, stimate și dragă cititor!

Iar anul 2013 este anul scriitorului poporului - Spiridon Vangheli, "tatăl lui Guguță" sau mai bine spus, autorul care i-a dat viață lungă personajului literar Guguță!
Dar revin într-o zi la numele meu. La numele meu (sau mai bine zis la prenumele) care este Valerian. Citez din Enciclopedia Universala Britanica. Volumul 16, p.54-55.

Valerian

Nume complet Publius Licinus Valerianus (m.260 d.Hr.)
Împărat roman (253-260 d.Hr.). A fost consul în timpul lui Alexander Sever (d.222-235 d.Hr.). Ulterior comandant al armatei de pe Rinul Superior, l-a sprijinit pe Gallus (251-153 d.Hr.). Ales împărat de către soldații săi (253 d.Hr.), Valerian a reînnoit persecuțiile împotriva creștinilor și l-a executat pe papa Sixtus II în 258 d. Hr. A organizat un marș spre E pentru a respinge invazia persană. Deși compania sa a avut succes la început, a fost ulterior înfrânt de regele persan Shapur I și a murit în captivitate.
Eu nu văd nimic comun cu acest persoanj istoric din bilboana anilor. Mai degrabă aș înclina să am ceva în comun cu Valery, cu Paul Valery, poet, eseist și critic francez. (30.10.1871, Sete, Franța – 20.07.1945, Paris), care a devenit un persoanj public proeminent, scriind eseuri și articole pe subiecte literare, manifestând un mare interes pentru știință și probleme politice.
Găsesc de cuviință să afirm că această ipostatză mai mult mi se potrivește mie, cel care la începutul anului 2015 și-a tipărit o mică biobilografie intitulată "Opt puncte de reper" în care se vor regăsi și unii foști colegi de televiziune, de facultate, de aventuri din perioada de până la Mihail Gorbaciov și după...
De pildă, numele colegului meu de lucru în televiziune - Nicolae Dergaci, și azi angajat al Companiei de Stat “Teleradio- Moldova”, cu care am muncit după anii de studenție la Universitatea de Stat din Chișinău, și care mi-a dăruit o carte a sa ieșită proaspăt de sub tipar. Felicitîndu-l cu ocazia acestei lucrări, am și început a o răsfoi în fugă (cum fac de fiecare dată, cînd am o ediție nouă în mînă) și am rămas din prima clipă fosrte plăcut surprins de multitudinea reproducerilor de pe unele fotografii de epocă și documente de arhivă cu care este presărat textul din pagini.Volumul este intitulat “HLINA. În căutarea timpului trecut” cuprinzînd istoria satului Hlina, aflat mulți ani în ținutul, apoi în județul Hotin, astăzi – în raionul Briceni, localitate în care a văzut lumina zilei Nicolae Dergaci. O spun pe șleau: "...ca să descifrezi și să transpui într-o carte istoria localității de baștină, nu este atît de ușor." Am simțit aceasta pe pielea proprie la Cobâlea, izvoare de lumină, carte din anul 2006, care a apărut cu puțin mai devreme decât "HLINA" domnului Nicolae. Asta s-o știți și voi, cei care veți dori să mai aflați ceva și despre "Ultimul extraterestru" și de multe altele, pentru că până la 1 aprilie (2016), poetul, publicistul și editorul Gheorghe Cutasevici face un efort sporit și-mi tipărește câteva exemplare de carte: ”Destăinuiri deasupra Carpaților”, la editura ”Labirint”, (2016).
A găsit omul când s-o facă! Iar eu în perioada aceasta am luat un mic răgaz și am uitat de la ”Traseele nevăzute”. Adică, cum mă exprimam uneori, mi-am pus textele viitorului roman ”la murat”. Acolo am și un itinerar dificil cu un conac boieresc al celui, care a facilitat semnarea tratatului de pace dintre Imperiul Rus și cel Otoman la București în anul 1812. Încercam în vremea asta să-l citesc și pe Paul Goma, să-i recitesc romanul Arta refugii. Însă, îmi lipsea un roman istoric contemporan și captivant despre o vreme care a fost la începutul secolului XIX.

