agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 835 .



Tătuca
personale [ ]
Pseudojurnal. (Lipsit de orice valoare literară)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teea_2006 ]

2014-01-10  |     | 



Aceasta nu este literatură. Nici eu nu știu ce este, pentru cine, sau de ce. Este doar ceva ce intuiesc că ar fi trebuit să fac mai demult. Sunt un om simplu iar aceasta ar fi trebuit să fie o zi obișnuită. Vreau să mă asigur că nu va fi așa, nu ar fi corect să fie așa. De aceea o să îmi promit, o să mă oblig să nu uit niciodată, să îmi amintesc, să îmi fac părinții, surorile, unchii, mătușile, verișorii să își amintească și ei, să îmi învăț copiii dacă voi avea, să îi fac să asculte, să citească, să înțeleagă.
Da, ar fi trebuit să fie o zi obișnuită dintr-un lung șir de zile obișnuite, cu dureri, cu bucurii, cu veselii inexplicabile sau tristeți trecătoare, cu gesturi inutile, cu drame cotidiene, cu gânduri, cu nedumeriri, cu spaime, cu dorințe, cu întâlniri și despărțiri. Dar nu, azi nu se întâmplă nimic, azi nu se întâmplă nimic în mine.
Începând de ieri, 9 Ianuarie 2014, omul Petre Florian a ieșit din casă pentru ultima dată, fără să poposească pe prispa casei, fără să stea puțin în prag să își așeze pălăria, să își ia bastonul, să să se uite la cer să vadă dacă o să îl prindă sau nu ploaia pe drum, fără să fi uitat nimic-nimic și fără să spună cuiva unde merge și când se va întoarce. Ieri soțul, tatăl, bunicul, străbunicul, a părăsit această lume lăsându-ne totul și lăsându-ne nimic.
Dacă l-ați cunoscut pe bunicul probabil că v-ați oprit exact în momentul ăsta din citit, și pentru câteva secunde, doar câteva, ați vrut să zâmbiți, ați vrut să și plângeți și nu v-ați putut hotărî dacă imaginea lui ar trebui să vă stoarcă o lacrimă sau un surâs. Știu că îl vedeți lângă foc, cu capul ușor plecat, dar atât de mândru, știu precis că vă gândiți la mâinile lui împreunate pe mânerul bastonului, cu degetele mari și noduroase, sunt sigură că îi vedeți pasul șovăielnic dar apăsat, ochii albaștri, parcă mereu nedumeriți, parcă mereu îngăduitori și privirea care învață, mustră, alină.
Dacă nu l-ați cunoscut ar trebui să știți că badea Petre din Poniță nu a fost doar un om între oameni. Pentru noi, cel ce l-am privit plecând ieri, a fost singurul om pe care l-am crezut veșnic, singurul neschimbat și statornic, atât de departe în căsuța lui colorată, cu prispă cuminte și ferestre cu mușcate și atît de aproape de fiecare dintre noi, indiferent de numărul de ani, de numărul de kilometri care ne despărțeau.
Petre a fost un om credincios, atât de credincios încât ne inspira nu numai iubire, ci și teamă. Fiecare zi a vieții lui a început și s-a terminat cu o rugăciune, fiecare bucurie și fiecare tristețe a fost împărtășită cu Dumnezeu. A găsit mereu un lucru pentru care să fie recunoscător, a avut mereu o vorbă bună la el pentru oricine deși cred că nu a avut nevoie de vorbe, și nu a cerut niciodată argumente sau explicații pentru a ierta, pentru a mulțumi, pentru a crede.
Bunicul nostru a fost un om care a pierdut de multe ori totul fără a pierde cu adevărat nimic. Pentru el, doar bunul Dumnezeu însemna totul, iar pe el nu l-a pierdut niciodată, nici în vremurile în care acest lucru părea bravură sau poate nebunie. I-a încredințat părinții, frații, doi copii, zile și nopți, bucurii și supărări. Nu s-a plâns niciodată și nu a lăsat acest lucru să îl îndepărteze de ceea ce avea de făcut, de lucrurile în care credea, a rămas la fel. A adunat mai multe fire albe, de la an la an s-a sprijinit tot mai mult în toiag, s-a oprit tot mai des să își tragă sufletul în timpul urcușului, trupul a devenit mai slab, mai gârbovit, mâinile au început să nu îl mai asculte, pașii deveneau mai domoli, mai prudenți, ochii mai nesiguri dar sufletul și mintea i-au rămas agere, gata să înțeleagă, gata să deslușească, să învețe.
Nu îmi amintesc să îl fi auzit vreodată râzând în hohote, sau plângând cu deznădejde. În plânsul lui a fost mereu încredere, în râsul său a fost mereu smerenie, în mustrarea lui a fost mereu îngăduință. Bunicul era un om firav, făcea lucrurile încet și nu se temea de trecerea timpului pentru că el a știut întotdeauna care este secretul lui, a avut înțelepciunea de a nu îl măsura în ani sau în zile, ci în fapte, în întâmplări, în bucuria regăsirii copiilor, în speranța așteptării nepoților, în liniștea apusului văzut de pe prispă, în mirosul ierbii, în mirarea cu care descoperea de fiecare dată mirosul lutului după ploaie, în fiecare carte citită, în fiecare spovedanie. Cred că a fost singurul om din câți am cunoscut care a iubit fiecare lucru, fiecare făptură pe care Dumnezeu le-a așezat pe pământ și a știut să găsească în tot ceea ce l-a înconjurat iubire, făgăduință. Nu s-a rugat niciodată să-i fie mai ușor, s-a rugat doar să aibă suficientă putere. Și dacă încercările prin care a trecut l-au marcat, l-au cutremurat, ele nu l-au făcut să se revolte sau să se îndoiască de orânduirea lumii sau a existenței sale, ci l-au făcut să conștientizeze și mai mult nemărginirea voinței divine, pe care a acceptat-o și a slujit-o în mod firesc, fără întrebări, fără a aștepta vreo răsplată, fără a încerca să o deslușească.
