agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 374 .



Amintiri, de la Fundeni...
personale [ ]
Fragment II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ika ]

2018-02-12  |     | 



Am dat biletul destinului părinților mei, de cum am ajuns acasă. Parcă și acum îl văd pe tata cum se mira și nu-i venea să creadă ochilor ce citește:
-Ce e(,) ticule ? Îl întrebă mama curioasă, pe tata care schimba culorile feței ca un semafor.
-Ce să fie, tu copilă ? Așa o alinta tata pe mama.
-Și Ica este bolnavă!
-Ce-ai zis? Ce prostii vorbești, mă ticule ? Întrebă mama, cu o voce parcă de pe altă lume.
-Ce-ai auzit ! Trebuie să mergem și cu Ica la control, că ceva nu este în regulă cu sănătatea ei și tata începuse să îi explice mamei despre ce este vorba, după ce citise de câteva ori biletul primit.
-Nu se poate !
- Vai de noi, Costică ! Numai asta ne mai lipsea, zise mama cu o jumătate de gură, sătulă de necazurile pe care le-a suferit alături și pentru sora mea Camelia până atunci. Dar scuturându-se pentru moment de gândurile negre și optimistă ca întotdeauna, îi spuse tatii:
- Stai să vezi, că poate nu-i dracu așa negru, pe cât se spune ! Poate s-a înșelat asistenta aia, că doar nu este verdictul unui medic specialist.
-Da, dar investigații trebuie să –i facem copilei, ca să aflăm adevărul, nu vreau să mă mustre conștiința mai târziu, că pe Camelia o adorăm și de cealaltă ne lepădăm.Tata era corectitudinea întruchipată în carne și oase, mama mai patina din când în când și nu se panica din orice. Avea întotdeauna soluțiile la purtător. Adevărul era, că părinții mei au învestit tot ce-au putut vital și material, pentru salvarea surorii mele, iar pentru mine simțeau că nu mai au rezerve de nici un fel. Mai ales din cauza firii mele rebele, eram calificată ca oaia neagră a familiei mai puțin agreată de părinți comparativ cu sora mea, care era icoana familiei și ei puneau simtomele de care mă plângeamca fiind neastâmpărul meu neînfrânat. Acum, își dădeau seama părinții mei, că eu nu mă prefăceam, când în repetate rânduri și de când eram mică, mă plângeam de dureri foarte mari de cap, de ochi, de picioare, de amețeli și slăbiciuni, mai ales seara după tot efortul zilei. Simtome care mi-au afectat mult randamentul la muncă și învățătură. Dar ei puneau totul pe seama lenei și că nu vreau să execut ceea ce mi se cerea, mai ales când era vorba de munca în gospodăria familiei. Trebuia să fac ceea ce mi se cerea fără comentarii, pentru că nu mă credea nimeni că eu am probleme de sănătate, iar tata avea o vorbă,, Ordinul se execută, nu se discută”
Așa că, după toate cele spuse mai sus, a început travaliul consultațiilor, a analizelor medicale, cu trimiterea până la urmă la un spitalul de specialitate din București. La consultațiile de rutină, tata mă dusese la medicii din orașul nostru Cisnădie, la șase km de Sibiu, dar aceștia erau depășiți de situație, doar unul din doctori pe nume Dr. Buzuloiu, mare specialist pediatru, care a făcut recomandarea medicală și surorii mele, l-a îndrumat pe tata spre capitală, unde erau adevărații doctori de care aveam eu nevoie. Așa, am ajuns la același spital C.I. Parhon, unde se trata sora mea și unde părinții mei erau primiți ca în familie. Doctorul Ionescu și doctorul Ghiță, care m-a luat în primire și după ce mi-au făcut investigațiile necesare îi spusese tatii cu mare siguranță, că din punct de vedere endocrin nu am nicio problemă de sănătate. Dar, luând în considerare simtomele de care mă plângeam, îi dăduse tatălui meu un bilet de recomandare către secția cardiologie de la Spitalui Fundeni. Acolo, aveau doctorii un prieten foarte bun, pe marele internist Daniel Constantinescu, care m-a preluat în custodia sa medicală ș m-a purtat mai departe spre ceea ce vă voi povesti în cele ce urmează. Numai după un timp, am auzit că la Clinica Fundeni se ajungea foarte, foarte greu în vremea aceea, cu pile și relații, dar eu am fost o norocoasă toată viața mea, păcat că acest lucru l-am conștietizat abia după zeci de ani de la înternarea mea la Spitalul Fundeni. Ajunsă la destinație, mi s-a făcut internarea pentru investigații medicale pe secția cardiologie, sub atenta supraveghere a medicilor de acolo. Și după zeci de analize, radiografii și consultații a urmat verdictul care l-a năucit pe tata de-a binelea.