Și iată, într-o zi am găsit la Biblioteca Publică ”Onisifor Ghibu” din Chișinău romanul ”Manuc”, editura Polirom, (2006) de Victoria Comnea, membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 2002. Prefațatorul Bogdan Crețu avertizează: ”Manuc propune o lume ficțională pe care o simți, în ciuda fixării sale la debutul secolului al XIX-lea...”, și în continuare: ”romanul nu este istoric, ci doar un joc ficțional de-a istoria”.
Descoperirea lui, cât și a autorului, scriitoarei Victoria COMNEA, a avut asupra mea un efect tonic. Și de ce să nu recunosc că romanul ”Manuc”, a vărsat și o lumină nouă asupra personajului dat, adică, m-a ajutat să-mi ordonez gândurile despre temutul și mult discutatul conac de la Hâncești, restaurat recent pe banii europenilor. Personajul care a facilitat semnarea tratatului de pace în Hanul lui din București, este vânat de către un lunetist chiar din primele pagini ale cărții. Începutul pare a fi unul cinematografic: un călăreț ascuns printre tufe înzăpezite de la marginea unei păduri este lunetistul cu o barbă blondă-roșcată și ochiul stâng acoperit cu o panglică neagră. După cum aflăm mai departe el se numește Dante Negro și încearcă să-l omoare pe prințul Manuc. Dar, o femeie care era cu prințul în clipa aceea, îi încurcă să tragă glonțul ucigaș. Involuntar dorești să spui: ”Halal de așa lunetist”. Din curiozitate dorești să afli ce va fi mai departe. Iar în continuare zaraful, prințul armean Emanuel Manuc pare a fi, de fapt, un soi de stăpân, prin averea și influența sa peste stăpânii lumii.

Venetic în Țara Românească, el nu pregeta să-și pună colosala avere în joc. Aflăm din cele citite în roman că adevăratul adversar al lui Napoleon este el - Manuc, nu țarul rus Alexandru și nici generalul Kutuzov.
Așadar, Manuc, cel care va fi înnobilat și cu titlul de prinț al Moldovei (titlu stupid în opinia mea), este ba susținător generos al generalilor și vizirilor otomani, ba susținătorul armatelor Turciei de atunci și al Imperiului rus de la începutul secolului XIX. El, ocrotitorul comunităților de armeni își pune scopul de a dejuca planurile unui împărat de talia lui Napoleon.
Romanul istoric umanizează eroii, îi coboară din sferele mitice, muzeificate, surprinzându-i în cele mai omenești situații. Iar autoarea, se vede limpede, a asimilat lecția marelui Tolstoi, dând, nu lipsită de modestie, o replică românească, mult redusă, celebrului roman ”Război și pace”. Acțiunea principală are loc nu doar la Bucureștii din anii 1800- 1812, ci și la Brașov, în alte părți ale continentului, nu însă și în Basarabia, în teritoriul care v-a fi cedat. Dar prin câteva fraze se dă de înțeles ce s-a întâmplat: (a se vedea pagina 314 din roman). Citez de acolo: ”O răceală rebelă îl împiedică de amiralul Pavel Ciciagov să fie prezent la semnarea tratatului, însă nimeni nu îi simți lipsa. Amiralul nu era deloc răcit, ci cu totul scârbit. În drumul lui spre București întâlnise dovezi clare ale abuzurilor armatei ruse asupra populației. Sate întregi părăsite, păduri arse, băjenari flămânzi și înfrigurați, orășele și târguri terorizate, jecmănite, fete, neveste luate cu de-a sila, umilite, violate, ucise... Soldații rechiziționau tot, dar fără să plătească măcar o copeică”.
Din roman aflăm că trădătorii au plătit cu capul lor, adică capul lui Dimitrie Morizi a fost trimis sultanului, fratele lui Dimitrie, a primit și el aceeași pedeapsă. Dar... armeanul acela băgăcios de la București, pe personnage encombrant (fr.), omul care îți stă în drum, de care te împiedici mereu, întrebă Napoleon.
Nici actorașul de duzină ,”masonul” n-a reușit să-l omoare prin otrăvire. Oare de ce?
- Pentru că ”băgăciosul” are bacara. Câștigă întotdeauna.
Napoleon îl întrebă și pe Dante Negro de ce nu i-a luat viața lui Manuc. Și pictorul Dante Negro i-a dat o explicație lungă și convingătoare. ”Cu un an în urmă, iarna, în mijlocul câmpiei, numai caii și frumoasa Mariam îl scăpaseră de o moarte sigură. Dante Negro putea să-l dea pe Manuc marelui Napoleon, dușmanul său. Ar fi fost locul cel mai indicat. (Acolo, unde se aflau atunci). Ucis, aruncat în pădure, mâncat de fiare, cu oasele risipite... Zăpada, ploile ar șterge orice urmă...
Dar n-a fost așa.
Mi-a fost greu să înțeleg de ce s-a întâmplat anume așa. Apoi dezvăluirea precum că, Dante Negro în loc să-l ucidă pe Manuc, îl lasă pe acesta să-i desprindă panglica neagră, după care Manuc îi mai sărută ochiul ascuns, apoi și gura, varsă lumină peste cele n mult nu prea clare la început.
Nu mai am alte cuvinte de adăugat aici. Citez câteva fraze scurte din roman, care m-au șocat: ”Creștinismul rupsese definitiv armonia” (p. 33), Generalul Kutuzov ”o ținea una și bună: granița pe Siret, Dunărea și despăgubiri bănești pentru Țara Românească din partea turcilor” (p.38).
Mai plăcute mi-au părut frazele: ”... jarul arzător dinlăuntrul ei, care îl sorbea tot mai adânc, ca să îl prindă apoi ca pe o pradă în colul arzător, în acel inel interior de foc”. (p. 142), ”Prințul nu se născuse în Armenia, dar ajunsese să o cunoască bine din străvechiul covor moștenit de la tatăl său.” (161). El, (să subînțeleg că Manuc), i-a scris țarului, sugerându-i să renunțe la stabilirea graniței pe Siret și să accepte o graniță onorabilă pe râul Prut, cu acces la mare prun brațul Chilia” (p. 232). Apoi: ”Ah, armenii! De șase ori mai șireți decât evreii! (351).
Mai am de adăugat: Intangibilă precum o zeiță Marioritza are rolul ei bine determinat în intriga cărții: sub semul ei stă finalul, care face loc senzaționalului. Manuc, hăituit atât de turci, cât și de oamenii împăratului, se salvează în brațele unei iubite, către care, chiar destinul, pare a-l fi împins.
- Da pe mine oare, destinul încotro mă v-a împinge?
La începutul lunii mai, 2016.
Și la începutul lunii octombrie, 2016: Următoarele file poate vor fi dintr-un posibil viitor volum în limba engleză, pentru că după ce am consultat câteva volume în limba română despre: americani, englezi, francezi, germani, irlandezi, israelieni, spanioli, unguri, greci și alte seminții, m-am gândit că ar merita câteva cuvinte și moldovenii, adică și dânșii tot români. Cum va arăta volumul despre moldoveni, sau mai degrabă despre români, deocamdată, nu știu. Deaceea în continuare vă propun câteva file dintr-un viitor posibil volum.
Așadar, Cum se văd Ei pe EI - moldovenii, care sunt aceiași ca și românii din Țară și de pretutundeni.

