agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 68 .



Nea Ilie cu Filmul
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2019-08-30  |     | 



„Ai auzit? A murit Nea Ilie cu Filmul!”, îmi zice, mai deunăzi, un amic din copilărie. Vestea mă lovește ca un trăsnet din senin deși mă așteptam de mult la ea, Nea Ilie fiind la o venerabilă vârstă și bolnăvicios pe deasupra, așa cum îl știam încă din copilărie. Șocul e însă unul profund pentru mine, mai cu seamă pentru copilul ce trăiește încă, dureros de viu, în mine și pentru care Nea Ilie a însemnat un neîntrecut magician, unul dintre oamenii care mi-au marcat decisiv copilăria. Și viața toată, până la urmă...

Erau anii 60, anii in care descopeream lumea, mai mult lumea satului în care am văzut prima oară lumina zilei și în care duceam viața simplă a unui copil de țărani. Universul meu se limita la gospodăria bunicilor care mă îngrijeau, la apa Someșului de care mă despărțeau doar o sută de metri și în care mă scăldam cu voluptate toată vara, la pajiștile și pădurile ce înconjurau satul și prin care îmi plăcea să mă pierd, mai mult de unul singur, să visez cu ochii deschiși sau adormit la umbra unui copac și în susurul unui izvor, la carul cu bivoli cu care, împreună cu bunicul, căram lemne din pădure ori fânul de pe coline...
Dar începusem să cunosc și o altă lume, fascinantă și misterioasă, lumea cărților găsite într-o ladă imensă de zestre a bunicii, folosită ca depozit de cărți și caiete de către o mătușă care avusese șansa de a urma liceul și care plecase în lumea largă, lăsându-mi o neprețuită comoară în podul casei în care stăteam uneori ceasuri întregi răsfoind manuale și atlase, romane și cărți de povestiri, albume cu poze din toată lumea și caietele de teme ale mătușii, cu scrisul caligrafic extrem de elegant. Descopeream că lumea e mult mai largă și mai bogată decât lumea satului meu, călătoream cu gândul pe alte meleaguri, prin continente stranii și tări necunoscute, însoțeam eroii din cărți în aventurile lor palpitante, mă închipuiam și eu erou de aventuri alături de ei, schițam deja hărți după manuale de geografie și atlase și încropeam chiar unele mici povestiri naive in urma lecturilor din cărțile îngălbenite de vreme. Pentru un copil din clasele primare citeam mult și bine. Ziua, bunicul mă mai chema la muncă, ba prin gospodărie, ba la câmp. Cînd reușeam să scap de corvoadă mă refugiam în podul cu fân și citeam acolo doar în zumzetul unor viespi ce-și aveau cuibul sub dranițele acoperișului. Citeam mai mult seara, la lampa cu petrol dar cum si petrolul era destul de scump iar bunicul se culca devreme, stingea lampa și eu rămâneam cu visele mele pe întuneric. Până când au apărut la magazinul sătesc primele lanterne, dreptunghiulare, din tablă, ca niște pachete de țigări mai mari, funcționând cu baterii late și am reușit să-mi cumpăr una cu care puteam să citesc noaptea sub pătură până se epuiza bateria, cam la trei patru zile trebuia să fac rost de o altă baterie, uneori, ca să le prelungesc viața, le mai încălzeam pe sobă și mai luminau o jumătate de oră în plus. Din micile economii începusem să cumpăr și câte o carte nouă de la magazinul satului, prima a fost un roman science-fiction, „Robinsonii cosmosului” de Francisc Carsac, cumpărată cu șase lei „găsiți” în chimirul bunicului, carte care mi-a stimulat la maxim imaginația mea cosmică, deja provocată de răsfoirea unui manual de astronomie din lada mătușii mele.

Într-o zi s-a produs un nou miracol în viața mea de copil modest de la țară. S-a introdus în toate satele de pe valea Someșului radioficarea, o rețea care pornea de la Centrul de Radioficare din Năsăud și care permitea fiecărei gospodării să se lege cu un simplu difuzor la această rețea prin care se deschidea pentru prima oară în viața sătenilor o lume nouă, lumea sonoră, se transmitea în primul rând programul de radio national și din când în când un program local realizat la centrul de radioficare din Năsăud. Când bunicul meu s-a întors într-o zi de la târgul săptămânal din Năsăud cu un difuzor sub braț, am trăit poate una dintre cele mai intense emoții din viața mea! A venit electricianul, a instalat difuzorul în perete și de atunci cu greu mă mai desprindeam de el. Ascultam fascinat toată muzica frumoasă a lumii, românească și străină, emisiuni de știință și tehnică, povestiri pentru copii, seara cele ”zece melodii preferate” și povestea de la ”Bună seara, copii”... și mai cu seamă teatrul radiofonic pe care-mi plăcea să-l ascult pe întuneric pentru a crea fundal desăvîrșit imaginației mele și care m-a îmbogățit sufletește, mi-a stârnit emoțiile și imaginația, cum parcă nici lectura nu reușea uneori.

