agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 525 .



Amintiri, de la Fundeni
personale [ ]
Fragment VI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ika ]

2018-02-15  |     | 



VI

Acum, să vă povestesc de pățania nefericită a doamnei F.
Când aceasta întră pe ușa salonului, după ce se întorsese de acasă, doamna F parcă nu mai era ea, mi s-a părut schimbată total, aproape că delira. Era beată criță. Se trântise pe patul ei din salon și începuse să ne spună cum și-a prins sora în pat cu soțul ei, pentru că amândoi erau siguri, că ea doamna F trebuia o să intre în operație și nu nu aveau cum să fie deranjați.
Așa că omul vrând să profite la maxim de acest lucru, își luă un concediu scurt, ca să aibă timp să savureze din mărul interzis.
Doamna N. nu știa ce să mai zică, parcă se simțea vinovată când adevărurile prezicerilor ei se transformau în drame.
Doamna F. se dusese apoi pe holul spitalului și așa beată cum era, spunea tuturor oamenilor cea a pățit acasă.
Vestea se împânzise repede și a ajuns la urechile doctorului Stefănescu, chirurgul care trebuia să o opereze în ziua următoare. După un timp, când acesta intrase în salon să discute cu pacienta despre cele pregătitoare înainte de operație, mai vorbește, dacă ai cu cine, aceasta cânta în vârful patului cu sticla de coniac în mână ,,Uite așa, aș vrea să mor ” Ca și cum nu știa nimic, doctorul o întrebă pe doamna F. ce-a pățit.
-Nimic domnule doctor ! Spuse doamna F plângând în hohote de tot ce i se întâmplase.
-Vreau să mor beată ! Și cântă mai departe.
Văzând în ce stare este pacienta lui, doctorul îi spuse:
- Astăzi, te las să-ți faci damblaua, pentru că te înțeleg, știa deja ce se întâmplase, dar nu uita peste trei zile vei intra în operație.
- Ne-am înțeles ? Mâine să bei apă multă să-ți iese alcoolul din corp.
- Așa că ai grijă ce faci ! Și ieși pe ușă afară. Doamna F. băuse aproape toată sticla de coniac, care amestecată cu supărarea ce o avea, o adormise mortal, până a doua zi. Și a treia zi doamna F fusese operată așa cum i se promisese.

Luată cu salvarea de la spitalul Fundeni, eu am fost tranferată la Institutul Cantacuzino cu internare pentru câteva zile, ca să-mi rezolv problemele.
Aici nu am mai găsit luxul de la spitalul Fundeni. Coridoarele spitalului erau înguste, intunecate, totul era vechi și aproape în paragină.
Am fost dusă într-un salon plin cu femei de bani gata, care fiind gravide veniseră la chiuretaj, ca sărbătorile de iarnă să poată pleca liniștite în străinătate. Multe dintre ele aveau pachete de Revelion plătite la Paris la Moscova. Aici am întâlnit o stewardesă de pe avioane internaționale, frumoasă ca o icoană vie. Făcuse vaccinul obligatoriu, care se impunea între cursele aviatice și după cum povestea ea, acesta tăiase efectul anticonceptionalelor care le folosea, ramânând gravidă și asta chiar înainte de sărbători. Nu își făcea probleme mari, știa că va scăpa repede de sarcină, dar putea să fie și fără chiuretaj. Văzând că sunt din provincie și că orice lucru nou mă impresiona cu adevărat, mă luă de mană cum se spune și la baie după își făcuse duș, îmi arătă cum trebuie să se pregătească o femeie, ca să fie frumoasă și atractivă. Eram numai ochi și urechi. Îmi spusese că am stofă și sunt receptivă la ce se petrece în jurul meu și de aceea simțea nevoia să mă învețe câte ceva din tainele cosmeticii. Îmi aduc aminte că avea o trusă de cosmetice de invidiat, la care râvneam de-a binelea. Dar n-am indrăznit să-i cer nimic din tot ce conținea în ea, știam că nu se cuvine.
