agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 186 .



Alte memorii social-politice
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2020-03-09  |     | 



Acum, 8 martie 2020, voi nota din nou câteva concluzii despre politică, fiindcă politica se leagă uneori de oamenii mulți și proști (după cum bine știe toată lumea), și eu notez încă o dată câteva concluzii, fiindcă am fost și sunt agresată de oameni în general, de mulțimea flămândă de minciuni, lucru care era foarte clar când locuiam în oraș, dar e și acum și a fost de-a lungul vieții, fiind eu 35 de ani și jumătate aproape complet singură și săracă, cu forța, nu datorită unor defecte sau greșeli ale mele.

Am povestit că în 1989 o colegă de liceu, O. J., nepoata istoricului D. A., m-a vizitat o singură dată (una dintre excepțiile din prima parte a vieții mele de închisoare, de la 13 ani) și mi-a adus în dar ”Scrieri moral-politice” de Kant, carte din care am citit o parte, dar care, întâmplător, se potrivea cu felul meu de a fi și ca aplecare intelectuală către filozofie, și ca relație între mine și scriitura lui Kant și filozofia iluministă în general. La examenul de admitere la facultate am avut de scris despre Kant.

Toată lumea știe că oamenii inteligenți, mai ales cei cu astfel de înclinații, nu au nicio legătură cu politica și mai rar sunt analiști în planul abstract, teoretic, strict filozofic, niciodată legat de evenimente particulare într-o anumită etapă istorică. Această îndeletnicire e rezervată celor mai puțin dotați intelectual, celor care au anumite înclinații pe care nu le mai enumăr acum. Ceea ce vreau să adaug este că mi se pare de bun simț ideea că până și studiile de politologie sau management în general fac parte din categoria acelor studii facile (în general studiile științelor socio-umane), în care concluziile teoretice valide sunt extrem de ușor de conceput și exprimat. Adică e foarte simplu să abstractizezi astfel de lucruri.

În plus, toată lumea știe că oamenii cum am fost eu – ceea ce am fost real, în ciuda minciunilor despre mine – sunt mereu oameni plini de bun-simț, tact, discreție, decență, respect pentru iluziile și prejudecățile oamenilor de rând, cei și cele care alcătuiesc fundalul politicii de buzunar, adică al lumii mass-media, al opiniei publice la un moment dat. Niciodată cei ca mine nu intră în politică și nu comentează așa ceva și, în mod sincer și firesc, nu contrazic niciodată pe cei cărora mintea le fuge pe această cale. Așa e normal și decent, rațional și nobil, nu e ceva de condamnat, acesta e parcursul firesc. Sunt totuși de acord că e bine ca orice cetățean să se intereseze de bunul mers al treburilor obștești, inclusiv femeile, care au în istorie experiență și drepturi politice limitate și recente. Dar eu am fost un om condamnat nedrept la moarte și tortură și am avut statutul clar de nebună, adică o sclavă, nu doar femeie, care nu avea cu cine schimba două-trei vorbe, o categorie de cetățeni care doar formal au dreptul de a vota, în mod ironic, neavându-le explicit pe toate celelalte. Prin urmare eu nu m-am interesat de știri și într-o vreme nici nu am avut bani de televizor, dar oricum nu aș fi urmărit astfel de ”emisiuni”. Adică emitere de vorbe multe în iureș și dialog în contradictoriu sau alte analize și concluzii despre recente evenimente politice pentru angajarea placidei mașinării sociale. Nici la vot nu am fost decât de 2-3 ori întreaga viață.

Ceea ce susțin eu e că omul normal, dar cu un anumit tip de personalitate, nu se amestecă în mod natural cu oamenii de rând, cu vulgul sau prostimea, cum mai sunt numiți oamenii și azi și nici nu au ocazia de obicei. De fapt, așa și este bine și de dorit, fiindcă e vorba de lucruri periculoase și e total inutil să fii curios să înțelegi pe viu psihologia mulțimilor. Înțelegerea acestor lucruri se produce firesc în mod teoretic, odată cu maturizarea individului. Așa am fost și eu și amestecul meu în viața celor mai proști s-a petrecut numai o dată în viață – singura dată când am cedat impulsului curiozității, dar fără să țin partea cuiva și fără să contrazic pe nimeni, respectiv la revoluția din 1989.