Dacă francezii se consideră singurii oameni cu adevărat civilizați de pe lume, moldovenilor le convine să fie și așa cum sunt: o întrupare a contradicțiilor, adică oameni din așa zisa:”țară a minunilor”. Un moldovean, vorbind altor oameni despre semenii săi, se va plasa într-o poziție critică, putând să devină de-a dreptul grosolan în descrierea conaționalilor săi, mai ales, dacă vine vorba de apartenența la națiunea românească!
”Românii sunt țigani- afirmă aceștia de obicei”. Iar moldovenii cine sunt? Sunt aceiași, deși ei sunt astfel etichetați, deja, de către ruși.

Moldovenilor le lipsește aproape în totalitate verticalitatea. Ei sunt ca niște sălcii plângătoare. Sau ca niște șerpi sau viermi care se târâie pe pământ dar nu merg în picioare. Dacă bate vântul din nord, ei se îndreaptă în direcția opusă, dacă din vest – spre est și invers. Contradicțiile mereu ies la suprafață. Moldovenii nu sunt prevăzători, resping ceea ce este firesc și se conduc de legi străine, sau nu se conduc nici de un fel de legi. Deși reprezintă un popor prepondrent creștin-ortodox, sunt îndrumați de o Mitropolie subordonată canonic Patriarhiei Ruse, situație improprie, nefirească. Sunt dispuși să-și recunoască defectele, dar nu și să le înlăture, să le corecteze. Au reușit să facă față patru-cinci sute de ani ocupației turcești, dar nu fac față ocupației rusești, care s-a început cu vreo 200 de ani în urmă, după anul1812.
Ocupația respectivă i-a abătut din calea cea dreaptă ca să fie și ei într-un pas cu frații români, rămași în Moldova de peste Prut. Plus la toate, ei s-au trezit într-o țară absolute străină în care erau alte legi, se vorbea altă limbă și în general, totul era altfel…
Din această cauză majoritatea moldovenilor rămâneau analfabeți și doar foarte puțini dintre ei, reușeau să devină cineva printre ruși. Iar dacă cineva reușea, devenea militar sau șef ale unor grupări criminale de infractori, de bandiți, care se autoproclamau haiduci. Un exemplu concludent, un cetățean cu numele de familie Kotovskii. Se mai întâmpla ca vreo unul să ajungă savant, mare matematician. Exemplu: Eugen Grebeinikov, numele căruia a fost dat unui asteroid mic. Dar așa ceva mai rar!

