agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 90 .



Proverbele paradoxale
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2020-05-02  |     | 



Proverbele paradoxale sunt acele tipare în limitele cărora se echivalează termeni care, la nivelul vocabularului de uz general, nu prezintă seme comune, de aici derivând şi efectele stilistice. Tabarcea (1982) consideră că, pentru a vorbi despre proverbe paradoxale, condiţia este ca „termenii din stânga şi din dreapta copulei să nu aibă nicio trăsătură comună, […], să se găsească într-o relaţie de opoziţie, care poate merge până la antonimie” (Tabarcea 1982: 185). Un exemplu în acest sens este furnizat de Omul bun e prost, un enunţ proverbial care – considerăm – este susceptibil de a fi decodat prin considerarea unui sem al excesului, dar şi a unui raport implicativ, cf. Dacă eşti prea bun, eşti luat de prost (cf. şi enunţul consecutiv E prost de bun [ce e]). Exemplele oferite în continuare (v., de ex., Omul i-un ou…) pledează pregnant în favoarea ideii că mai adecvat pentru definirea relaţiei dintre cei doi termeni este, nu conceptul de opoziţie, ci acela de nonsimilitudine/ nonconcordanţă semantică, un concept care îşi circumscrie o arie noţională mai amplă, în orice caz nereductibilă la relaţia de antonimie (în ultimul exemplu menţionat, om nu i se opune lui ou şi nici invers ). Prin urmare, nu doar perechi precum frumos şi urât nu prezintă seme comune, ci şi perechi precum om şi ou, întuneric şi, să zicem, iarbă ş.a.m.d. Mai mult, în cazul perechilor antonimice, există o axă a simetriei / axă de dispunere simetrică a sensurilor: fiecare dintre membrii perechii respective este definibil în oglindă prin raportare la celălalt, cei doi termeni având capacitatea de a se evoca reciproc.
Sunt o serie de situaţii în care asocierile neaşteptate dau naştere la paradoxuri puţin transparente semantic, chiar foarte opace. Cel mai adesea cazurile de acest gen sunt soluţionate discursiv prin amplificarea enunţului respectiv cu o secvenţă verbală menită să dezambiguizeze. De pildă, în enunţul reprodus mai sus echivalarea omului cu un ou este susţinută prin adaosul „cum îl atingi, îndată se sparge” (Tabarcea 1982: 186). În concluzie, am putea spune că absenţa (la nivel de sistem, în speţă de dicţionar) oricăror seme comune între doi sau mai mulţi termeni este „compensată”, în plan discursiv / enunţiativ, prin stabilirea unor punţi semantice între lexemele incluse în ecuaţia de echivalare, ceea ce este posibil în virtutea unui act creativ-figurativ. Mai mult, se verifică şi astfel potenţialul gnoseologic al acestui tip de discurs, care, departe de a fi un joc gratuit al asocierilor „neinteligibile”, făcute de dragul de a şoca, reprezintă o modalitate discursivă aparte de articulare şi de aprofundare a cunoaşterii.
În economia unităţilor frastice constituite în jurul unui termen religios, reţin atenţia unele tipare paradoxale în care echivalenţa între X şi Y se exprimă prin a fi copulativ şi adverbul totuna. De pildă, în Călugărul şi cerşetorul sunt totuna [Cu referire la firea nesăţioasă / lacomă a călugărilor, apud Zanne 1901: 501] paradoxul este rezultat al asocierii între două entităţi aflate oarecum la antipod (pe scara socială), călugărul (cf. călugăr „bărbat care a făcut legământ să ducă o viaţă religios-ascetică şi care trăieşte într-o comunitate mănăstirească; monah”, DEX) respectiv cerşetorul (cf. cerşetor „calic, pomanagiu”, „persoană care, pentru a-şi procura cele necesare traiului, cere de pomană”, DEX). Aşa cum se poate observa, în exemplul citat, încărcarea cu semnificaţie a asocierii paradoxale şi, implicit, validarea acesteia este posibilă în condiţiile unui transfer semantic, care se produce dinspre cerşetor înspre călugăr, iar nu invers, enunţul paremiologic menţionat relevând utilizarea substantivului călugăr cu un sens figurat depreciativ. Transferul se susţine în contextul mentalităţii populare, care constată, analizează, nu iartă!