Ce importanță are cum a fost scrisă istoria din cărți? Oricând putem muri și astfel o uităm și oricând se poate șterge sau chiar schimba absolut totul. Cu ochii mei am văzut, de-a lungul anilor, că schimbarea istoriei scrise se produce nu doar după revoluții sau alte schimbări majore, ci de-a lungul timpului, lent, în orice fel de regim politic. Așa am văzut că mințeau în wikipedia legat de revoluție, unele lucruri clar nu fuseseră așa, lucruri la care eu fusesem martor ocular (tatăl meu obișnuia să accentueze mereu cuvântul ”oculari”, prin care desemna ochelarii de vedere, pe care îi achiziționa ieftin din piață) în piața numită a Revoluției, dar eu nu am avut nicio legătură cu revoluția. Doar am scandat ce scandau acele femei, că peste noapte, între 22 și 23 decembrie 1989, au rămas mai mult femei acolo. Apoi, încet-încet au mai modificat istoria din wikipedia și din manualele școlare alternative, pe care le achiziționam din când în când.

Dacă întrebi un om simplu ce înțelege prin politică în mod serios, fără dicționar, el nu va ști ce să spună, sau va spune ceva legat de bani și putere, în mod confuz. Dar ce putere, veți întreba? Ce e acea putere, în ce constă din punct de vedere fizic, material, dacă nu este doar spirit sau informație? Aici răspunsul e mai dificil.

Se spune că tinerii sunt atrași și păcăliți de mirajul ideologiilor, despre care numai filozofii și oamenii de cultură știu ce sunt - adică ideo-logii.

Artistul Florian Pittiș avea un cântec chiar despre asta – ”fiindcă banii și puterea sunt pericole morale/ciclul vieții ne-a impus salturi mortale”, care cădea la țanc peste viața mea de om sărac, înainte ca eu să fac acel salt de la etajul trei, din motive foarte îndepărtate de bani sau sex sau politică. Când am mers la revoluție aveam 18 ani încă, aproape 19, ceea ce a fost descris în cântecul celebru despre războiul din Vietnam. ”In Vietnam he was 19”. Mai trebuie amintite, printre numeroasele cântece și produse culturale pacifiste alături de mine din copilărie, cântecele formației Beatles, în special Revolution – unde ei se desolidarizau de aberația ideii de distrugere necesară pentru scopuri aparent bune ,dar și ideea lui John Lennon din ”Imagine” – ”nothing to kill or to die for”, adică nu există sau să nu existe în sens ideal nimic pentru care omul să se zbată să omoare pe alt om sau să se sacrifice pe sine. Dumnezeu știe că avea dreptate, așa ar fi normal.

Voi afirma prima oară în acest text și voi dezvolta ulterior, că și individul trebuie să conteze, mai ales când e vorba de un om de valoare, cum am fost și eu – în fața unui detaliu minuscul că istoria a fost scrisă greșit sau invers față de realitate, detaliu de fapt fără importanță, care nu atacă pe nimeni, fiindcă adevărul necesar îl poartă omul cu sine în memorie atât cât poate – ce rost are să învinovățească niște cărți? Fiind adevărul curat în suflet și gând, contează cum ești ca individ, ce muncești fizic sau ce creezi intelectual, cum ești față de alți oameni ca personalitate și valoare intelectuală, ca bine moral și de caracter. Și eu am fost un om bun, chiar dacă, după vârsta de 35 de ani, am perceput telepatic gândurile unor oameni care spuneau că ei ar trebui să mă omoare fiindcă am fost martoră la revoluție. Istoria e scrisă de istorici - asta e treaba lor, nu a mea sau a dvs., dacă nu sunteți istorici și nu are legătură cu existența unor mărturii precum a mea. Chiar dacă în manualele de istorie ei admit că istoria recentă e scrisă sub influența politicii. Pe lângă bunicul colegei mele O., și tatăl colegei I. era istoric și mama ei la fel și astfel eu am fost numită în jargon psihiatric ”pacientă cu istoric” (adică vor să spună în aparență cu trecut psihiatric grav).

