Am pornit de la publicitatea negativă pe care autorul a făcut-o cărții sale, unde altundeva decât pe Facebook, și am vrut să văd ce anume-i cu cartea asta atât de ghinionistă sau „autistă”, cum a botezat-o autorul, Cezar Pârlog. Proză scurtă. Un ton sarcastic, umor din plin și ambianța plină de culoare a vieții de zi cu zi. Întâmplarea cu viagra care deschide cartea e savuroasă. Preferata mea, by the way. Tot ea deschide calea pentru un joc în care este invitat cititorul, un joc unde scriitorul se ascunde printr-o seamă de artificii, alternând seriozitatea cu ușurătatea, superficialitatea și profunzimea. Totul culminând cu o întoarcere spectaculoasă la final, care te face să meditezi sau să râzi (după caz).
La o citire mai atentă (chiar și fără neajunsurile tehnoredactării defectuoase semnalate de autor) , am putut detecta mai multe niveluri de receptare-unul anecdotic, în care personajul principal este prins în cele mai hilare situații și în care sunt surprinse cu un ochi critic neajunsurile semenilor cu care intră în contact la serviciu, la domiciliu, pe stradă, în autobuz etc și unul mai sensibil în care autorul se adreseaza unui copil pe care, din cauza vitregiilor sorții, nu l-a avut alături. Cartea ar putea fi, într-un fel și o colecție de sfaturi cu exemplificare (modelul nu e nou, totuși, în literatură) al unui părinte pentru odrasla sa. La acest nivel sarcasmul se estompează și lasă loc unei tonalități dulci-amărui. Chiar dacă textul anume nu a fost selectat cu alte caractere de restul povestirii, se vede destul de ușor trecerea de la o adresare la alta. Tatăl nu este un model și nici nu dorește să se erijeze în moralizatorul de serviciu, ci pur și simplu își subliniază cu umor defectele. Un om imperfect printre alți oameni imperfecți. Andreea are însă ce învăța dacă citește cartea, poate faptul că nu e totul pierdut, orice s-ar întâmpla.

“Hai să ne imaginăm
C-avem aripi și că zburăm
Că suntem mai drepți, mai buni
De mâine, de luni...”

Cezar Pârlog scrie într-un fel spumos, acidulat. Chiar dacă pișcă, e plăcut și parcă ai mai vrea. Nu mai vorbesc că veridicitatea povestirilor sale e incontestabilă, așa cum afirmă el însuși, de multe ori pe un ton chiar apăsat. Dar de ce să ne legăm de biografia autorului? E și el un om printre oameni. Aș vrea să-i spun în final că nu toate gagicile din metrou, atunci când se ridică de pe scaun, au picioarele strâmbe. Să nu-și piardă speranța...