Fiindcă tot a apărut la Editura Eikon, editură care promovează scriitori foarte buni mai puțin cunoscuți, citind proza Florentinei Loredana Dalian, mi-am amintit de proza scurtă a lui Eduard Dorneanu, dar în acest caz este vorba de texte purtând amprenta unei sensibilități feminine de invidiat, dar, atenție, poate cu o excepție, două, dar și acelea moderate, nu a unui patetism feminin ori feminist!
Căzând în ispita unui comparatism oarecare, prozele de început de carte te duc cu gândul și nostalgia la Ionel Teodoreanu, cel din „Ulița copilăriei” și „La Medeleni”… Alți comentatori, precum Liviu Comșia ori Virgil Diaconu, se referă la Ioan Slavici, respectiv Max Blecher. Desigur, de această ispită a comparatismului trebuie să scapi repede și să găsești în primul rând filonul autentic, cel specific Florentinei L.Dalian, care are și o carte apărută la Galați, „Scrisori netrimise”, la Ed.Antares, în anul 2011.
Așadar, în primul rând, LIRISMUL. Îmbinat cu Meditația, uneori contemplativă. Ca în, de pildă, primele două texte, „Să pleci. Niciodată să rămâi” și „A unsprezecea poruncă”. Sau, în „Poarta”, unde se dă cep la „o lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului”. Sau frazele din „Lecții de dicție” (p.72): „Primăvară târzie - nici liliacul acesta din drum nu-și merită durerea de-a înflori pentru nimeni”. Și „Ciulinii pe câmp – mult mai fericiți în bătaia ploii decât trandafirii din glastră” (p.73). Dar, nota bene, acest lirism este bine dozat, nu deranjează.
În al doilea rând, UMORUL. Precum în textul „Plasa monofilară”, o drumeție, vorba vine, apropo de drum, cu pescarii. Sau, iată cum începe cel mai lung text, „Eu, servitoarea”, la p.81: „Mă cheamă Lina și sunt servitoare din mamă-n fiică. Așa mi s-a spus încă de copilă: Tu ești servitoare din mamă-n fiică, să-ți intre bine asta în cap și să-ți iasă alți gărgăuni! Gărgăunii mei au fost să merg la școală, să învăț și să mă fac actriță. Dar mama zicea că școala e pentru boieri, iar tata – că actrițele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, și dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înțelege că eu n-aveam ce să caut la școală și nici actriță nu-mi era îngăduit să mă fac. Când plângeam și mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăț, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viața la coada vacii, mama se răstea la mine: Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!”
Pentru cei care lucrează în domeniul culturii, „Eu, servitoarea” este un text-bijuterie, care ar putea fi dezvoltat într-un text dramatic, o comedie, dacă nu chiar un scenariu: femeia noastră ajunge să facă menajul prin case de artiști și să fie, în același timp, of, cumul de funcții, sic, femeie de serviciu la Casa de Cultură!
În ultimă instanță, când se scrie și partea a doua a textului, „Ofelia”, personajul principal devine aproape suprarealist, analizând atât de bine oamenii cu care intră în contact încât chiar nu înțelegi de ce continuă să rămână servitoare… Lina, cea care, pe baza experiențelor înaintașelor sale, poate descrie atât de bine starea de „îndrăgosteală”, când ești și viu, și mort, suspendat între două lumi, ca Ofelia Florentinei L.Dalian, de fapt o actriță!
Pentru esteticieni, în partea a treia a textului, o definiție a… Frumosului, de la un cabinet ginecologic: „Normalitate, curățenie, sănătate.” Finalul „Servitoarei…” este oarecum surprinzător, cu o neașteptată poveste de dragoste între Lina și un tânăr superdotat, dar și cu probleme de comunicare, numit Orlando. O poveste sfârșită, din păcate, tragic! Stelele (Orlando îi zicea… Stela!) sunt, e drept, uneori sau de cele mai multe ori, inaccesibile!