Cei pe care îi deranjează minciunile politice sau din istorie sunt, în general, oameni proști sau oameni care vor să se folosească de niște minciuni nevinovate de fapt – fiindcă nu istoria face răul – pentru a crea scandaluri și a avea ascendent ”politic” față de alt proști, pentru a crea astfel altă ”politică de buzunar”, cum am numit-o eu. Deoarece biserica globală a omenirii este sau fusese viața politică, este îndoielnic dacă în acest moment civilizația se poate dispensa de angrenajul politic ca de un apendice dăunător sau inutil.

Și cine sunt oamenii care cred că eu am mințit legat de revoluție și ceilalți din generația mea sau mai bătrâni nu au mințit, inclusiv cei care au scris istoria? Nu pot fi decât copiii și tinerii care au fost mințiți printr-o rupere a punții de legătură cu cei care știau adevărul, dar mai ales excepția o alcătuiesc copiii și tinerii care nu ”aud” nimic, adică nu percep gândurile altora, cum am fost eu până în 2005. Deci o minoritate, o minoritate de care proștii care ”aud” și știu totul își bat joc. Ceilalți știu tot ce pot ști, inclusiv despre politică. În gândurile mele tulburate de ei, unii oameni au spus că pe oameni îi deranja faptul că am scris adevărul despre revoluție sau despre pregătirea ei din 84 când am venit eu în oraș – deși am scris public abia din 2012 și ei cred că eu de aceea sunt omorâtă, când, în realitate, ei ar fi continuat și tortura, loviturile demoarte, incarcerarea și respingerea mea totală, cum era și înainte de moartea tatei și chiar de revoluție.

Da, Lennon avea dreptate, și acest lucru îl confirma și colega mea I.,care asculta și Bob Dylan, care, de asemenea părea legat de oamenii cum am fost eu în anumite cântece.

În ultima vreme, cei care intră în gândurile mele cu gândurile lor au dispărut aproape complet, astfel fiindu-mi mai ușor să scriu aceste concluzii ale mele.

Voi relua doar câteva detalii din povestea mea legată de revoluție, fiindcă oricum am scris deja totul. Gândurile lor spun că am fost filmată la revoluție la fel cu ceilalți și, din această cauză, colegii și familia și lumea m-au disprețuit și m-au acuzat din acel moment. Este posibil ca oamenii cu experiență să fi disprețuit naivitatea mea de fată singură și tânără, și săracă (sărăcia fiind ascunsă oarecum vederii). Când am ieșit din piață și mă întorceam spre casă, m-am oprit în zori de zi la piața Amzei și am cumpărat mere de la un țăran hâtru și placid, care m-a întrebat cu subînțeles și șmecherește: – ”tot se mai luptă ăia acolo?”

Oricum, după derularea evenimentelor din decembrie 1989, nu m-am mai gândit niciodată la acea revoluție, în afara momentelor în care am scris adevărul despre ce a fost atunci, deci după 2007. Nu m-am mai gândit nici în timpul mineriadelor sau altor fenomene sociale de acest fel. Nimic din firul evenimentelor zilelor și nopților ce au urmat – pe care le-am povestit – nu mi-a trezit vreo amintire din 89 și nici nu m-am gândit la ce se întâmplase atunci cu scopul de a înțelege. Amintirile mele de atunci au rămas intacte, așa cum le-am scris pe blogul meu după 2012, cu mici goluri în memorie de la adunarea din piață, înainte de începerea acțiunilor violente. Totuși unii au venit în gândul meu în ultimii ani cu ideea că toți vor să mor fiindcă am fost martoră la revoluție (?!) și alții cu ideea de ce m-au ”distrus”, fiind evident că eu nu aveam să spun altora nimic. Nimic ce? Adică ce adevăr? Și cui? Și la ce bun? Și cum adică distrus?