Niciodată nu am să-i uit trupul alb ca marmura, frumos sculptat de mama natură și părul negru ca abanosul, lung până la fund, pe care și-l adunase, cu o îndemânare uimitoare într-un coc foarte cochet. După ce se cremuii pe tot corpul cu loțiuni scumpe, începuse să se spreyeze cu mișcări rapide de jos în sus, de la tălpi, până la subraț, că era un miros de flori în baia spitalului, de nu îmi venea să mai ies de acolo. Apoi aplicase pe față un machiaj discret și puțin parfun după urechi și pe încheietua mâinilor și tânăra era gata de pus în vitrină ca o păpușă. Doamne, dar frumoasă mai era, tânăra stewardeză ! Mi-o imaginam îmbrăcată în uniforma meseriei. Cred că pentru piloții aeronavelor minunata stewardeza era o adevărată emblemă vie, alături de care puteau coborâ mândri pe orice aeroport. Defapt, toată lumea de peste graniță auzise de frumusețea româncelor de atunci, nu de cea siliconată de acum,
După lungi chinuri, pe care le-am răbdat mai ceva ca la o nașterea de copii, pentru a scăpa de sarcina care îmi crea probleme mari înainte de operație, am plecat acasă, ca să mă refac din punct de vedere imunitar cu promisiunea, că revin în luna Martie pentru operația programată la inimă. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în familie și au trecut repede, la fel ca și cele două luni de recuperare și la începutul lunii Martie eram internată din nou în spitalul Fundeni din București. În ziua de 8 Martie, liniștea după amiezii ne-a fost stricată de o infirmieră, care striga cât o ținea gura, să se facă auzită de toată secția cardiologie:
-Toată lumea să vină la spectacol !
-Vine Nicu Constantin! cu toată suita de actori, de Ziua femeii.Toată lumea să urce cu lifturile la etajul șapte sau opt nu mai știu precis. Am sărit din pat imediat și am plecat alături de femeile grăbite, să prindă loc bun în sala de spectacol. După ce ne-am așezat frumos pe scaune, a început spectacolul. Râdeam cu gura până la urechi, de marele comic Nicu Constantin care atâta se agita și gesticula pe scenă că puteai să ai mortul în casă și tot nu reușeai să-ți stăpânești râsul. Ce mândră eram că am avut onoarea să-l văd pe marele actor în realitate. Din întâmplare lângă mine stătea o tânără de 22 de ani după cum îmi spusese mai târziu, când ne-am împrietenit, dar care abia schița un zâmbet la toate scenele comice ale actorilor și mă gândeam cum de poate sta așa să nu râdă la nici o scenetă ? După aceea am înțeles, că fata era foarte bolnavă și bine educată, nu râdea zgomotos ca mine. Era studentă la comerț exterior și provenea dintr-un neam de doctori din tată în fiu, dar care cu toate astea nu reușise să o ajute cu nimic în cazul bolii ei fatale.Ce paradox? După spectacol, mă invitase la ea în cameră să povestim, văzuse că sunt din provincie ,,după vorbă, după port” și i-am plăcut de la prima vedere, așa cum le plăcusem de la bun început tuturor persoanelor cu care aveam tangență.
-Salonul meu este în capătul coridorului, îmi spuse domnișoara E cu un glas ușor și fără de vlagă.
-Eu sunt singură în cameră, mai spuse ea și mi-e tare urât, că nu am cu cine povesti. Atâta mi-a trebuit ! Abia am așteptat să se facă ora 12 la amiază, ca să-mi caut noua cunoștință. Am bătut la ușa salonului ei și după un răspuns palid, dacă pot să spun așa, am intrat. Pentru un moment am rămas nemișcată, privind în jurul meu cu mare atenție. În cameră era un singur pat, pe care stătea fata culcată, cu pernă și lengerie de acasă, mai era un dulăpior mic, o măsuță cu un scaun tapițat frumos și un fotoliu mare, cu mânere de inox, tras aproape de capătul patului și un mic tablou pe peretele văruit proaspăt.
-Știi cine a mai stat în această rezervă ? Mă întrebă ea, cu un aer superior.
-Nu ! Am răspuns sincer.
-Marea cântăreață, Maria Tănase!
-Da ? Și încercam parcă să-i caut umbra marii artiste, fiindcă iubeam această epopee a muzicii populare românești.
-Ai auzit de ea?
