agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 323 .



Planul
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2018-03-23  |     | 





Mi-ar place să spun că am fost un copil cuminte, să mă laud cu faptele mele frumoase care să demonstreze că strădaniile părinților de a onora principiile familiilor din care proveneau nu au fost zadarnice. Totuși, dacă e să fiu sinceră și să iau în considerare minunata carte cu coperți albastre „Poveștile visului”, pe care mi-a dăruit-o Moș Gerilă într-un an și pe care scria cât se poate de clar „Pe viitor să fii mai cuminte!”, n-aș putea să afirm cu mâna pe inimă că mama și tata s-ar fi declarat pe deplin mulțumiți de cea mai mică dintre progeniturile lor.
Nu mi-a plăcut niciodată să mă supun regulilor! Trăsătura aceasta de caracter s-a manifestat încă de la cele mai mici vârste într-un mod extrem de intens. Mai simt și acum parcă gustul celei mai aprige revolte care mă sufoca de fiecare dată când eram forțată să dorm de amiază la cămin. Nu voiam să dorm! Nu aveam chef să dorm! De ce să dorm când erau atât de multe de descoperit și de făcut? De ce să dorm când nici măcar nu eram lăsată să o fac pe perna mea, un pui de pernă a cărui învelitoare purta într-un colț broderia unui bănuț? Nu era totul o aiureală? Fiecare copil își aducea perna lui, înfășată frumos și purtând încă mirosul de acasă, iar îngrijitoarele, când făceau paturile le aruncau care pe unde apucau, fiind foarte greu să le mai găsești. Nu voiam să dorm pe perna altui copil și nu voiam să doarmă nici un copil pe perna mea, să îi fure mirosul de acasă! De fapt, afurisită să fie regula aceasta, nici nu voiam să dorm! Dar, dacă tot trebuia să o fac, să dea Han-Tătar în cămin dacă aveam să o fac altfel decât pe perna mea!
Să fii avut patru sau cinci ani când neascultarea și revolta mea mi-au fost răsplătite în primul rând cu un imens punct negru și mai apoi cu o stea neagră care îmi păta jumătate din gulerul alb, scrobit, al șorțulețului de culoarea florilor de nu-mă-uita. Durerea a fost atât de intensă, încât nici până azi nu am uitat-o! Am smuls în primul rând punctul și l-am aruncat, mototolit tot, în toaletă. După care, am scos cu tot cu agrafă steaua neagră, ale cărei brațe ascuțite păreau să urmărească să mă taie ca pe un miel de Paște. Nu am aruncat-o nici la gunoi, nici la toaletă, căci mi se ceruse să o arăt părinților mei și nu voiam să o găsească vreo îngrijitoare care făcea curat. Am îndesat-o în buzunar și i-am făcut vânt mai târziu într-un canal rămas descoperit pe drumul către casă. În acea zi, „Ziua Neagră”, mi-am făcut un plan! Primul și cel mai mare plan al meu, pe care urma să îl pun în aplicare în ziua în care avea să fie de serviciu „educatoarea cea rea”. Eram un copil fruntaș, de stea roșie, nici măcar de punct roșu, ce să mai spun de punct sau stea neagră! Cum de îndrăznise, educatoarea aceea – pe care, între noi fie vorba, nu o puteam suferi și al cărei nume nu mi s-a șters niciodată din minte – să anuleze toate realizările mele, poezioare, cântece, jocuri interactive, pentru simplul fapt că nu voiam să dorm, sau, cel puțin nu fără perna mea! Revolta creștea și creștea, clipă cu clipă și aș putea să jur că vedeam deja negru în fața ochilor când am ajuns acasă. Negru de furie, negru de rușine, căci în viața mea nu trecusem de acel roșu care îmi scălda sertarele de la punctele și steluțele muncite zi cu zi.
În acea perioadă, mama și tata, ambii ingineri agronomi, lucrau la o fermă de animale din Luduș. Tata era director, iar mama inginer-șef, așa încât timpul lor era destul de bine drămuit. Dimineața, în drum spre fermă, mă lăsau la barieră, iar de acolo mergeam pe jos, căci nu mai era mult până la cămin și pe drum erau mulți părinți cu copii. Zilele cele mai fericite erau acelea în care părinții mei „uitau” să mă lase la barieră și mă duceau cu ei în fermă. Dacă eram suficient de norocoasă, urcam chiar și pe tractorul cu care se căra hrana în grajduri. Ca să uite de mine cât mai des eram tăcută ca un pește tot drumul de acasă până la barieră. În zilele mele cele mai bune, imediat ce treceau de barieră și nu mai era cale și timp de întors, strigam cât mă țineau plămânii:
- Ați uitat! Ați uitat de mine!
