agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 843 .



Locul meu
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2015-01-25  |     | 



M-am străduit din toate puterile să-mi găsesc locul, dar niciodată nu am știut unde poate fi acel loc, pentru că de fiecare dată am fost consternat de faptul că m-am simțit bine peste tot acolo unde m-am așezat, dar nu peste mult timp, acel loc devenea derizoriu pentru ceea ce simțeam eu.
Am pierdut locurile copilăriei pe la 12, 13 ani, nici acum nu-mi vine să cred că eu sunt acela care am trăit în locurile acelea cu bune și rele, cu prietenii copilăriei mele pe care i-am pierdut, cu toate necazurile de la acele vremuri de mult trecute, căci istoria niciodată nu mi-a plăcut, asta pentru romanțarea celor care se cred altceva decât istorici, cum nici după matematică nu m-am bătut, în cele din urmă datele exacte așa cum aș vrea eu să apară istoria, ar deveni tot o matematică așa că... le-am pierdut pe toate la pachet și am dat peste altele acolo unde bunii mei părinți m-au dus.
După foarte mulți ani am călcat înfrigurat pe acele teritorii, dorind să arăt fiului meu ce este ceea ce eu nu-mi pot scoate din minte, la care el a argumentat că aș fi putut veni mai des, dacă tot mi-a plăcut atât de mult locul acela, da numai că poate tu nu te-ai fi mai născut din aceeași mamă posibil și în același oraș, am argumentat liniștit lăsându-l fără cuvinte. Cred că la acea vreme aș fi lăsat tot, dar trăiam prea activ pentru a avea timpul necesar să mă gândesc la toate, abia mult mai târziu am observat, chiar împreună cu aleasa mea, că nu prea suntem compatibili cu locul trăirii noastre de toate zilele. Prima alegere a fost aceea de a avea copilul ceea ce eu nu am avut deloc, adică bunicii aproape, cărora să le facă necazuri, de fapt bucurii în ochi lor strălucitori la vederea acestora, deci iată că am fost în stare să depășim acele frustrări de care au dat dovadă... oferindu-le celor de aproape stabilitate și fericire, așa că... după mai multe case colindate, căci vorba maică-mi, "locul fiecăruia este acolo unde își găsește liniștea", bănuiesc că nu la locul acela se referă, unde sunt acum împreună mama cu tata, ținându-se de mână și uitându-se la noi cum tragem targa pe uscat pentru a ajunge la... locul acela liniștit. În final ne-am construit o casă, așa cum am visat-o de atâtea ori cu ochi deschiși și cerându-le părerea părinților noștri. Spre uimirea noastră nu este tocmai locul acela liniștit pe care l-am dorit de atâta timp, ba din contră, uneori năzuim după acel loc pe care împreună l-am vizitat de mai multe ori în ultimul rând, locul copilăriei mele, unde nu mai am găsit copiii cu care am culcat ierburile parcurilor și ale pajiștilor, dar am găsit locul acela care îmi dă pacea de care am atâta nevoie. Am găsit aerul acela care mă face să simt că sunt acolo, parte acelui loc pe care îl visez atunci când mă căinesc de oamenii ce mă înconjoară, pentru că până la urmă nu doar natura noastră ne dă pacea, ci și cei ce ne înconjoară, uneori cu atâta stăruință.