-Desigur !I-am răspuns afirmativ. Cine nu auzise de acest nume, care te făcea să tresari la auzul lui, mai ales că mie îmi plăcea muzica populară,exagerat de mult.
-Ți-a plăcut spectacolul ? Am întrebat-o eu, pe domnișoara E de data asta, pentru că văzusem că era aproape absentă de tot ce se întâmplase pe scenă. Chiar îmi zisesem în gând, de cea o fi venit fata asta la spectacol ? Am mai schimbat cu ea câteva vorbe, apoi îmi spusese că e foarte obosită și să o scuz, că trebuie să doarmă un pic. Dar să revin în ziua următoare, tot la aceeași oră. În ziua următoare nu mai aveam motiv să o caut, fata murise la ora cinci dimineața spre disperarea tuturor doctorilor, mai ales al părinților, care urlau de durere și își trăgeau părul din cap pe holul spitalului, că și-au pierdut unicul copil. Mai târziu aflasem că fata a fost adusă înapoi în țară de la un spital din Paris, unde nu s-a mai putut face nimic pentru ea. Doamne, ce paradox? Să ai în tot neamul numai doctori și să nu-ți poți salva viața unicului copil. De multe ori mi-am spus ,, Ce întortocheate sunt căile domnului ” Dar de multe ori m-am și întrebat: Oare cum rezistră corpul medical, la atâtea scene dramatice, pe care le vede aproape zilnic ? Câtă tărie de caracter trebuie să ai în această nobilă meserie.
Dar timpul trece, vindecă, și uită durerea, lăsând în urmă doar cicatricele suferințelor, dacă putem spune așa, iar oamenii sunt ființe puternice și cu suport divin, de aceea pot merge înainte. Toate sunt trecătoare ,,nimic nou sub soare” Iată că se făcuse 12 Martie, ziua când am fost programată pentru operație. Și brancardierul a venit după mine cu masa mobilă. Înainte de a mă urca pe masă, mi se făcuse o injecție, ca să nu am emoții și inima să fie cât mai liniștită.
-Lăsați că mă duc pe jos, îi spusesem brancardierului, după ce injecția își făcuse mediat efectul !
-Măi, da vitează mai ești ! Îmi spuse el zâmbind. Nu avem voie să ducem bolnavii în sala de operație pe picioare, drăguță ! Apoi salutândndu-mi consoartele, am plecat optimistă spre sala de operație. În anticameră mă aștepta din nou consultul ginecologic, care de data asta nu a mai creat probleme și apoi am intrat în sala de operație, care era toată îmbrăcată toată în faianță albastră.
Aparate, ceasuri, tuburi, truse chirurgicale și un doctor, care nu era altul decât Radu Făgărășanu, fratele chirurgului Dan Făgărășanu cu o asistentă care pregătea anestezia.
Mi se dilatase ochii, ca să pot cuprinde totul în priviri. Am fost așezată pe masa de operație în 12 Martie 1973 într-o zi de Luni, la ora 11,05 dimineața. Ceasul era la vedere. M-am dezbrăcat până la bust și m-au întors pe partea dreaptă, ca partea stângă să fie liberă pentru operație. Nu m-au tăiat pe cord deschis, ca să nu rămân cu cicatrice urâte pe viitor. Spunea doctorul, că sunt prea tânără și trebuie să fiu frumoasă pentru soț.
La un moment dat, asistenta îi spuse anestezistului:
- Vin chirurgii ! Cinci la număr, în cazul meu după cum citisem în foaia spitalului mai târziu.
Apoi asistenta mi-a învelit capul cu un câmp alb sterilizat, mi-a bădat în mâna draptă un ac mare și gros, a dat drumul perfuziei și m-a pus să număr. Am reușit să ajung la cifra opt cu capul în mâinile anestezistului, după aceea, somn de voie...
M-am trezit la reanimare, după o jumătate de zi de somn, legată la aparatura de monitorizare permanentă, cu furtune de evacuare a sângelui rezidual, care mă deranjau mult. Nu dureri, nu foame, nimic altceva decât grețuri și vărsături până la al treilea pat.
După trei zile petrecute la reanimare am fost dusă la salon fiindcă totul decurgea normal.