- Vai de capul meu, se prefăcea tata supărat, cum am putut face asta? Pot încerca să te trimit cu tractorul imediat ce ajungem! Sau cu camionul...
- Nuuuu! Camionul merge încet, iar tractorul și mai încet și dacă întârzii, nu mai pot intra!
- Aș putea să o rog pe directoare...
- Nuuuu!
Se jucau cu mine pe drum căutând parcă variante să rezolve problema căminului până ajungeam la fermă, iar de acolo mă luau în primire când un nene de la grajduri, când o tanti de la birouri, sau pur și simplu eram liberă să fac ce mă tăia capul dacă nu ieșeam din curte, căci toți erau cu ochii pe mine. Asta viață adevărată!
Din păcate, în prima zi după „Ziua Neagră” în care „educatoarea ce rea” era de serviciu, părinții mei nu au uitat de mine și m-au lăsat la barieră ca de obicei. Mergeam parcă împiedicat, cât de încet puteam, dezvoltând în minte planul și hotărând că acesta era momentul să îl pun în aplicare. Urma să îi las să treacă pe toți pe lângă mine, iar când nimeni nu va mai fi pe drum, să o iau printre blocuri, către casă. În parcul din fața blocului, veșnic plin de copii, aveam să mă joc fără să dorm de amiază, până ce urma să se întoarcă mama, prima care ajungea acasă. Cum totdeauna la joacă timpul trecea prea repede și niciodată nu era destul, nici nu aveam să simt când se făcea ora patru și apărea mama.
Planul meu părea grozav, numai că, fiecare părinte care se grăbea cu copilul spre cămin îmi arunca câte o mustrare:
- Vino mai repede, imediat se face ora opt!
- Vino cu noi dacă vrei, ai să ajungi la timp!
- Ce e cu tine? Te simți rău? Să-i sun pe părinții tăi?
Această ultimă persoană, mama lui Sorina, m-a speriat la culme. Dacă îl suna pe tata? Tata, pe cât era de jucăuș și fermecător când avea chef, pe atâta era de sever. Când se supăra și striga, mi se părea că se clătinau toate ferestrele blocului. Așa că, m-am ascuns cât am putut de bine într-un tufiș de pe marginea trotuarului. Pesemne că n-am făcut-o foarte bine căci, mama lui Iosif, cel care mereu întârzia la cămin, m-a văzut și a strigat spre mine:
- Ce faci acolo? Vino repede că e plin de șerpi prin tufișuri!
Nu-mi era frică de șerpi pe cât îmi era frică de „educatoarea cea rea”, așa că nu am ieșit. M-am gândit totuși că mama lui Iosif ar putea să îi spună educatoarei unde mă aflu, iar aceasta să vină după mine și să-mi umple gulerul de stele negre, așa încât, când i-am văzut pe Iosif și pe mama lui intrând în curtea căminului, am ieșit din tufiș și am luat-o la fugă printre blocuri.
Ei, mărețul meu plan tocmai începea să prindă formă! Reușisem să evit căminul și să merg nederanjată pe drumul către casă. Imediat ce am trecut de dispensar și bătăile inimii mi s-au potolit, mi-am dat seama că nu este ceva în regulă. Era prea multă liniște! Forfota din jurul blocurilor lipsea, iar în parc, leagănele încremenite dormeau după zbânțuiala trasă cu o seară înainte. Nu-mi venea să cred că sunt libere, că pe ele nu se bat copiii și că țipetele care sfâșiau mereu acel loc lipseau acum. Dacă m-aș fi putut vedea într-o oglindă, jur că aș fi văzut un chip lung de dezamăgire, cu falca căzută, gata de plâns. Nu era prezentă nici măcar mâța tărcată pe care copiii o alergau de obicei până la magazia din cărămidă roșie. Înțelegerea m-a lovit brusc, ca o minge șutată de vecinul meu Edy direct în cap. Copiii erau la grădiniță sau la școală, părinții lor erau la lucru, iar mâțele din jurul blocului dormeau pe sub pietrele magaziei, pregătindu-se de o nouă hârjoneală, abia când aveau să se întoarcă cu toții acasă, târziu, mult mai târziu.
Măcinată de sete și foame, singură printre umbrele neprietenoase și acuzatoare ale blocurilor, nemângâiată de legănatul la rând al tuturor leagănelor, libere numai pentru mine, m-am îndreptat spre casă, târșâindu-mi picioarele cu gândul la timpul trădător, care acum nu mai voia să treacă. M-am așezat pe preșul din fața ușii, pregătindu-mă să aștept tot ceea ce trebuia să aștept: părinții, pedeapsa și în cele din urmă partenerii de joacă și blestemându-mi din tot sufletul planul.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!