Dar a venit o vreme în care lumea mea s-a îmbogățit și mai mult. Știam despre filme din cărți și din poveștile altora dar încă nu văzusem vreunul, încercam doar să-l văd în închipuirea mea, știam că e vorba de imagini în mișcare ce par vii și nu doar fotografii proiectate de perete cum ne prezenta adesea învățătorul nostru cu un aparat școlar de diafilm. Dar a sosit și momentul mult așteptat! Era o vară fierbinte, ne bucuram de vacanță, scăldat în apele Someșului, drumeții prin păduri după bureți și fructe de pădure, cules de flori de cicoare de un albastru intens de prin holdele coapte. În sat cineva a lansat zvonul că vine caravana cinematografică! Nu știam despre ea decât din auzite, că e un vehicul misterios ce aduce filmul la căminul cultural. Se anunța sosirea ei spre seară, undeva pe la orele 8. Cu gașca mea de prieteni ne-am hotărât să o întâmpinăm la intrarea în sat dar temători de cum o arăta bidigania, nu am așteptat-o la marginea drumului ci ascunși în holda coaptă din apropiere. De după un pâlc de copaci apăru un camion ciudat cu caroseria închisă, mare și neagră, din care se auzea o muzică ciudată și vocea unui crainic ce făcea reclamă unui film din mersul mașinii. Am alergat cu toții în urma ei, asistând apoi la tot procesul de instalare a aparatelor la căminul cultural din sat, generatorul de curent pe benzină ne fascina cel mai mult, la noi in sat curentul electric nefiind încă instalat. Am dat cu toții fuga pe la părinți și bunici să cerșim câte un leu și douăzeci și cinci de bănuți, să vedem și noi ce fel de drăcovenie o mai fi și filmul ăsta. Filmul a fost unul sovietic din războiul cu nemții, care ne-a fascinat atît de mult încît apoi zile și nopți încercam să imităm scene de luptă între partizani și nemți, ne organizam în două armate și dotați cu arme din bețe de soc și de alun, alergam pe dealuri și prin păduri, prin stufărișul din lunca Someșului, până noaptea târziu spre disperarea părinților care nu mai știau de noi. Dar caravana a plecat a doua zi. Am așteptat-o apoi îndelung până s-a dus vara, s-a dus și toamna și iarna, a sosit și primăvara, fără să se mai întoarcă pe meleagurile noastre, rămânând doar cu amintirea acelui film de război...