Nu știu ce am fost întrebată sub influența anesteziei, dar am înțeles de la brancardier că i-am făcut pe chirurgi de râdeau în hohote de răspunsurile mele sincere. Cum dădeau cu ochii de mine, toată lumea îmi spunea:
-Ardeleanca noastră, ești un fenomen ! Atât de curioasă m-au făcut, că am vrut să-i dau bani brancardierului numai să-mi spună ce-am vorbit, dar m-a refuzat categoric, spunându-mi :
- E secret profesional !
- Nu am voie să-l divulg ! Ce am spus, nu am aflat niciodată.
Dar până m-am externat, am fost din nou vedetă. Toți îmi făceau câte un compliment cu subînțeles. De ce ? Doar ei știau.
Când am revenit în salon am fost așteptată cu atâta bucurie de noile cunoștinețe, că mă simțeam vindecată aproape de tot. Sub anestezie nu mă durea nimic, dar după....
Știu atât, că râdeam cu lacrimi toată ziua de o colegă de pat, cu talent de actriță.
O rugam să tacă, să nu mi se desfacă operația de atâta râs. Dar abia acum îmi dau seama că nu râdeam întâmplător, eram sub influența calmantelor care la mine se manifestau prin cu râs isteric. Mai pățisem asta și după alte operații suportate mai târziu. Soțul meu venea des la spital și mă îndopa cu portocale, ca să-mi refac imunitatea, deși se găseau greu în acea vreme. La un moment dat, nu le mai puteam simți nici mirosul atât de multe mâncasem. De mâncare nu aveam nevoie, că cea din spital era mai bună ca cea de acasă. După câteva zile de la operație, am fost vizitată din nou de Profesorul Voinea Marinescu care îmi spusese glumind :
- Vezi să nu te strângă bărbatul sau prietenul, prea tare în brațe, că trebuie să te întorci din nou la noi.
M-am înroșit ca racul, după cele auzite. Chirurgul Dan făgărășanu, care mă operase, venea foarte des la mine în control și mă asculta numai cu urechea lipită de torace, fără stetoscop, că la un moment dat au început să mă întrebe fetele:
- Cât i-ai dat dragă, chirurgului, de are atâta grije de tine ?
-Ce să-i dau ?
-Cum ce să-i dai, bani !
-Fetelor, eu nu am dat nimic, la nimeni ?
-Și tu vrei să te credem ? Îmi spuneau ele bănuitoare.
-Hai, fii serioasă !
- Toți au grijă de tine, ca de un bibelou !
-Este adevărat, am recunoscut eu, dar nu am dat absolut nimic, la nimeni !
-Asta-i culmea ! Zise o femeie din salon. Și apoi își deschise noptiera ca să-mi arate ce a pregătit ea pentru tot corpul medical înainte și după operație. Țigări Kent, sticle de Coniac superior, ciocolată, pachete de cafea și bani, bineînțeles. Doamne, noptiera femeii era ticsită cu de toate. Eu nu știam nici măcar ce este Kent-ul, pe care îl văzusem la ea pentru prima dată în viață.
Femeia m-a pus pe gânduri! Când a venit la mine în viziță soțul, am discutat cu el ce să îi dăm chirurgului, care s-a purtat prea frumos cu mine.
Dar, de unde bani ? Salarul soțului pe atunci era mic, că abia se mutase cu serviciul în Cisnădie. Ce să-i dăm, doctorului ?
- Vinde verighetele de logodnă ! A fost ideea mamei, care a transmis-o soțului meu imediat.Deși pe vremea aceea aurul se cumpăra greu.
- Că și așa stau degeaba în dulap, mai zise mama.