-Tata Veștemean, acesta era numele de familie, spuse pe un ton grav doctorul Daniel Constantinescu, fata ta trebuie operată la inimă, altă soluție nu există.
-Cum așa, domnule doctor ? Întrebă tata năucit de veste.
-Fata mea nu pare bolnavă !
-Nu pare, dar este, încheie scurt doctorul.
-Domnule doctor, dar nu există altă soluție înafară de operație ? Un tratament sau altceva ? Că mai am o fetiță înternată la C. I.Parhon și ea este foarte bolnavă.Și în câteva cuvinte tata îi dăduse doctorului câteva detalii despre boala surorii mele, agâțându-se cu disperare de acest lucru, cu speranța că poate pentru mine se va găsi altceva înafara tratamentului chirurgical.
-Din păcate, spuse doctorul, nu există alt tratament decât bisturiul, pentru că fata dumneavoastră are analize foarte bune, dar are un defect din naștere lângă inimă, care trebuie reparat, îi spuse doctorul tatălui meu, defect care a afectat și va complica mult sănătatea fetei pe viitor, dacă nu luăm la timp măsurile necesare. Analizele fetei sunt ca cele ale unui copil perfect sănătos, dar defectul congenital pe care l-am descoperit are nevoie de reparație chirurgicală urgentă. Și ca să înțeleagă tata mai bine despre ce este vorba, doctorul foarte amabil, luă o coală de hârtie, pe care desenă o inimă, apoi defectul de care sufeream îl coloră cu culoarea roșie și arătându-i desenul tatălui meu îi explică în ce constă operația și de ce este stric necesar să fie făcută cât mai repede. Nu știu dacă tata mai auzea ceva din cele spuse de doctor, dar l-am auzit spunând ca pentru el:
- Deci, va urma să fac naveta Sibiu București și apoi între spitalele C.I.Parhon și Fundeni.
- Vai de mine, Doamne! Dă-mi puterea necesară!
După toate cele spuse mai sus, doctorul îmi făcuse programarea pentru operație în toamnă, spunându-ne că atunci sunt mai puține riscuri de infecție decât la operațiile făcute vara, în căldură. După toate indicațiile de riguare primite până la revenirea mea la spital, ne-am luat rămas bun de la doctor și am plecat cu tata, buimaci amândoi de toate ce ni se întâmplaseră într-un timp record de la o simplă măsurare a tensiunii.
Acum îmi spun cu mare credință, că nimic în viață nu este întâmplător! Toate lucrurile se leagă între ele ca o peliculă de film, doar că noi oamenii nu suntem conștienți de acest lucru, numai după ce trecem pragul gândirii mature înțelegem. Așa că am revenit acasă unde atmosfera și decorul era cu totul altfel. Dar trebuie să subliniez, că până atunci, pentru a ne mai uita de necazuri, înainte de a pleca din București, tata a simțit nevoia să mă răsfețe puțin, crezând în sinea lui că poate nu va mai avea această ocazie niciodată și m-a plimbat prin tot Bucureștiul în lung și-n lat, ca într-un concediu minunat.