Era evident că eu nu percepeam gândurile altora și nu vorbeam nimic în gând și că eram izolată din 1984, deci nu aveam cui să spun ceva sau să povestesc ce fusese atunci. Și cât de absurd – fiind evident un om normal -, aș fi povestit numai celor care într-adevăr ar fi avut nevoie de acel adevăr și numai dacă m-ar fi întrebat sau ar fi fost vorba de așa ceva. Nu vă grăbiți să mă acuzați, voi explica puțin. Aduceți-vă aminte cum a fost la revoluție – și mai e și acum – o imensă mistificare așa zis politică, în afară de politica cu rost și necesară. Un surplus de teroare și ură și minciună. Regimul anterior bătea veșnic pasul pe loc cu propaganda anti-războinică și pro-pace, la televizor singura propagandă era cea despre al doilea război mondial. Ba chiar în ultimii ani, înainte de 1989, nu mai era nimic. Înainte de revoluție probabil nimeni nu făcea în școli sau în alte locuri publice propagandă pro-comunistă sau pro-URSS. Probabil că nu doar în școala mea era așa, nu mai povestesc în detaliu, e pe blogul meu. După 1989 totul a devenit oarecum prea multă minciună și teroare, dar foarte mulți sunt fericiți în acest joc cu viață politică vioaie, așa că nimănui nu-i pasă, și eu nu aveam niciun interes să scriu adevărul curat despre timpul de atunci. Aduceți-vă aminte cât de clar era imediat după revoluție că nu existase cu adevărat PCR, că nu existaseră comuniști ”buni” sau convinși de vreo ideologie; partidul s-a autodizolvat și era foarte clar că totul se pleca în fața noilor mode și idei, deci niciun om cu scaun la cap și singur, ba chiar nu doar cei singuri, nu ar fi strigat cu voce tare pe stradă adevărul, fiindcă era complet inutil și periculos. E vorba de oameni buni și oameni răi ceea ce vreau eu să spun, nu e vorba de politică. Repet, eu nu vorbeam niciodată în gând, dar eram un om normal și nu știam că alții vorbesc în gând, după cum mi s-a spus ulterior, după vârsta de 35 de ani.

Am văzut mulți ani la rând și în ultimul timp în mass-media, propagandă agresivă prin insistență și număr, de genul ”memorialul” durerii. Unii dintre cei răi de pe mintea mea spuneau că orice regim politic se bazează pe lagăre sau universuri concentraționare, din două motive – unu ca să aibă o legitimizare falsă a puterii sale prin existența unui țap ispășitor (ei spuneau că și eu am fost așa ceva, fiind închisă și chinuită de ambele regimuri politice, de parcă aveau nevoie de o proptea ca să se justifice, deși erau regimuri bune sau prospere, ori, dimpotrivă, mizeria vieții mele a ațâțat ”dușmanii” fiecărui regim) și, al doilea motiv, ar fi un fel de nevoie de energie fizică a stăpânilor prin practici de tortură care slăbesc trupul și creierul victimelor. Un fel de escaldare a stării de sănătate a unora în favoarea celei personale, pentru a doborî împotriva naturii pe unii oameni. Oricum, în cazul meu puteau fi și adevărul și dreptatea din timp, adică măcar dreptul la muncă și să nu fiu otrăvită, mai ales dacă actualul regim e bun în general, dar chiar și dacă e rău.

Peste toate acestea s-a așternut legea tăcerii, ”omerta”, cum spune mama mea. Tata mă lovea și cu ideea aceasta – ”răzbunarea lui Ceaușescu” - , cu care eu nu am avut nicio legătură. Pe Nicolae Ceaușescu și soția lui i-au împușcat la Târgoviște. A fost un lucru urât, dar eu nu am avut niciun amestec, deci nu am niciun păcat de mărturisit în ceasul morții. Părerea celor răi de peste gândurile mele e că Ceaușescu nu a suferit toată viața decât puțin, dar eu da, și că ei cred că asasinatele politice sunt justificate în momentul în care diverși lideri, marionete politice tot timpul, nu doar atunci când mor, își pierd puterea. Eu nu cred asta, cred că a fost un lucru urât – care trebuie judecat omenește, nu politic.Ulterior, am găsit pe internet că cei trei copii ai lui au avut în mare o viață bună și au trăit și prosperat oarecum și după revoluție. Nu știu ce e scris acum, îmi amintesc sila pe care o simțeam când, imediat după revoluție, arătau la televizor că tiranul avea la cada de baie robinete din aur masiv și asta li se părea revoltător. Dacă ar fi fost așa, ar fi fost bine, că stătea aurul în siguranță. Și oamenii nu s-au săturat cu atâta – i-au ucis și pe Yitzhak Rabin și pe Saddam Hussein, din câte știu eu întâmplător, poate chiar și alte asasinate au mai fost.