Mai ieri, mi-a venit un dor nebun, dorind să calc pe acele locuri care mi-au atras atenția încă de când eram copil foarte mic, pe care le-am bătut de când am început a face câțiva pași și le-am propus la ai mei să mergem pentru a le arăta locul unde am început a vorbi, mai ales unde alergam ca un năuc după păsările cerului, ce parcă știau că nu sunt în stare de nimica și doar își schimbau locul liniștite, uitându-se la mine curioase că eram viteazul care vroia să facă pe uriașul. Mi-aduc aminte că într-un an, tata a adus în casă o pasăre, mai mare decât cele cu care eram obișnuit, probabil speriată de vreun vultur, căci gaițele nu sunt mai prejos, dar de data aceasta ea a fost să fie cea vânată. Avea un colorit deosebit, iar pentru mine care eram doar un copil speriat de pasărea ce-mi stătea alături era ceva magnific, pentru că nu mai avea unde să se ducă, ușa era închisă, iar tata mi-a spus că o să o ținem doar până ce se mai întremează puțin, dar din fericire pentru pasăre a venit o iarnă foarte geroasă care avea să o mai țină în casă pentru că aripa ei nu era tocmai gata de zbor. Tatăl meu care era un om ce se înțelegea foarte bine cu animalele oricare ar fi fost ele, o instruise foarte frumos cu locul ei de somn și mai ales de staționare atunci când aveam musafiri, nu a stat într-o colivie, dar a înțeles foarte bine că nu trebuie să ne deranjăm reciproc, iar cumințenia ei uneori mă scotea din sărite, mai ales atunci când venea pe masa de pe care mâncam, după ce serveam masa, așteptând liniștită între timp pe bufetul din bucătărie, unde mama avea grijă să aibă totdeauna un ziar curat, ea venea foarte cuminte, mai ales ca o doamnă, ciugulind cu mare dexteritate firimiturile de pe masă, era o frumusețe mai ales o bucurie pentru ai mei, să o vadă cum alege firimiturile cu mare atenție, guguind în felul ei ca și cum ne-ar mulțumi, ei bine pentru mine la vârsta aceea fragedă nu prea era chiar un spectacol, probabil că săraca pasăre îmi călca de acuma un teritoriu cu greu câștigat, greu am ajuns să pot vedea la nivelul mesei ce tot fac ai mei și cum învârt ei mâncarea pe masă. Primăvara, cu toate că aproape toată iarna nimeni nu mai ținea cont de ușă pentru a nu scăpa gaița, într-o zi însorită când mama scoase masa în curte pentru a putea face mai repede unele treburi ce la înghesuială o făceau să piardă timp, ne-a așteptat să fim cu toții așezați la masă, iar după aceea a venit ca de obicei și s-a așezat pe masă, dar a luat doar câteva firimituri aplecându-se în stilul ei ceremonios, iar după aceea ne-a privit pe fiecare aplecându-se ușor parcă pentru a face un gest de mulțumire, ba s-a apropiat de tata cu care avea o relație specială a guguit ceva pe limba ei, mutându-se pe creanga unui copac sub care era masa, așteptând parcă un răspuns de la tata care i-a făcut un semn ca și cum și-ar fi luat la revedere, parcă nu vroia să se despartă de noi săraca, se stabilise o relație atât de frumoasă cu pasărea, noi o lăsam să mănânce firimiturile de pe masă, iar ea ne arăta coloritul ei nemaipomenit, ba câteodată ne mai și cânta câte ceva, dar nimic nu se compara cu aerul acela de primăvară și mai ales cu trilurile ce veneau din pădure, așa că a făcut o tură de recunoaștere mai întâi, după care a trecut pe deasupra noastră cântând voioasă și dusă a fost. Le-am povestit la ai mei toate acestea cu lux de amănunte, aducându-le în evidență faptul că acolo s-a petrecut ceva magnific, ceva care s-a transformat în mine, devenind o entitate care-mi vorbește neîncetat de locurile acelea, bineînțeles că ei erau acasă la ei, nu simțeau la fel ca mine toate acestea, pentru ei nu era decât un loc după care eu smiorcăi ca un copil, cu toate că recunoșteau calitatea umană și liniștea desăvârșită din locurile acelea. Am tăgăduit o vreme, dar mi-am adus aminte cât de greu mi-a fost mie departe de prietenii mei, aproape de care am petrecut atât de multe clipe frumoase și m-am gândit la al meu copil care are la rându-i prieteni de care nu s-ar putea despărții. Uneori o testez pe apropiata inimii mele care cu toate că este de acord cu simțămintele mele, îmi răspunde cu faptul că este datoare să mă urmeze acolo unde eu voi considera că vreau să petrec timpul, că spațiul pentru ea este deja ceva pierdut de mult, chiar acest răspuns este cheia ce îmi dă tăria, dar ce te faci cu cele pe care ea le pierde ca și mine, pentru că orașul nașterii ei este... oare când voi putea mulțumi pe toată lumea, ca să pot spune că sunt o persoană ce nu deranjează pe nimeni și stă laolaltă cu cei din jur pentru că le înțelege simțurile așa cum și ei la rândul lor le înțelege pe ale mele. Sunt o persoană ce are de plătit tot timpul o grămadă de datorii sentimentale, neștiind pe unde să scoată cămașa, precum copilul ce așteaptă sânul de la mama lui, dar aceasta nu-l găsește, fiind pierdută cu gândurile grijilor de toate zilele.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!