A venit apoi din nou vara cu cea mai mare surpriză, la care nici nu îndrăznisem să visăm. Pe lângă faptul că a venit în sfârșit și curentul electric la noi in sat, am aflat că vom avea, din două în două săptămâni, propriul nostru aparat de proiecție pentru filme, la Căminul cultural, împărțind timpul de o lună pe din două cu satul alăturat de peste Someș, de unde era și noul operator care preluase aparatele oferite de județ și care fusese instruit deja să le folosească, desemnat de către Consiliul de Cultură județean în persoana lui Nea Ilie Oproaie, un țăran mai răsărit din satul vecin, „un pic de domn” cum ziceau sătenii, avea șapte clase ceea ce putini aveau pe a vremea aceea, purta „haine domnești”, pantaloni de doc și cămașă cu carouri, pantofi și nelipsita bască bleumarin cu „paratrăznet” la modă atunci printre intelectuali, orășeni și activiști de partid. Nea Ilie n-a fost ales întâmplător ci și ca o formă de „ajutor social” din partea partidului comunist, fiind „om cu familie grea”, cu vreo cinci sau șase copii, fiind totodată bolnav de plămâni în urma meseriei de cojocar pe care o practicase o vreme și care lăsase urme „chimice” adânci în plămânii săi mai vulnerabili. Nea Ilie primea de două ori pe săptămână câte un film prin circuitul poștal, două săptămâni le rula în satul lui, apoi muta aparatele de proiecție peste Someș, la căminul nostru și timp de două săptămâni aveam și noi film! Marea lui problemă era cu mutatul aparatelor, grele, făcute de IOR din otel masiv, întâi proiectorul propriu-zis, apoi niște anexe ale sale, sonorul, adică un difuzor mare și greu cât un dulap de bucătărie, cel mai greu, plus rolele de film închise în cutiile rotunde metalice. Nea Ilie vorbise cu un căruțaș care să treacă aparatele din două în două săptămâni dintr-un sat în altul dar pentru a trece Someșul prin vad, că n-aveam peste apă decât o punte pe cabluri, căruțașul cerea un preț prea piperat pe care bietul nea Ilie nu-și permitea să-l plătească din modestul lui salariu de operator. Salvarea lui a venit tot de la noi, gașca de copii împătimiți de filme. I-am propus lui nea Ilie sa cărăm noi aparatele la fiecare două săptămâni cu condiția să vedem, de fiecare dată, un film gratis. Biletul nu era scump, un leu la care se adăugau douăzeci și cinci de bănuți pentru Crucea Roșie dar noi n-avem un ban în buzunar, doar ceea ce mai primeam din când în când de la părinți și bunici, de aceea a vedea un film gratis era mană cerească pentru noi. Nea Ilie a fost încântat de propunere, așa că o dată la două săptămâni, „cei șapte magnifici” din gașca noastră pregăteam parii de lemn pe care îi treceam prin toartele de metal ale aparatelor și le aburcam pe umerii noștri firavi pornind în convoi, ca într-o expediție, treceam prin lunca Someșului, peste puntea fragilă legănați pe cabluri, transpirând din greu sub povara cam nepotrivită vârstei noastre, cu umerii juliți de parii de lemn noduroși, desculți prin colbul verii sub soarele arzător ori uzi la picioare prin noroaiele primăverii și toamnei, iarna rupând zăpezile abundente cu vântul șfichiuindu-ne fețele îmbujorate. Dar efortul ne era răsplătit apoi de o reprezentație gratuită spre invidia multora care erau nevoiți să-și plătească biletul. Din păcate, gratuit era doar un film. Pentru celelalte trebuia musai să facem rost de bănuți. De obicei îi ceream bunicului meu pe care îl ajutam la muncile gospodăriei dar nici el nu prea o ducea bine cu banii. Se scormonea totuși în chimir după mărunțiș, bodogănind mânios: „Bine că vă prostește Ilie și vă ia bănișorii pentru nește închipuiri pe un perete!” Alteori nu primeam nici un ban. Atunci trebuia să ne descurcăm cum puteam. Mai sustrăgeam uneori câte ceva de la tata din portofel când mai venea abțiguit după orele de serviciu și adormea tun. Alteori urcam in pod unde bunica aduna sticle și borcane goale, strecuram câteva pe sub streașină unui amic ce aștepta afară, cu grijă să nu le lovim unele de altele să ne audă cumva bunica din casă și le vindeam la magazinul din sat. Ieșea un pic de scandal când bunica voia să pună bulion și murături pentru iarnă dar noi ne făceam că nu știm prin ce mister dispăruseră sticlele și borcanele din pod. Alte ori furam ouă din cămară și le vindeam la magazin, două ouă acopereau deja prețul unui film. Mai problematic era atunci când bunica punea cloșcă și toate ouăle sub ea! Atunci a sustrage două ouă însemna să suportăm câteva lovituri nervoase cu ciocul peste mână, cloșca apărîndu-și cu furie comoara. Cred că de vreo două ori am dus la magazin ouăle deja cu pui în ele! Mai profitam uneori când nea Ilie îl lăsa pe post de încasator la ușă pe Ionică , băiatul lui cel mare cu care mai cădeam la învoială, ba cu niște mere, ba cu niște pere, ba cu cireșe ori alte bunătăți luate de-acasă. Odată i-am dat un briceag primit cadou de la un unchi al meu și care mi-a asigurat vizionarea a șase filme. Două săptămâni am intrat ca boierul la film în contul acelui briceag în formă de pește. Mai rău era când nu puteam face rost de bani și nici Ionică, cerberul de la ușă, nu putea fi înduplecat. Noroc că găsisem o crăpătură mai generoasă în ușa veche de stejar pe unde, la nevoie, puteam vedea ceva mai bine de jumătate ecranul, nu înțelegeam pe de-a-ntregul ce se petrece în unele scene dar puneam intuiția și imaginația la treabă să completeze părțile lipsă.