Așadar, cine va avea răbdare, va descoperi și un al treilea element, o cheie IRONIC-SATIRICÃ de tratare a unor subiecte, teme, motive, care mi-a adus aminte de un I.L.Caragiale, din „Bubico”, par exemple… Liviu Comșia mai amintea, în al patrulea rând, de un anume COD MORAL, care ar apropia-o, cum am precizat, de I.Slavici.
În al cincilea rând, dacă tot este vorba să descoperim care este cea de-a unsprezecea poruncă, este vorba de un REALISM care încearcă, totuși, să se împace cu visarea și nostalgia, necăzând în altă ispită, cea a fantasticului!
Dacă vreți, găsim în textele Florentinei Dalian mici fenomenologii ale sfărmării iluziilor: cum e și Maria din „Poveștile Gării de Nord”, Orlando din textul de mai sus, visătoarea din textul ce dă titlul volumului, ori personajul din „Moara” în care chiar se scrie despre o Moară de măcinat iluzii.
Este o oarecare căutare de stabilizare a sacrului într-un profan care nu ezită să taie mieii, o lume „a dreptății” care ne aduce aminte și de personajele lui I.Al.Brătescu-Voinești. Precum orbul și câinele său din „Mereu alți călători”.
„Zina”, un dialog în ajun de Crăciun, între o precupeață venită din Basarabia și un om al străzii, care, pare-se, a fost la viața lui un familist fericit, profesor de filozofie, dar lovit greu de soartă, aduce aminte, ca să ne raportăm și la contemporani, de vârste diferite, de personaje ale lui Augustin Cupșa ori Ioan Cărmăzan. În frigul pieții, nu prea având unde să se ducă, din diverse motive, cei doi se încălzesc cu o sticlă de rachiu, care o face pe femeie, aproape de miezul nopții, să strige: „Oameni buuuuni, nu răstigniți iubireeeaaaa!” Și, implicit, am adăuga noi, nici Frumusețea!
Deoarece, vrând, nevrând (undeva, povestitoarea mărturisește, la p.28: „Am o atracție nativă către frumusețe”), cel puțin în această carte, se propune eternizarea brumei de frumusețe care se dăruiește indivizilor, oricât de umilă ar fi condiția lor! Dar să reținem că personajele din carte nu sunt doar umile!
Și, într-adevăr, frumusețea și iubirea, la urma urmelor atât de simple, pot îndestula pe toți cei însetați și flămânzi de dorul de Absolut, de esența Plenitudinii… Literatura adevărată poate transmite aceasta, ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori și în textele Florentinei Dalian.
Literatura poate fi și un S.O.S. pentru iubiri neîmplinite (dar cărora li se mai dă o șansă la altfel de existență), textul „S.O.S.” fiind printre cele mai triste, dar și printre cele mai reușite, relatând o imposibilă poveste de dragoste, în care bărbatul se sacrifică pentru viețile altora tocmai în ziua în care se hotărâse să-și mărturisească iubirea. Teribilă este și proza „Cuțitul”, despre un omor făcut din greșeală, într-o noapte grea de iarnă, un fratricid atipic.
Bref, aluzie la un alt text, „Șeful de gară”, cartea Florentinei Dalian este „o lume în care zborul unei păsări e mai presus de mersul trenurilor” (și sunt destule texte cu gări și trenuri!), este o căsuță pentru toți iepurașii lumii care, în povești, nu au avut norocul să o termine cu acel „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”!
În cartea „A unsprezecea poruncă”, un tren pierdut se mai poate întoarce! Și este, poate mai mult ca orice, o lecție despre darurile pe care putem să i le întoarcem lui Dumnezeu! Măcar „adevăruri care dor și minciuni care mângâie”, dacă nu mai avem ceasuri să le întoarcem, precum face șeful de gară!
Și poate că nu este bine să spunem care este cea de-a unsprezecea poruncă, deoarece, visăm noi câteodată deloc nefericit, în spatele porții pe care scrie „lăsați orice speranță!” (deoarece tot suntem în anul lui Dante!), scrie și „Să nu visezi!”

a.g.secară