Oricum mi se pare atât de absurd să vrea să mă omoare cineva numai fiindcă am fost martoră la revoluția aceea îmbâcsită. Din moment ce toți știau și încă știu - și mai știau și cei mulți din piață și din clădire – atunci ce aveau cu mine, de ce să mă lovească pe mine? Unii spuneau că tocmai așa au făcut ei revoluția, prin tortura și loviturile asupra mea. Alții spuneau că ceilalți care știau cum a fost au vrut să mă închidă ca să devină ei stăpâni, călcînd peste mine. Eu într-adevăr nu am avut niciun amestec în viața politică, fiindcă, dacă aș fi avut, nu aș fi fost întreaga viață lovită, închisă, torturată, săracă sau chiar nu aș fi fost deloc. Inventau sau credeau că nebunii sau proștii mă asociau cu diverse forțe politice, când eu eram doar un om singur și nenorocit. Este adevărat totuși că unii oameni pot avea credințe politice aberante, fanteziste și complet rupte de realitate.

Când s-a declanșat revoluția la Timișoara eu eram în satul bunicilor și, în afară de durerea imensă în pântec, încât mă târam pe jos, în altă zi a fost cel mai spectaculos și înspăimântător apus de soare cu putință. Eram în grădină și mă urcasem în vârful delușorului grădinii noastre. Cerul tot era roșu deasupra capului și de jur împrejur, chiar din vârful grădinii se vedea roșu. M-am învârtit cu mare mirare vreo zece minute, nu puteam crede. Cel mult în spatele dealului Coasta să fi fost cerul mai liber de culoarea roșie, în rest, sânge peste tot – roșu intens. Acest lucru s-a calchiat peste expresia ”revoluție sângeroasă”. În viața mea au fost nenumărate astfel de exemple, deoarece așa e normal, să fi conectat la restul lumii nu e o anomalie psihică, dar nu mai explic acum. Când m-am întors la București, am venit, ca de obicei, cu trenul de la Timișoara și oamenii vorbeau pe față despre acele evenimente, dar eu habar nu aveam. Ulterior am fost cu colega I și părinții ei la filmul ”Stare de fapt” cu Oana Pellea despre o doctoriță condamnată la închisoare și violată acolo, pentur simplul motiv că fusese martoră la revoluție și apoi ea naște un copil plin de sânge roșu intens. Tatăl lui I asta a comentat - culoarea pruncului, care era legată de mine doar prin acel apus.

Fiindcă nu aveam niciun fel de ambiții sau interese politice, nici măcar interesul de a înțelege organizarea politică a lumii, ceea ce presupun că e foarte simplu de priceput – oamenii, absolut nimeni, nu aveau cum să mă dușmănească sau să aibă ceva cu mine, mai ales fiindcă oricum nu am greșit nimic toată viața și nici nu am avut altfel de interese de grup, nu doar politice, comune cu alți oameni. Profesionale sau orice altceva, ele m-ar fi ținut în viață și oamenii m-ar fi recunoscut drept ceea ce eram. Îmi amintesc acum coada de pe strada Batiștei la misiunea diplomatică a Vietnamului, lucru ce mi se părea bizar, poate pentru emigrare.

Totuși, înainte de a fi româncă, sunt om și cetățean al lumii, și am interese comune cu specia umană, deși eu presupun că nu există extratereștri. Pe de altă parte, ei spuneau că eu sunt apatridă sau că poporul are ceva cu mine și nu mă ”vrea”. Totuși există porunca să nu ucizi – dar ei zic că ei nu sunt creștini și că nimeni nu crede în Dumnezeu. De unde știu ei că eu nu sunt în același timp și poporul român, cu toată dragostea și binele întruchipate în spiritul adevărat, bun al lumii în general și al românilor totodată? În afara politicii, dar româncă și doar un om bun și inteligent.