Verighetele de cununie aveau 18 karate și cântăreau mult, erau foarte groase, mi-au fost aduse de o verișoară din Italia, iar cele de logodnă erau frumoase, dar prea subțiri și le țineam pentru a le transforma într-un ineluș mai târziu, fiindcă îmi plăceau foarte mult bijuteriile. Zis și făcut ! Soțul îmi adusese cu chiu cu vai o mie de lei într-un plic alb, că mai mult nu reușise să adune, când alte femei aveau la ele cecul de cinci mii. Părinții, așa cum am mai spus și-au luat mâna de pe mine de tot, după căsătoria mea, dar mă bucurasem totuși, că m-au sunat de două, trei ori la telefon în toată perioada spitalizării. Nu știau nici că am fost operată, numai după ce le-a spus soțul meu. Pe undeva îmi era ciudă, când mă gândeam ce suport moral, material și financiar au investit pentru sora mea cât a stat în spital și pentru mine nimic. Dar nu am eu dreptul să judec, că știe Dumnezeu mai bine. Într-o zi când soțul meu Victor a venit la mine la spital, să-mi mai aducă câte ceva, am fost surprinși de chirurg în sala de mese, stând de vorbă, numai acolo aveau voie vizitatorii din provincie și nu toți.
A doua zi la vizită, doctorul m-a întrebat curios:
- Cine era băiatul, cu care stăteai de vorbă?
-Soțul meu ! Am răspuns încurcată de întrebare, crezând că mă ceartă de ce am stat în sala de mese.
-Ascultă dragă, omul ăsta te iubește cu adevărat !
-Eu nu am văzut nici un bărbat din București, să vină atât de des la soțiile lor, cum a venit soțul tău de la 300 de km.
-Tot respectul pentru el.
- Să aveți grijă unul de altul ! Și a ieșit pe ușă !
Probabil crezuse că era altcineva, fiindcă în spital aventurile erau la ordinea zilei, har domnului! Erau subiecte de bârfă la tot pasul, dar eu eram prea tânără să mă ocup de așa ceva, doar ascultam și atât. După ce mi-au scos pansamentele cu care eram bandajată de jur împrejurul toracelui,mi-am văzut operația în oglindă. Era o dungă lungă, purpurie care pleca de lângă stern pe sub sânul stâng până în spate sub omoplatul stâng.
- Ți-ai văzut operația ? Mă întrebă doctorul într-o zi, mândru de opera sa.
- Da ! Am răspuns ! Deși pe moment, nu aveam termen de comparație.
- Când se va vindeca bine cicatricea, va fi mai subțire ca urma unui sutien.
- Te vindeci frumos și nu ai făcut nici o infecție, să te bucuri !
Operațiile colegelor mele, musteau de puroi, dar erau operate de alți doctori.
–Domnul doctor, cât va ține proteza, pe care mi-ați pus-o ? Am întrebat eu copilărește într-una din zile.
- Roagă-te, să trăiești cât te va ține proteza și ai să treci de 200 de ani! Mi-a răspuns doctorul zâmbind.Și apoi cu tonusul tău de viață sfidezi pe toată lumea. Îmi mersese vestea că râdeam toată ziua.
Intervenția a constat, în ,,Rejecția zonei stenozate și în locuirea ei cu proteză segmentară de dacron, cinci centimetri” Operația se vindeca frumos, eram bună de carne, cum se spune în popor. Doctorul mă spăla în fiecare zi cu benzină ușoară, dar mai trebuia să rezolv cu respirația, care era foarte dificilă, zgomotoasă și mereu întreruptă de un tril de oftaturi foarte deranjant. La o altă vizită profesorul Voinea Marinescu mi-a spus să fac exerciții respiratorii în fața geamului deschis, deși afară gerul iernii își făcea încă de cap și apoi m-au pus să fac flotări sub supravegherea lui, ținându-mă de marginea patului.
- Domnul doctor, îmi crapă operația ! Am spus eu, crezând că e o glumă când mi-au cerut să fac flotări.
- Fă ce ți-am spus, dacă vrei să pleci acasă sănătoasă! Și am făcut, când am văzut, că era vorba de o verificare serioasă.
Mă dureau coastele și simțiam o durere nedefinită, de mi se adunau lacrimile în barbă, dar am făcut tot ce mi s-a cerut, numai să mă fac bine. Am avut exemplu de ambiție, pe doamna colonel.
-Dragă Valeria! Îmi spuse într-o zi doctorul, după ce m-a certat bine, că m-am lăsat pe mâna colegelor să-mi tragă sprâncenele, care aveau și au o formă naturală foarte frumoasă.
-Cine te-a sluțit în halul ăsta ? Eu am muțit, când i-am văzut reacția doctorului, care strigă nervos:
- Nu aveți de lucru ?