Republica Moldova se străduiește de ani buni să ajungă din urmă Occidentul, mai ales Europa Occidentală, însă rămâne pentru totdeauna pe loc sau regresează și mai tare. Tranziția este traumatizantă pentru sufletul celor din ziua de azi. Majotitatea au sentimente de indignare, sunt dezorientați și pendulează ba într-o parte, ba în alta. Despre românii din țară au opinii diferite și contradictorii. Astfel frații români sunt văzuți ca șmecherii din Balcani sau pe pe malul Dâmboviței. Unii moldoveni, și până azi mai consideră că, românii le-au făcut numai rău. Când îl întrebi pe unul dintre aceștia: ”Da totuși ce rău v-au făcut românii? De obicei răspund: Ne-au bătut părinții! Da rușii, ce le-au făcut părinților tăi? Păi, rușii i-au dus în Siberia și acolo i-au împușcat, da nu pe toți ci doar pe unii.” Este foarte greu să înțelegi unde este logica unor asemenea moldoveni. Ei au o stare de spirit nesănătoasă și le pare că acea așa zisă ”treucă” sovietică, la care aveau acces aproape cu toții, le-a fost furată, ori smulsă cu forța. Foarte puțini moldoveni se simt în rolul lui Păcală, un personaj vesel din folclorul românesc, și tot mai mulți se simt în rolul lui Tândală, alt personaj vesel, însă mereu prostit/păcălit de către cel mai deștept, pe care îl cheamă Păcală.
Pe ruși, o parte din moldoveni îi disprețuiesc ca fiind reprezentanții unui popor slav, primitiv și leneș. În perioada de ocupație rusă, în școlile din Basarabia, o parte din teritoriul României și din teritoriul Moldovei vechi, limba rusă era nu doar obligatorie, ci și unica limbă de studiu. Așa că limba română era dată uitării, fiind vorbită doar la bucătărie, în condițiile casnice și nu în fiecare familie, mai ales dacă aceasta era mixtă.
Azi germanii, francezii, englezii (și americanii) sunt respectați pentru bogăția lor și pentru că au condiții de viață total diferite de cele din Moldova. Rușii sunt agreați doar de către etnicii ruși, de către cetățenii de etnie găgăuză, bulgară și de către unele victime ale călăilor, se spune în unele surse. Adică, de o parte din moldovenii slugarnici.

CUM ÎI VÃD ALȚII PE… moldoveni?

Dicționarele de argou definesc cuvântul ”moldovan” drept țăran plouat, trișor, tâlhar etc. Asta este doar o parte a feții. Altă parte este descrisă ca ”leneși, minciunoși”, oameni care nu se trag la carte, care muncesc preferând temporar munca de rob, ca pe urmă, fiind scăpați la libertate, să cheltuie tot ce au agonisit pe distracții, pe băutură și pe femei cu purtări ușoare. Personalitatea dublă li s-a format în timp de mai multe secole și nu poate fi schimbat ușor. Unii călători străini îi vedeau prin ochelari roz, cu grădinile de zarzavaturi îngrijite, bogate, cu vii și cu livezi doldora de roadă, alții prin lentile întunecate și deformate îi vedeau urât de tot, iar alții nu-i vedeau de loc, doar scriau verzi și uscate despre ei, alcătuiau anecdote ofensatoare. În Uniunea sovietică și în tot spațiul post sovietic moldovenii erau luați în derâdere alături de popoarele nordice din tundră, fiind etichetați ca ciukci din Kamceatka, sau de la Anadâr, cât și cu alte personaje negative.
Iar cehii, cei care au păreri diferite despre vecinii lor, îi consideră pe moldoveni drept mafioți. Mai ales, pe cei, care lucrează în Cehia pe șantierele de construcții. (a se vedea chiar ”Ghidul xenofobului” - cehii).
Da cum sunt văzuți moldovenii de către ruși, asta, deja este altă problemă, la care vom mai reveni.

