poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1056 .



Despre timp
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [stelafieraru ]

2020-05-23  |     | 



Ce este Pământul daca nu o uriașă VALE a PLÂNGERII, a curgerii, a trecerii a tot și a toate, unde tinerețea este lăsată pradă bătrâneții, iar viața - pradă morții? Și nicio ruga, spune poetul, nu poate înlătura ridurile ori stăvili moartea.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără moarte sunt doar un dor fără șanse in lupta noastră cu neodihna soarelui, cu rostogolirea, una peste alta, a nopților si zilelor.
Această perpetuă trecere, această nesfârșită devenire prin revenire universala (niciodată la fel) de la „acum” la „apoi”, de la un „ce este” la un „ ce va fi” necunoscut, imprevizibil in esența lui, oamenii au numit-o TIMP. El este măsura a toate câte există, au existat , vor exista. Drumul lui curge pe un singur sens. Orice întoarcere spre „ ce a fost” se numește amintire.
Ne place sau nu, timpul, cu toate nedoritele lui „urme”, este un „malum utile”, un rău necesar ființării, existentei si nu poate fi oprit decât în imaginația omului. Căci, cine ne împiedică sa visam?
Ce contradicție creează, pe de o parte, setea noastră de tinerețe veșnică si, pe de alta parte, dorința omului din vis (basm) odată ajuns pe tărâmurile veșniciei!! Ii place acolo si parca nu-i place încremenirea timpului sau. (Altfel de ce ar fi „nesocotit” interdicția de a călca Valea Plângerii?). Paradoxul este ca plângerea din Vale este nu după pierderea nemuririi, ci după o lume de „dincolo”, prinsă in chingile timpului fugar, neîncătușat de nimeni si de nimic.
Pentru om timpul are o îndoită dimensiune, una metrică, exactă, exprimabilă in secunde, ore, ani, etc., alta afectivă, total ruptă de tiparul metric.
Pentru Univers timpul, probabil, nu există, este însă măsurat doar în calculele savante raportat la timpii pământeni.
Pentru pământenii noștri simpli relația Timp Universal – Timp Pământean a fost transpusă in „ecuație” poetica de geniul eminescian prin lumina răsărind pe pământ dintr-o stea deja de mii de ani stinsă. („La steaua”)
Scurgerea pe sens unic a timpului este filtrată prin fiecare ființă omenească și resimțită diferit. În toiul trăirilor fericite timpul pare grăbit, prea grăbit sa ne „fure” clipa de fericire. In tristeți, dureri – de orice fel – îl retrăim exasperant de dușmănos prin refuzul lui de a se grăbi sa lase in urma răul. Se știe ca trecerea timpului lecuiește, alină, aduce uitarea a ceea ce odată „ a durut”. În neașteptări timpul poate fi surprinzător, te poate năuci fie ridicându-te până la „cer”, fie prăvălindu-te în „neant”.
In copilărie, când nu-ti faci griji existențiale timpul trece anevoie; nu la fel, însă, mai târziu. Acum, rareori te bucuri că timpul se grăbește, cel mai adesea te apasă părerea de rău că lași in urma prezentul, că te apropii tot mai mult de „neputințe”
Timpul vindecă, dar lasă si urme nedorite în vieți si nevieți, erodează pe dinăuntru, pe din afara, lasă „pete pe curat”, aduce inerente schimbări morfice in oameni si lucruri.
Născocitorul, savant sau obișnuit, tot încearcă din răsputeri sa lupte cu timpul. Nu ca sa-l încremenească (ar stârni și multe mâhniri), ci ca să-l amăgească, să „îndulcească” urâțirile din formă, să le amâne cat se poate. Însuși timpul a punctat victorii ale omului în această luptă.
Mi-a rămas în minte vorba că omul începe să moară puțin câte puțin odată cu nașterea lui. Omul, ca orice creație , trece printr-un timp de înflorire, de apogeu al perfectării lui, după care, legic, intră în declin morfic și energetic.