Nici alte proverbe care conţin lexeme religioase nu reflectă la nivel strict formal schema propusă de Tabarcea (1982) pentru proverbele paradoxale, însă construirea tiparelor respective pornind de la un paradox este indubitabilă. De pildă, proverbul Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Pasce umblă-n cojoc (Zanne 1901: 528) transmite ideea inversării ordinii fireşti a lucrurilor / comportamentelor vestimentare sezoniere, în aceste condiţii asocierea respectivă (între un anume context temporal şi o anume vestimentaţie) dovedindu-se surprinzătoare în măsura în care contrazice ordinea clasică, tradiţională (= asimilată în virtutea tradiţiei). Prin urmare, ecuaţia ‘cojoc – Crăciun, cămaşă – Paşte’ devine ‘cămaşă – Crăciun, cojoc – Paşte’. Cele două substantive comune, circumscrise noţional câmpului vestimentar, stabilesc, de fapt, o relaţie de cvasiantonimie, evidenţiabilă la nivelul raportului opozitiv ‘subţire vs. gros’ (cf. cămaşă / cămeşă „îmbrăcăminte (de pânză, de mătase [s.n.] etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului”, DEX, respectiv cojoc „obiect de îmbrăcăminte făcut din piele [s.n.] de oaie prelucrată cu miţe cu tot, cu blana în interior, care se poartă mai mult la ţară ca palton”, ibid.), aspect care susţine şi el tiparul paradoxal, deşi, în acest caz, echivalenţa este mai puţin transparentă / evidentă (cf. Umblatul în cămaşă la Crăciun înseamnă / echivalează umblatului în cojoc la Paşte). Incompatibilitatea logică (paradoxul, anomalia) pare a se soluţiona însă, echilibru fiind restabilit, fie şi parţial, în condiţiile în care vestimentaţia omisă / pasivizată este valorificată cu ocazia celeilalte sărbători . Totuşi, nu putem să nu observăm tonul ironic, pentru că, dincolo de dimensiunea implicativă a proverbului citat (cf. Dacă cineva umblă la Crăciun în cămaşă, atunci, după toate probabilităţile, la Paşte aceeaşi persoană va purta cojoc), transpare şi o critică voalată, chiar şi un îndemn: Nu e normal să umbli la Crăciun în cămaşă şi la Paşte în cojoc, [aşadar] Îmbracă la Crăciun cojocul, iar la Paşte cămaşa.
Sunt şi exemple în care paradoxul nu este soluţionat, existenţa anumitor comportamente contradictorii / paradoxale fiind inadmisibilă în conformitate cu o logică elementară, formulată însă de pe poziţiile unui homo religiosus. De pildă, proverbul Nu poţi fi şi cu dracu în buzunar, şi cu sufletul în rai (Zanne 1901: 563) relevă autoexcluderea firească a două aspecte contradictorii (v. şi dimensiunea implicativă a tiparului: Dacă îl ţii pe dracul în buzunar, atunci automat nu ai cum să-ţi păstrezi sufletul în rai). Totuşi, creativitatea populară nu s-a oprit aici, dovadă inclusiv un proverb precum Umblă cu crucea în sân şi cu dracul în inimă (Id., ibid., 531) care ilustrează un paradox validabil, în măsura în care o astfel de situaţie este recognoscibilă în plan ontologic; mai exact, paradoxul este soluţionabil prin admiterea condiţiei ontologice a ‘făţărniciei’. În primul exemplu, acest tip de soluţionare nu este posibil, având în vedere circumstanţele diferite (cf. sân // rai): crucea poate fi ţinută de cineva în sân, însă sufletul doar Dumnezeu decide unde va merge! Din perspectiva acestor observaţii, proverbul Nu poţi fi şi cu dracu în buzunar, şi cu sufletul în rai constituie un fals tipar paradoxal, întrucât paradoxul este negat (v., prin comparaţie, *Cu dracul în buzunar şi cu sufletul în rai).
Un exemplu interesant de discutat este şi Tir mi-e dracul, tir mi-e lacul (Id., ibid., 578), care transmite ideea identităţii absolute între drac şi… lac (cf. drac = lac, lac = drac), şi aceasta deloc (doar) în virtutea corespondenţei formale (de rimă). Punerea semnului egalităţii între o instanţă religioasă negativă (cf. dracul) şi o apă stătătoare (lacul) susţine paradoxul / anomalia, însă validarea acestei echivalenţe (dovadă, perpetuarea structurii paremiologice respective de-a lungul timpului) a fost posibilă având în vedere că, în cultura / mentalitatea populară, lacul constituie unul dintre sediile esenţiale ale dracului (cf. în acelaşi sens şi balta etc.); prin urmare, ar fi vorba despre o echivalare metonimică ‘habitat pentru specie”.



BIBLIOGRAFIE

Tabarcea, Cezar, 1982, Poetica proverbului, Bucureşti, Editura Minerva.
Teleoacă, Dana-Luminiţa, Unităţi frastice constituite în jurul unor termeni religioşi. Cu privire la limbile română, franceză şi spaniolă [lucrare în curs de elaborare].
Zanne, Iuliu A., 1901, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia [Cu un Glosar româno-francez], vol. VI, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu & Comp.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!