CONFORM UNOR STATISTICI...
Numărul cetățenilor din Republica Moldova este de aproape 4 milioane, adică ca în Irlanda, dintre care 800 de mii locuiesc în Chișinău, adică aproape la fel de mulți pe cât sunt în toată Transnistria, regiunea separatistă aflată sub ocupația trupelor militare ruse și a unei conduceri fidele Kremlinului din Moscova, care permanent face presiune asupra Chișinăului prin anumiți oameni de ai său sau prin alte mijloace. Republica Moldova în comparație cu numărul populației Ucrainei este foarte mică, chiar e prea mică după toți parametrii. În România, a doua țară cu care are frontieră comună, locuiesc peste 23 milioane de români.

În Ungaria, un stat mai îndepărtat locuiesc 10 milioane de unguri, în Grecia 11 milioane și doar în Slovacia – 5 milioane comparabil cât de cât cu populația din Moldova. Republica Moldova o întrece după numărul populației doar pe o așa țară ca Estonia, care are o populație doar un milion și jumătate, în schimb, ea este mai bogată de vreo 20 de ori decât Moldova, din care, conform unor statistici aproape un milion din populație se află temporar peste hotare în diferite țări ale lumii, unde moldovenii muncesc, la ei în țară neavând locuri de muncă. Despre Moldova se mai știe că din câteva bănci a fost furat un miliard de euro și nimeni din făptași n-a fost tras la răspundere, adică n-a fost împușcat, asasinat sau măcar reținut și băgat la pușcărie. Acesata este scurta caracteristică a moldovenilor din Republica Moldova, pentru o eventuală capodoperă în miniatură ”Ghidul xenofobului cu titulatura: moldovenii.”

Se mai știe, că moldovenii sunt de origine română, că limba pe care o vorbesc, limba literară în primul rând este limba română, că împreună cu ei în țară mai locuiesc cetățeni de origine rusă, ucraineană, cât și de alte origini, care se încăpăținează și nu vorbesc limba română.
Scriind despre moldoveni, observi că este greu să scrii despre naționalism și identitate. Se pot aduce mai multe explicații la această temă, însă le lăsăm pentru mai târziu. Este însă de notat că există statul cu numele de Republica Moldova, cu o regiune separatistă, este o autonomie găgăuză și sunt multe alte probleme. La vest de Prut mai este o regiune mai mare ca teritoriu decât toată Republica Moldova, care poartă tot acelaș nume istoric – Moldova, însă ea se află în România de Est. Cele două Moldove au fost secole bune la rând o singură țară, care s-a opus ocupației Otomane aproape cinci secole până la dezmembrarea din anul 1812. De atunci o parte s-a aflat timp de 200 de ani sub ocupație rusească, până în anul 1918 după care a intervenit un răgaz de 22 de ani cât Basarabia s-a aflat în componența României Mari de până la al Doilea Război Monddial. După 1940-1945 în Basarabia, recroită de Stalin în Republică moldovenească s-a instaurat din nou regimul rus de ocupație, ocupația rusă propriu zisă mult mai feroce și mai monstruoasă, fiindcă s-a încercat să fie mutilată într-așa mod, încât să nu mai poată reveni înapoi la matca sa românească.
În pofida celor câteva decenii de deportări masive în Siberia, amestecului populației băștinașe cu oameni aduși din Rusia în oarașele și centrele urbane, moldovenii totuși și-au păstrat limba lor, care este română și de vreo 20 de ani au început a pedala defectuos spre comunitatea statelor europene și Uniunea Europeană, însă moldovenii având un caracter instabil, uneori chiar foarte caraghios și contradictoriu bat pasul pe loc. Multor moldoveni nu le place să folosească denumirea corectă a limbii lor și din această cauză se iscă multe neînțelegeri și certuri inutile.
Moldovenii sunt departe de irlandezi. Nu sunt aproape nici de estonieni. Sunt foarte aproape doar de România, care nu are suficientă influență asupra lor. Majoritatea moldovenilor se lasă ușor să fie manipulați de către ruși (și de Rusia lui Putin), care, cică, ar avea o viță îndepărtată de moldovean, numele de familie provenindu-i de la Putină. În Republica Moldova chiar sunt câțiva cetățeni care au așa nume de familie. Adică, sunt și Putină, dar și Putin. Să vorbim acum despre naționalism și despre identitate la moldoveni pare a fi un lucru inutil. Deși, cine știe. Poate, mai târziu va fi rostul, însă, deocamdată, în anii 2014-2015 n-are niciun rost.

