ceea ce te lovește în moalele capului după ce termini de făcut bagajele e mulțimea spațiilor goale din șifonier. ca subtitrarea lipsă a unui film din care la final înțelegi că nu există bine și rău ci doar consecințe ale propriilor alegeri.

sau ca o femeie menonită care stă goală în fața ta și încearcă stângaci să-și acopere pubisul.

și te mai lovește în moalele capului faptul că nu mai ții socoteala timpului în ore și zile ci în numărul perechilor noi de șosete sau boxeri curați pe care i-ai împăturit cu vaga tristețe că nimeni nu mai crede în tine decât până la următorul chip cioplit.

aceasta este povara pe care o porți care pe un animal de companie prea des ghiftuit ca pe o cartelă de interfon: lipsa curajului de a spune ceea ce simți fără să crezi că reciproca e obligatorie.

și așa lovit în moalele capului te mai întrebi unde a dispărut bucuria că încă mai simți.

(când îmi lipsești cel mai mult îmi ești cel mai aproape. e ca atunci când văd umbre și știu că pe undeva pe aproape e și lumina care le dă viață)