Mi-l imaginez tânăr uneori, cu speranțe, cu vise, făcând planuri și promisiuni. Primele spaime ale copilăriei, primele întrebări, prima carte, prima pierdere, prima lacrimă, întunericul războiului, nesfârșitul drum spre casă, gândurile despre ceea ce va găsi, rugăciunile, primul copil, bucuria, pierderea fiului său, tristețea, comunismul, frica, statornicia în credință, catolicismul în clandestinitate, pericolul, speranța, primul nepot, miracolul, o nouă pierdere a unui copil, singurătatea casei sale peste ani, dorul. Toate acestea mi le închipui, toate! Dar niciodată îndoiala, niciodată! Pentru că eu cred cu tărie că el nu s-a născut în momentul în care a deschis ochii în sătucul natal. Ceea ce reprezintă el s-a născut odată cu primul fir de iarbă de pe dealurile Prelucii, primul zbor al puiului deasupra pădurii, primul pom înflorit după o secetă de mii de ani, primul strop de apă. În el toată zvâcnirea frumuseții colțului de rai în care a văzut lumina zilei a primit un sens, a devenit firească, și-a găsit albia asemeni unui izvor.
Aș vrea să îți pot spune că am înțeles, bunicule, chiar dacă uneori am rîs sau am ridicat din umeri, as vrea să știi și tu că am văzut, că am descoperit, că știu. Aș vrea să cred că tu ai simțit că în cântecele noastre, că în jocurile și chicotelile noastre nu era nepăsare, ci bucurie. Că făceam o mie de lucruri prostești doar să te facem să zâmbești, să ne poți mustra, să ne poți mângâia, că plângeam nu din capriciu, ci pentru ca tu să poți să ne alini, că întrebam nu pentru că ne-am fi îndoit de tine, ci doar ca să îți auzim vocea povățuindu-ne, că ne întoceam mereu-mereu la căsuța ce ne aștepta cuminte, nu din datorie, ci pentru că te iubeam atât de mult. Și dacă nu am venit mai devreme bunicule, ne iartă, căci noi am crezut cu tărie că mereu vei fi acolo, așteptând. Iar dacă la masă rupeam pe furiș un colț de pâine înaintea rugăciunii, nu am făcut-o pentru că nu ne pasă, ci pentru a te face să ne amintești, să ne îndrumi, dacă am fost pentru un minut distrași la litughie, am făcut-o ca să te vedem în strană încruntat dar zâmbind în gând.
Să ne ierți, deci, de poți, căci astăzi știm că oricine ne va iubi în această lume, nu o va putea face într-un mod mai blând decât tine, că nimeni nu ne va mai aștepta vreodată cu un dor atât de puternic încât doare ca un membru amputat. Astăzi știm că deși ne spuneai să mergem în pace, ți-ai fi dorit poate să rămânem. Am înțeles, da, că iubirea ta a fost nu insuficientă, ci pioasă, reținută, de parcă nu ai fi vrut să ne simțim vinovați atunci când ne luam rămas bun de la dumneata.
Pentru noi, cei ce de azi va trebui să învățăm să trăim fără el, faptul că patul de la fereastră este liber înseamnă că ceva s-a dus pe veci cu bunicul, că ceva din copiii de ieri, din tinerii de azi, a fost îngropat în deal, alături de Iustin, cel de-al doilea fecior plecat înaintea lui.
Pentru voi, cei ce nu l-ați cunoscut, cei ce vă veți naște, cei ce nu ne veți cunoaște nici pe noi cei de azi, aceste rânduri sunt o chemare și un îndemn.
Nu uitați că departe-departe, dincolo de măruntele drame citadine, dincolo de mirajul marilor realizări, dincolo de visele de faimă, dincolo de râset și plâns, undeva la capătul țării, la capătul lumii, la capătul cerului, este un drum anevoios, sunt cărări de urcat, minut după minut, oră după oră, până în Dâmbul Poniții. Când veți ajunge lângă masa cu băncuță de sub stejar, veți fi ajuns într-un loc binecuvântat, cu zbucium, cu râsete și cu plâns, cu prunci mulți și gălăgioși, cu bătrâni înțelepți și demni, cu miros de pâine și sudoare. De acolo, poate se va mai vedea încă o căsuță cuminte, care pare și veselă și tristă în același timp, care așteaptă și obligă. Înainte să coborâți spre căsuța bunicilor noștri, ce vor fi plecați din acestă lume de zeci de ani pe atunci, să nu uitați că undeva în dreapta, chiar la intrarea în pădure, copii fiind, am îngropat doi oameni și odată cu ei, copilăria noastră.


A. Zubașcu – 10 Ianuarie 2014
Pentru mine, pentru ca să nu uit niciodată.
Pentru bunicul meu Florian Petre și unchiul meu Florian Iustin.
Pentru surorile mele Manuela și Ionela, pentru verișorii mei Fănel, Remus, Sorin, Gelu, Andreea, Tudor, Darius, Alex și pentru copiii și nepoții lor.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!