Scriind despre moldoveni observi că este greu să scrii despre naționalism și identitate. Se pot aduce mai multe explicații la această temă, însă le lăsăm pentru mai târziu. Este însă de notat că există statul cu numele de Republica Moldova, cu o regiune separatistă, cu o autonomie găgăuză și cu multe alte probleme și mai este și o regiune mai mare ca teritoriu care poartă tot acelaș nume istoric – Moldova însă se află în România de Est. Cele două Moldove au fost secole bune la rând o singură țară, care s-a opus ocupației Otomane aproape cinci secole până la dezmembrarea din anul 1812. De atunci o parte s-a aflat timp de 200 de ani sub ocupație rusească, până în anul 1918 după care a intervenit un răgaz de 22 de ani cât Basarabia s-a aflat în componența României Mari de până la al Doilea Război Monddial. După 1940-1945 în Basarabia, recroită de Stalin în Republică moldovenească s-a instaurat din nou regimul rus, ocupația rusă mult mai feroce și mai monstruoasă, când s-a încercat să fie mutilată într-așa mod, încât să nu mai poată reveni înapoi la matca sa românească.În pofida celor câteva decenii de deportări masive în Siberia, amestecului populației băștinașe cu oameni aduși din Rusia în oarașele și centrele urbane moldovenii și-au păstrat limba lor, care este română și de vreo 20 de ani au început a pedala defectuos spre comunitatea statelor europene și Uniunea Europeană, însă moldovenii având un caracter instabil, uneori chiar foarte caraghios și contradictoriu bat pasul pe loc. Multor moldoveni nu le place să folosească denumirea corectă a limbii lor și din această cauză se iscă multe neînțelegeri și certuri inutile.
Moldovenii sunt departe de irlandezi. Nu sunt aproape nici de estonieni. Sunt foarte aproape doar de România, care nu are suficientă influență asupra lor. Majoritatea moldovenilor se lasă ușor să fie manipulați de către ruși (și de Rusia lui Putin), care, cică ar avea o viță îndepărtată de moldovean, numele de familie provenindu-i de la Putină. În Republica Moldova chiar sunt câțiva cetățeni care au așa nume de familie. Adică sunt și Putină, dar și Putin. Să vorbim acum despre naționalism și despre identitate la moldoveni pare a fi un lucru inutil. Deși, cine știe. Poate mai târziu va fi rostul, însă deocamdată, în anii 2014-2015 n-are niciun rost.