O problemă era la început și lipsa oricărui ecran, filmul rulând direct pe peretele scorojit și pătat de mucegai. L-am dat noi copiii cu var da n-a ținut multă vreme, varul proaspăt s-a scorojit și mai rău. Salvarea a venit de la tanti Brendeoaia, vecină cu căminul cultural, care ne împrumuta un cearceaf de pânză foarte albă, în sat lumea nu avea decât verinci de cânepă peste strujacuri cu paie dar tâna Bredeoaie fusese în tinerețe în America și avea cearceafuri de pânză fină, „domnească”. Pe cearceaful Brendeoaiei am văzut noi sute de filme, de la filme banale și neinteresante până la capodoperele cinematografice ale acelor vremi, am văzut filme de aventuri, drame și comedii, ne fascina Alain Delon în „Laleaua Neagră”, Jean-Paul Belmondo în „Cartouche”, Jean Marrais în multele lui filme de aventuri, Gerard Barray în filmele de capăt și spadă, Charlie Chaplin în comediile lui mute, Louis de Funes în comediile spumoase franțuzești sau Elvis Presley în comediile muzicale americane. La filmele de comedie nea Ilie se simțea dator să scrie cu creionul chimic pe afișe „Film comic” iar în paranteză „adică de rîs” căutând să facă și o culturalizare a maselor care precis nu știau ce e acela „comic”. Eram fascinați de filmele cu „Winetou” jucat genial de Pierre Brice, de westernurile cu marii actori Giuliano Gemma, John Wayne, Clint Eastwood și alți monștri sacri... Am văzut o sumedenie de filme din al doilea război mondial, mai ales sovietice dar și iugoslave ca celebrul „Kozara” sau „Explozie în munți”, filme despre luptele de partizani, la modă pe atunci. La astfel de filme nea Ilie subtitra pe afiș, cu același scris îngroșat cu creion chimic, „Film din războiul cu nemții” sau și mai amuzant „Film din războiul cu Hicler” prin care atrăgea și pe țăranii din sat care luptaseră în război. Din păcate uneori aparatele se mai stricau și seri întregi căminul rămânea cufundat în beznă până când nea Ilie dădea de capăt defecțiunilor tehnice. De multe ori filmul se rupea în timpul reprezentației, se aprindea lumina și nea Ilie lipea pelicula ruptă cu ajutorul unui dispozitiv special, timp în care noi ne mai clăteam ochii privind la fetele din jur, sumar îmbrăcate și frumos bronzate de soarele verii, la Someș, la câmp și la făcut de fân. Apoi filmul se relua și ne cufundam iar în lumea magică ce prindea viață pe cearceaful Mamei Brendeoaie. Uneori se lua curentul și atunci sala se cufunda brusc în întuneric în fluierăturile spectatorilor. Unii profitau de întuneric să mai pipăie fugitiv vecinele de scaun sau să-și sărute prietenele și nu de puține ori lumina revenea brusc, dându-i de gol, în râsetele celorlalți. Atmosfera era una de familie, adesea numărul spectatorilor nu depășea zece, cinsprezece persoane, ca la o șezătoare ori o întâlnire între prieteni. Peste toată atmosfera trona, pe ”bina” de scândură, ca un adevărat magician, Nea Ilie, sfinx cu ochelarii pe nas și basca lui de învățător de țară pe cap, stând de veghe lîngă aparatul de proiecție care torcea lin asemeni unui motan bătrân ațipit pe cuptor...

Acele vremuri s-au scurs treptat parcă într-un alt tărâm, tot mai îndepărtat. Am plecat în lumea largă iar când m-am întors n-am mai regăsit nimic din cele de odinioară. După așa-zisa „revoluție” căminele culturale de la sate au decăzut, nea Ilie, rămas tot mai singur și fără prea mulți spectatori, a predat aparatele așa cum un soldat bătrân își predă pușca obosită și a rămas doar cu amărâta sa pensie de boală, norocul lui că toți cei șase copii s-au dus în lume, fiecare la rostul lui. Televiziunea iar mai apoi și aparatele video au făcut vetustă deplasarea la căminul cultural pentru a viziona un film în sala modestă, nu prea curată și nu prea modernă, vara sufocantă și neaerisită, iarna doar cu o sobă ce scotea fum și pe care, noi, copiii încercam s-o mai lipim cum puteam, cu lut ori cu magiun de prune... Căminul a căzut în paragină până când un șef de pe la județ, originar din sat, l-a transformat într-o mică sală de petreceri. Mai trec adesea pe lângă el și parcă mai vad și aud crâmpeie din trecut, atmosfera de altădată, râsetele spectatorilor la scenele de comedie, sonorul cu sunetul nu prea clar dar puternic de vibrau geamurile, chipurile vesele și arse de soare ale copiilor de altădată și pe perete chipurile carismatice ale actorilor din acele vremi... De mult nu mai gust filmele. Azi sunt sute și sute de filme la televizor dar nu mai am răbdare să urmăresc nici măcar unul de la un cap la altul! Doar uneori când se reiau filme vechi pe unele canale, cu nostalgia în suflet mă silesc să le urmăresc...dar parcă nu mai am acele emoții vii din copilărie, ceva s-a șters, ceva s-a tocit parcă pentru totdeauna... Aș fi tentat să spun că odată cu trecerea lui Nea Ilie în neființă, a murit și o parte din copilăria mea. Ea de fapt n-a murit. Mai trăiește în mine și va trăi atât cât voi mai fi. Ea se va stinge doar odată cu mine și cu ceilalți copii de altădată care purtam pe umerii noștri fragili aparatele grele doar pentru a vedea „nește închipuiri pe un perete”.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!