Notez în continuare încă câteva idei despre politică ale celor care intrau peste mintea mea sau ale mele. Unii folosesc expresia ”a cânta în strună” (și eu ascult destulă muzică clasică) cu ideea că unii mă omoară și spun răul mințind despre mine, cu scopul de a cânta în strună poporului, fiindcă poporul asta vrea să audă. Eu, fiind singură toată viața în mod clar, era evident că eu nu aveam cum să deranjez politica sau alte interese ale unora. Unii oameni extrem de nebuni au inventat peste mintea mea că eu eram obsedată de ”putere”, când de fapt ei erau.

Au fost mulți cei care insinuau că eu am fost torturată și închisă și chiar că mă omoară în mod clar pentru interese politice. La un moment dat am cerșit din nou pe internet, neavând bani de mult timp aproape deloc. La un moment dat s-au oferit niște psihologi să mă ajute și m-au chemat la intrarea de metrou a Universității lângă Intercontinental. Am așteptat mai mult și a venit cineva cu o sumă mai mică decât așteptam – vreo sută-două de lei, în timp ce eu abia mă descurcam cu banii de la amanet, amanetând și scoțând mereu puținele mele grame de aur. Unii nebuni îmi repetau în gând că ei imediat știu că eu sunt nebună, fiindcă numai nebunii au bani așa de puțini. Acolo, în clădirea aceea, fusese odinioară sediul asociației 22 decembrie 1989 (când am fost eu la revoluție), care, nu știu de ce, s-a schimbat în asociația victimelor mineriadelor – eu nu am fost la mineriade. Era ideea că există teroare și persecuție asupra martorilor de atunci, și astfel asociațiile erau momeală pentru oamenii singuri și nenorociți. La revoluție mi-am dat întâlnire cu o fată peste câteva zile – eu m-am dus, dar ea nu a venit.

Vă dați seama, vă spun încă o dată, că e imposibil ca un om inteligent și integru să intre în politică. A fi spus adevărul cu voce tare – la ce bun? Ar fi fost ca și cum aș vrea să expun teoria mea fantezistă despre faptul că ne aflăm în interiorul, nu în afara sferei pământești, nimeni nu ar crede, fiindcă ei cred că avioanele zboară de la sine, dar nu pot spune precis cum. Și dacă ar crede, la ce ar folosi? Poate ca să se respecte mai mult unii pe alții. La fel și cu politica. Din același motiv, legat de tema confuziei din comedii, este prezentată în manualele de literatură pentru liceu piesa ”Conu Leonida față cu reacțiunea”, cu Efimița, soția lui (mama îi spune Mițu pisicii mele) și ideile bieților oameni proști despre ”rivoluție”. Adevărul despre politică, dar adevărul curat, la nivele diferite de înțelegere a proștilor, nu poate duce la rău. Dar oamenii fie cred că răul e mai tare și superior, fie nu spun adevărul chiar în totalitate, așa cum am făcut eu.

Unii spuneau în gândul meu că nimeni nu crede în politică demult, dar toți cred minciuni despre mine și chiar prezintă situația catastrofic, ca și cum pupitrul demagogului politic în era globalizării a fost înlocuit cu pupitrul celor care mint despre mine și oficiază astfel un panteism de circari. Prin panteism nu mă refer la faptul că eu aș fi fost prezentă indirect în știri sau mass-media, ci la diferitele efecte logice ale globalizării și evoluției telecomunicațiilor.

Unii au intrat peste mine de câteva ori cu ideea că ei omoară pe copiii trădătorilor și în niciun caz nu îi acceptă în societate. Această idee absurdă m-a mirat, fiindcă niciodată nu am avut fantasma denaturată că aș fi copil de trădător cum spun ei, și acest lucru era complet improbabil – unu că părinții mei erau săraci și aproape singuri mereu (mama mereu se plângea odinioară de singurătate și zicea că e din cauza tatei, iar în ultimii ani se plânge mereu de bani, dar și înainte în toate certurile ei cu tata) și în al doilea rând eram evident urâtă și masacrată de părinți (unii poate cred că numai pe la spate, că adică oamenii nu puteau crede ce îmi făceau părinții). În plus, în al treilea rând, chiar dacă părinții mei erau trădători, eu eram totuși un om și chiar un om de valoare și se putea dovedi ușor aceasta.

