E destul de târziu dar somnul nu își găsește drumul atât de bine cunoscut, după atâția ani de navetă zilnică, din trup spre pleoape. Mai rătăcește puțin prin unghere de unde culege câte puțin din ce s-a adunat peste zi, zâmbete,lacrimi, întâlniri, singurătăți. Își caută materie primă pentru a împleti coșul viselor și a-l umple cu bunătăți până la destinație.
Dimineață a plouat mărunt, în direcții schimbătoare după mofturile vântului rece ce încerca parcă să dea atitudinea potrivită iernii calendaristice dar totodată neconvingător. Puțin mai târziu părea ca a câștigat lupta cu ploaia cu nerv primăvăratic, pentru că picăturile au început să se expandeze în fulgi umezi și grei. Părea că, cel puțin meteorologic, lucrurile erau clare pentru o zi de început de Februarie.
Au trecut deja câteva zile de când nu am mai vorbit cu Dana. Nici nu știu exact motivul pentru care nu am apelat-o. Capriciile vremii de afară erau ca o subtitrare la filmul zilelor trecute. Poate de aceea nu am sunat să vorbesc cu ea. Poate evitam să o expun vreunui guturai emotional.
Gândurile mele îi șopteau încă de când m-am trezit numele și cum fulgii grei și umezi au dat momentului o claritate, o confirmare a stărilor de fapt, mi-am ascultat copiii sufletului și i-am scris un mesaj:
"Bună dimineața, Dana! Să ai o zi cu mult soare în tine ca afară...e cum e :). Și mai ieși din când în când și zâmbește cerului, doar-doar s-o mai îndrepta vremea. :) Te sărut"
Am simtit un fel de bucurie primară, brută, neșlefuită, puerilă. Acea bucurie pură specifică începuturilor a orice, ceva, care îl faci dintr-o relaxare a arcului sincerității.
Mi-am luat un ceai si am aprins o țigară. În local erau doar câțiva cafegii, clienții cei mai fideli, aceia pe care capriciile lui Februarie nu îi țin departe de tabieturile dimineților. Erau fiecare dintre ei neschimbați față de zilele trecute. Aceleași armonii în simfonia relaxăriifără, improvizații de moment ale vreunui solist exuberant. Eu însă eram altfel azi. Eram incapabil să îmi strâng obrajii și buzele lăbărțate într-un zâmbet tâmp de parcă eram vreun turist japonez euforic și peste măsură de bucuros să fotografieze drăcușorul din lut pictat tot în roșu, cu ochii bulbucați, așezat pe frigiderul de Heineken,ce rânjește la mine în fiecare dimineață.
După puțin timp primesc un mesaj. Era de la Dana:
"Bună dimineața! :))) Spui și tu ca mama lui Ion Creanga :))) Promit sa fac tot ce pot în privința asta. 😉"
Zâmbetul mi-a cuprins toată fața. Până și drăcușorul roșu cu ochii bulbucați părea să ceară time-out în fața unei astfel de stări. E o luptă pe care niciodată nu o câștigă: lupta cu nebunii propriilor lor bucurii și ostașii viteji ai dramei încâlcite a iubirii incipiente, a dorului născut prematur după o prima vedere.
Am intrat în rutina zilei cu bujori în pomeți și cu pieptul plin de bobul încolțit al speranței.
Spre după-amiază vremea s-a mai îndulcit. Așa cum simțeam încă de când ploaia și vântul se certau în zori, vremea avea în ea un fel de ecou de "deja vu" de primăvară timpurie.
Văzând cum soarele își face loc printre norii descărcați de precipitații, copiii sufletului încep să strige în gura mare:
-Dana! E Dana a ieșit și a zâmbit și uite a ieșit soarele!...
Nu pare nimic mai plăcut decât refugiul în imaginație atunci când esti îndrăgostit. Cum timpul îți fuge printre realități și te simți luat pe sus și mutat, ca intr-o ușoară amnezie, într-un spatiu paralel subiectiv, unde ceasurile nu arată, perfid, cu degetele acelor lor, fiecare secundă,minut,oră, ci au emoticoane în loc de cifre, iar acele, sunt un semn infinit ce se rotește ca intr-un joc al adolescenței, acela cu "învârte sticluța".
Așa printre gesturi și mici rutine parcurse intr-o inerție aproape pe nesimțite am călătorit și eu azi în timp. Și stau și aștept cuminte și nu zoresc somnul să ajungă la pleoape. Îl las să hoinărească, să culeagă fructe dulci pentru coșul viselor. Până atunci îi mai scriu un mesaj Danei:
"Noapte bună, draga mea. Habar nu am cum s-a făcut ora 23:00. A zburat ziua cu viteza luminii. Apropo de lumină, la un moment dat ,azi, a ieșit soarele. Inevitabil m-am gândit la mama lui Creangă :))
...mi-e dor să te văd. Somn ușor Dana!"
Pleoapele îmi cad, grabindu-se parcă înaintea somnului, să-l ajute cu sacoșele pline și grele. Aud parcă, vag, copiii sufletului șoptind:
-Noapte bună Dana. Somn ușor și mulțumim ca ești și ca ne zâmbești. Somn ușor...