-Vreți să vă dau afară din spital ? Uite ce i-ați făcut ?
- Vă deranja figura ei cu ceva, răutăcioaselor !
Nu-mi venea să cred, ce auzeam. De atunci, mi-am lasat puțină distanță între sprânene, care erau aproape împreunate, dar de pensat nu mi le-am pensat niciodată. Același sfat mi l-au dat și alți doctorii oftalmologi mai târziu, la care apelasem pentru ochelari de vedere. Dar iată că, au trecut două săptămâni de la operație și mă pregăteam de externare. Îmi părea rău, după toate prietenele mele, dar mă bucuram că eram bine și tot viitorul de-acum înainte era promițător.
Împreună cu soțul, am ascultat recomandările necesare în perioada următoare după operație, apoi când i-am înmânat plicul cu bani doctorului, acesta ne-a refuzat categoric.
-Măi copiii, eu am banii !
-Nu-mi trebuie banii voștri !
-Mergeți sănătoși și să vă fie bine !
-Domnul doctor, am voie să fac copii ? Am intrebat eu cu sfială.
-Da, dar unul, cu cezariană și sub observație medicală.
Am făcut doi copii minunați, un băiat și o fată, după trei, respectiv șase ani, născuți normal, foarte ușor și fără cezariană.
Mă gândesc acum, câtă răsplată merita toată lumea de care m-am lovit, cred n-aș putea calcula.
-Când ajungi acasă, să uiți că ai fost bonavă ! Ai auzit !
-Să muncești după perioada de recuperare și să te comporți ca o femeie normală, să ții minte asta! Mai spusese doctorul.
-Nu ești bibelou de porțelan, să stai în vitrină. Dacă înveți corpul cu muncă, mai târziu are să-ți fie ușor.
Am plecat cu lacrimi în ochi după acest super om în halat alb și după toți ceilalți cu care am avut tangență, ca și după prieteniile lăsate în urma mea, de la care am avut multe de învățat și ca respect pentru toate cele petrecute împreună, am simțit nevoia să scriu aceste memorii, fiindcă n-am uitat nimic din tot ce mi s-a întâmplat.
Și am aplicat toate sfaturile primite, poate chiar prea mult decât trebuia. Dragi cititori, poate vă întrebați ce m-a apucat să scriu despre banala mea suferință ? Nu v-am povestit toate aceste lucruri ca să mă compătimiți, că nu suport să-mi plângă nimeni de milă, ci ca un omagiu adus minunaților doctori de care m-am lovit în viața mea și mai târziu, de profesionalismul admirabil, de care au dat dovadă, oameni mari, care nu au uitat jurământul lui Hipocrate și de toată munca lor istovitoare, care a prelungit atâtea vieți, ca și pe a mea dealtfel, încât am ajuns să-mi cunosc și nepoții. Vă mulțumesc din suflet, oameni dragi, îndiferent pe unde sunteți ! Vă iubesc, așa cum m-ați iubit și răsfățat voi pe mine. Mai am o lună de zile și pe 12 Martie 2018 și împlinesc 45 de ani de la operație. Primiți stimați doctori, respectul și recunoștința mea, în numele tuturor vieților salvate ! Sunt fericită, că am avut onoarea să vă cunosc pe viu și vă spun cu mâna pe inimă, că acele trei luni de spitalizare adunate la un loc mi-au schimbat total viața și m-au învățat care sunt caracterele unui om cu adevărat: iubire, dărnicie, altruism, prietenie și recunoștință. Pentru continuarea suporului medical necesar în timp, am primit o fericită recomandare de la București, și am ajuns din nou pe mâini bune, cele ale Pr. Dr. Manițiu Ioan din Sibiu, datorită căruia astăzi mai exist, și nu numai, oameni în halate albe, care prin profesionalismul lor incontestabil, mi-au dovedit încă odată, că sunt o norocoasă a sorții. Închei aceste sincere confesiuni, povestite mai sus, cu două citate memorabile: Caracterele frumoase sunt voințe educate, iar recunoștința este latura divină a caracterului uman.
Profund respect, pentru toată lumea care mi-a înțeles mesajul.


Valeria Mahok
05-02-2018





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!