În diversele instituții în care am fost înscrisă erau ce e drept, dat fiind faptul că eram într-o capitală, un amestec de etnii și culori de piele și ochi și păr de toate felurile. În definitiv, prima instituționalizare a fost în familie și chiar și familia mea se prezenta la prima vedere ca o adunătură de oameni cu diverse trăsături fizice și toate culorile, iar tata evident nu era tatăl meu.

Sunt unii care își bat joc că ultimul meu cuvânt va fi ”peace”, nu doar fiindcă eu am fost în permanență un om calm și pacific, cu foarte mult atașament față de ideile de pace și bine în lume (în prima tinerețe visam pace universală și de fapt ultimele decenii au fost o epocă de pace și prosperitate din câte am aflat) ci și fiindcă am o pisică neagră și deci îi spun uneori cu drag ”pis” sau pisu. Am căutat în dicționar și am văzut că cuvîntul pisică provine de la pis plus sufixul ică. Deci, infinită pace, deși unii nebuni intră mereu peste mine cu ideea că va fi război și alții îi contrazic că sunt nebuni și nu are cum să fie război, fiindcă eu nu am avut niciodată legătură cu vreo forță politică. Vă asigur că din partea mea e cuvânt de pace zilnic, fiindcă am pisică și fiindcă limba engleză e universal cunoscută și în plus și dvs. vorbiți adesea despre PCul (pisiul) dvs. Vă spun drept că nu este o glumă și că există un fond comun al subconștientului prin care se întâmplă așa și mulți sunt de acord cu mine

Ceea ce unii numesc politică și eu am numit circ sau politică de buzunar, adică politica pentru proști prin gravitație în jurul unor idei sau persoane nedorite, pare a își crea propria lume de teroare și oroare, dezumanizată și hâdă și lovește în omul complet dezintersat de politică sau adevăruri incomplete, adică omul inteligent cum am fost eu, care înțelege singur tot ce poate, nu doar o parte din adevăr, păstrându-și neatinsă umanitatea și căldura și lumina blândă pentru ceilalți. Cei răi de peste mintea mea au fost foarte surprinși că eu nu înțelesesem sensul unor fapte din trecutul meu, fiindcă tocmai erau 200 de ani de la revoluția franceză în 1989 și erau mirați, din câte mi-au spus, că eu nu înțelesesem că eram închisă pe viață la psihiatrie și ulterior, sau tot atunci, condamnată la moarte din rațiuni politice, adică minciuni despre circul lor politic. Astfel, ei mi-au spus doar un singur lucru – că au existat trei semne clare în viața mea despre asta și eu nu am descifrat, fiindcă nu aveam suficiente dovezi sau informații. Unu – a fost, se zice, că m-au închis la ”balamuc” chiar în 1992, pentru a justifica și legitima, zic ei, destrămarea URSSului pentru care mă făceau pe mine sau familia mea responsabilă sau cutie a Pandorei, doi – am întâlnit-o pe psihiatra V. care a urlat la mine că am delir și trebuie să mă închidă într-un spital pustiu fiindcă eu scrisesem puțin și despre revoluție că am fost acolo în jalbele mele de eliberare și drepturi începând cu 2002 (că dacă aș fi știut ce îi doare, nu aș fi scris acele adevăruri) și trei – că profesoara de istorie A. de la colegiul unde am predat, căreia i-am povestit o parte din aventurile mele la revoluție (nu mai știu cum venise vorba), a chemat un psihiatru la ora mea fără să îmi ceară voie și apoi tinerii,care erau foarte cooperanți, nu au mai ascultat deloc de mine, dar nu îmi mai amintesc cu precizie dacă l-a chemat înainte sau după ce i-am povestit. Ideea lor era că eu, fiindcă nu percepeam gândurile altora, nu știam că nu am voie să spun cu voce tare și poate nici în gând ce se întâmplase și că nu înțelesesem mesajele de avertisment prin forță și teroare. Dar eu vă spun adevărul curat: oricum unii m-au abuzat mult de mult timp, iar ceilalți care mă loveau, cu otravă și alte torturi, oricum ar fi continuat regimul lor de uzură asupra trupului și vieții mele în general.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!