Am vizitat Parcul Herăstrău, ne-am plimbat cu vaporașul pe lac, m-am urcat în Roata mare a Bucureștiului, de unde am văzut toată panorama orașului, am fost în Parcul Snagov, apoi la Maunsoleul Eroilor, unde era îngropat Gheorghe Gheorghiul Dej și o mare suită de oameni de stat și de cultură și unde pentru prima dată am văzut marmura în toată splendoarea frumuseții ei. Am vizitat Cimitirul Bellu, unde erau îngropate elitele neamului românesc, printre care și marele poet Mihai Eminescu care își doarme veacul sub un tei bătrân și în memoria căruia am aprins a lumânări de pomenire și recunoștință pentru tezaurul literar pe care la dăruit neamului românesc. Tata era un mare admirator al Luceafărului românesc și îmi recita deseori poezii de-ale poetului, când aveam ore de lectură acasă, ca să nu mai spun, că a cerut primarului din oraș ca strada noastră să aibă numele marelui Mihai Eminescu, apoi a plantat tei în fața casei, care încă trăiesc. Comuniștii au schimbat mai târziu numele străzii, dar tata a făcut atâtea demersuri încât strada și-a recăpătat numele poetului înapoi. Acum, tata era ghidul meu turistic. Îmi explica cu răbdare fiecare lucru văzut ce merita reținut și despre toate locurile pe unde umblam. Apoi am vizitat Aeroportul Internațional București Otopeni, care pentru a fi vizitat, se percepea o taxă de doi lei pe vremea aceea și de unde chiar în acel timp se afla un avion cu patru motoare, care ne surzisese cu zgomotul făcut la decolare. Atunci, tata mi-a promis că următorul drum la București îl vom face cu avionul și așa a fost. Dar atunci avionul cu care am călătorit a aterizat la Aeroportul Băneasa și printre călători aproape paralel cu mine în avion se afla și marele actor Ion Besoiu însoțit de câtiva colegi cu care fusese la filmări în Sibiu, după cât înțelesesem din discuțiile lor interminabile Dar să revin la pelerinajul bucureștean. Am mai vizitat Grădina Zoologică din Băneasa, Arcul de Triumf, am luat masa la o terasă din apropierea statuii aviatorilor, ne-am plimbat pe lângă Sala Mică a Palatului, pe lângă Palatul Regal, pe lângă Hotelul Intercontinental, unde am căzut pe scările rulante ale pasajului subteran, că nu știam unde să pun piciorul, când am urcat pe ele, am fost pe podul Grand, prin magazine mari ca Victoria ,Cocorul, nu știu pe unde nu m-a purtat tata, care era un turist înrăit. Îmi amintesc, că la un moment dat, făcusem răni urâte la călcâie, de atâta mers și acesta a fost singurul motiv pentru care ne-am oprit din pelerinaj, altfel cred că nu rămânea nimic din orașul București nevizitat. Acum realizez ce copil norocos am fost, pentru timpurile și modestia familiei noastre. Mama avea mândria, ca de sărbători nicio fetiță de pe stradă să nu aibă haine mai frumoase ca fetele ei, și toate erau lucrate la comandă, de croitorese săsoaice, meseriase cu mâini de aur, cum spunea toată lumea din oraș, iar tata căuta să se facă înțeles, că cu cât înveți, citești și vizitezi mai multe lucruri în viață, calitatea caracterului va fi net superior altora și avea dreptate. Păcat, că trăiam prea modest din punct de vedere financiar, dar destul de bine, comparativ cu alți oameni. Părinții mei trăiau după sloganul ,,săraci, dar cinstiți” și de aceea munceau mult, făceau economii, ca să se descurce mai ușor în viață și niciodată nu au lăsat armele jos în fața greutăților. Astfel, am spus mai târziu că:
Fără durere nu am înțelege bucuria lipsei ei.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!