SCRIITORII moldoveni

Scriitorii moldoveni n-au fost, nu sunt și nu vor fi ținuți la loc de cinste în societatea moldovenească. Nu ve-ți vedea pe pereții unor restaurante portretele lor ca în puburile din Irlanda, bunăoară. În biblioteci unii, cu anumite ocazii, mai sunt de găsit, însă peste un an-doi sunt dați uitării, pentru că le vine rândul altor scriitori. Așa an după an numele unora se perindă, ba e Grigore Vieru, ba e Spiridon Vangheli, Dumitru Matcovschi, Nicoale Dabija etc., însă niciunul n-a reușit să ajungă de calibrul lui Joyce și Becket, Wilde sau alți scriitori din Irlanda, unde geniile literare sunt din belșug, fiind confirmate de cele patru Premii Nobel. Cu germanii nici nu se pot compara nici într-un fel, fiindcă numai operele lui Goethe în 143 de volume fac cât toată literatura moldovenilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre cu toate că în trecut moldovenii l-au avut pe un Dumitru Cantemir și pe alții.
Raportați la numărul de populație scriitorii și poeții moldoveni parcă sunt foarte mulți, însă... numărul nu contează, ci calitatea. Iar calitatea lasă mult de dorit. Multora le-a plăcut și le place să bea câte un păhărel și au devenit ”genii” care au proslăvit vinul, l-au slăvit pe Lenin, alții chiar și pe Stalin. Nu dăm nume, pentru că nu se merită, însă de Petru Zadnipru și Petru Cărare face să amintim. Dânșii au începu cu un păhărel, cu un vers, cu o satiră, dar au terminat activitatea literată și au ajuns rău de tot.
Pentru a înțelege importanța scriitorilor moldoveni trebuie răsfoite enciclopediile lumii și veți vedea, că în ele nu-i ve-ți găsi. Poate unii sunt notați de un Cărtărescu sau de un alt critic contemporan, dar numai așa ca să se înțeleagă că alții mai breji ca dânșii nu există.
În Republica Moldova totuși se editează și cărți și dicționate moldo-române de pildă a unui autor Vasile Stati. Mai sunt și un fel de enciclopedii, dicționare ale scriitorilor în care îi veți găsi pe unii laureați ai Premiilor literare de Stat: Emilian Galaicu Păun, de pildă, Anatolie Ciobanu și alții. Premii se dau, însă adevărată cunoaștere, recunoaștere pe plan mondial sau măcar european nici nu poate fi vorba.
Într-un an unii scriitori moldoveni l-au vrut, și-au dorit să-l vadă, pe scriitorul Paul Goma, care să-i reprezinte în lume. El chiar a fost propus pentru Premiul Nobel și pentru Premiul de Stat. Dar n-a văzut niciunul. Pentru că s-au găsit mulți invidioși care nu l-au dorit, ba chiar au luptat împotriva lui. În rezultat Paul Goma a picat și a rămas marginalizat mai departe la Paris, iar alții, mai mici decât el s-au ales cu premii și distincții de stat în Republica Moldova. E de notat, că șefii de stat și de guvern din Republica Moldova, deocamdată nu se tem de blestemele literaților marginalizați, blestemele scriitorilor și poeților, care, poate, sunt mult mai valoroși decât scriitorii băgați în seamă de unii guvernanți corupți. Toate acestea pot fi tolerate până la o vreme, iar dintr-o bună zi vor simți și blestemul, care nu este numai al scriitorilor, ci și al poporului, care e încă divizat în partide, în opțiuni politice diferite, se află sub diferite influențe ale politicienilor temporari.
Afirmațiile că, moldovenii nu au avut, nu au, se bazează pe faptul că pe meleagurile moldovenești recunoștința îmbătrânește repede. Moldovenii sunt așa de inumani, încât nu pot să prețuiască lucrurile bune făcute de oamenii valoroși. Din această cauză nu a fost apreciat la vremea sa poetul Victor Teleucă. Ba mai mult. Nu i-au fost recunoscători moldovenii nici lui Eminescu în timpul vieții sale. Nu l-au apreciat apoi pe poetul contemporan Grigore Vieru și pe mulți alții. Așa că, de unde să-l recunoască ei pe Victor Teleucă? Sunt multe exemple de amnezie, care sunt caracteristice moldovenilor. În anii 60-70 ai secolului trecut egoismul lor i-a victimizat pe mai mulți oameni de artă, care dacă erau în alte țări, poate aduceau premiile Oscar și alte premii mondiale prestigioase. Așa au răms în umbră cineaștii: Mihail Kalik și Vadim Derbeniov, care au venit în Moldova de la Moscova, fiind etnici ruși, dacă nu chiar și evrei. Pentru că a fost o perioadă... Tot pentru o perioadă scurtă a avut probleme și poetul, regizorul de cinema Emil Loteanu. S-au menținut și au rămas pe linia de plutire doar compozitorul Eugen Doga și scriitorul Ion Druță, dar și dânșii grație sprijinului pe care l-au avut din Moscova și București, adică grație Rusiei și României.
Ce să mai spunem despre scriitorii moldoveni? Că aceștia la număr (sau numeric) mulți, însă...
Sunt aproape necunoscuți și lăsați să zaca în anonimat. Ca și autorul necunoscut al baladei ”Miorița”. Ca să nu spun: ca și mulții din nuvela ”Alexandru Lăpușneanu” de Constantin Negruzzi!
Acum de la scriitorii, care nu sunt luați în considerație, să trecem la cele ce scrie presa din lume despre Moldova și despre moldoveni.
Associated Press (AP) a publicat un raport infiorător legat de rețelele de crimă organizată din fostul URSS, care încercau să vândă materiale radioactive extremiștilor din Orientul Mijlociu. În centrul acestui raport, care se concentrează asupra a patru cazuri din ultimii cinci ani, se află o piață neagră înfloritoare a materialelor nucleare dintr-o ”țară mică și sărăcită din estul Europei, numită Moldova.”

Vorbim de o reiterare a unei vechi probleme cu o geografie cel puțin familiară. Ruperea Uniunii Sovietice a lasat în urmă arme nucleare demne de o superputere, împrăștiate pe teritoriul mai multor state, care nu aveau însă capacitatea de a asigura securitatea acestora. Profesorul Graham Allison, de la Universitatea Harvard, a semnalat această problemă încă din 1996, când a scris că prăbușirea societății ruse a „ordinii și controlului” nu a lăsat nimic în siguranță.
De altfel, arhipelagul nuclear rus include sute de baze nucleare, care se întind pe o șeptime din uscatul planetei și în care sunt lăste nesuprabegheate 1 000 de tone de uraniu îmbogățit, 100 de tone de plutoniu și circa 30 000 de rachete nucleare.
Rusia a moștenit vastele depozite de arme nucleare, chimice și biologice ale Uniunii Sovietice, însă acestea erau un dezastru. Occidentalii care au vizitat depozitele și laboratoarele din Rusia au fost șocați când au găsit garduri rupte, uși descuiate și absolut niciun paznic. Două milioane de proiectile cu gaze neurotoxice au fost descoperite abandonate în grajduri din vestul Siberiei.

După Războiul Rece și colapsul Uniunii Sovietice, SUA a investit miliarde de dolari în îmbunătățirea securității facilităților nucleare din Rusia și în distrugerea a mii de rachete nucleare ruse. Or, cooperarea dintre cele două țări s-a încheiat în 2014. Materialele nucleare rămân însă ușor accesibile și estimările cu privire la numărul acestora sunt clasificate. Chiar dacă este dificil să furi o racheta nucleară, componentele radioactive ale unei bombe murdare (care presupune explozia unor materiale nucleare) sunt mult mai ușor de obținut și transportat. De altfel expunerea la radiații nu este neapărat un impediment pentru teroriștii sinucigasi.

Deoarece investigația AP s-a concentrat asupra acțiunilor în flagrant puse la cale de autoritățiile moldovenești în colaborare cu cu FBI, raportul a lăsat o mulțime de întrebări legate de comportamentul adevaraților teroriști, care încercau să obțină materiale radioactive de pe piața neagră din Republica Moldova.
„În cele mai multe din aceste cazuri, contrabandiștii erau arestați dupa ce poliția obținea mostre din materialele nucleare, ci nu cantități însemnate. Asta înseamnă că, dacă rețeau de crimă organizată avea acces la o cantitatea uriașă de materiale radioactive, aceasta rămâne în controlul contrabandiștilor”, relateaza AP.

Într-un caz din februarie 2015, unul dintre contrabandiști a încercat să convingă un reprezentant al Statului Islamic să cumpere destul cesiu pentru a contamina mai multe cartiere de blocuri. Însă, reprezentantul ISIS era de fapt un informator sub acoperire, iar autoritățiile au declarat că fiola de cesiu nu era destul de radioactivă pentru construirea unei bombe murdare. Însă, într-un caz din 2011, un informator a reușit să cumpere o pungă de gunoi plină cu uraniu îmbogățit dintr-un Lexus parchat langă o intersecție din Chișinău. Acel uraniu era de o calitate superioară și perfect pentru o bombă murdară, potrivit AP. Însă, mai șocante rămân necunoscutele din aceste cazuri. Autoritățiile din Moldova nu pot fi sigure că suspecții care au fugit nu dețin controlul masei de materiale nucleare. De altfel, nu se cunoaște dacă grupurile de crimă organizată au reușit sau nu să vândă materiale nucleare extremiștilor Statului Islamic.

Piața neagră există în Moldova întrucât este cerere și ofertă. Și așa cum un achetator din Republica Moldova a declarat pentru AP: „Atât timp cât contrabandiștii cred că pot să câștige mulți bani fără a fi prinsi, atunci vor continua să facă ceea ce fac”. Din această cauză Moldova ar putea să fie cea mai înfricoșătoare țară din lume. Iar moldovenii să fie considerați oameni periculoși. Desigur că vor fi periculoși, odată ce moldoveni, sau mai bine zis, cetățeni moldoveni sunt și cei care locuiesc în Transnistria, adică în Tiraspol sau în alte localități înfricoșătoare.

Alte capitole din ”Ghidul xenofobului despre moldoveni vor fi date publicității, probabil, în ultima lună de toamnă. Nu neapărat în cea a scriitorului Ion Druță, despre care am de spus multe cuvinte.










.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!