Fătul, singur dă semne să apară în lume după ce conceperea lui s-a desăvârșit. Este acum la începutul drumului către moartea sa. Pana la moarte, însă, el urmează, în lipsa unor „nedorite” accidente, o etapă a desăvârșirii „construcției” sale umane, după care, implacabil, vine „căderea”, timpul propriu-zis al declinului spre moarte. Si nimeni și nimic nu scapă acestui timp-destin.
Acest timp-destin este mai generos cu unele fapturi și mai puțin cu altele. Durata lui este, cred, resimțită aceeași doar prin intensitatea trăirii. Un an din viața unor animale măsoară, se spune, tot atât cât zece ani din cea a unui om. În povesti chiar și omul, inn copilăria-i fragedă, se dezvoltă într-o zi cât alții intr-un an.
Tot ce înfăptuiește palpabil omul, valoros mai mult sau mai puțin, poate avea existență mult îndelungată peste cea a creatorului. Oricât de valoroase ar fi aceste lucrări, ele urmează în timp același drum ca al oricărei ființe, cu inevitabila cădere spre moarte.
Tot ce înfăptuiește omul cu mintea sa poate avea aceeași soarta cu lucrările mai sus amintite, ori poate să rămână la fel de „proaspăt” acum ca și „atunci” , acum ca și în viitor. Poți să contești însemnătatea multor idei și invenții ale unor minți de mult trăitoare pe pământ?
Sigur că viitorul, timpul ce se scurge din acest moment, nu prezintă garanția eternității acestor câștiguri pentru trecut și prezent. Cu timpul, cu eternitatea, cu tot și cu toate câte au fost, sunt si vor fi se identifică singură Divinitatea, cea fără de început și fără de sfârșit, fără devenire, fără erodare. Nu se poate sa fie altfel!
Viața omului e măsurabilă in ore (uneori mai puțin), zile, ani, mai rar un secol. Cursul ei poate fi schimbat definitiv – miraculos ori dramatic – într-o clipită de timp. Este acea „clipă de neatenție” (a ta, a celuilalt) sau „inspirația de moment”, „sclipirea de geniu”. Cine nu cunoaște exemple?
Omul înțelept știe sa trăiască frumos și plin fiecare clipă. Dar câți dintre noi avem această înțelepciune, credem în indemnul „carpe diem!”? Cei mai mulți pierdem timpul lăsându-l să treacă gol pe lângă noi, îi nesocotim valoarea prin nepăsare, ignoranță, lene, orgoliu, nebunie. Unii se mai trezesc după ce l-au pierdut măcinați fiind de regrete, alții încearcă să mai „recupereze” câte ceva, alții se consolează resemnați cu un „destin nedrept”, iar alții nu se trezesc deloc. Aceștia din urma sunt fericiții.
Cei care valorifică atent fiecare moment sub deviza „timpul înseamnă bani” sunt vigilenții: fericiți sau nu. Mai degrabă nu!
Când ești tânăr nu ai conștiența trecerii implacabile a timpului – ferească Îngerii să te atingă o boală fără leac! Te crezi, te simți nemuritor.
Când ești bătrân te agăți, prin raportare la alții mai în vârstă, de un prag fragil ceva mai îndepărtat al sfârșitului tău, refuzând să accepți că timpul e deja pregătit să te „scoată din scena” în orice clipa. Ești la „mâna” lui. În schimbul amânării clipei fatale, mulți sunt gata să încheie un pact si cu diavolul, intr-atât de speriați de pragul morții sunt.
Ce, cum ar fi viața noastră în absenta timpului? Răspunsul nu poate fi decât: HAOS.
Timpul, cu ale lui măsurători, pune ordine si siguranță în vieți, în fapte, în decizii, în tot. „Cât să așteptăm? , Când să ne întâlnim?, Cât întârzie?, Cât durează?, Când să acționăm?” – sunt doar câteva cunoscute întrebări ale căror răspunsuri ni le oferă TIMPUL. Imprecisele răspunsuri „Mult, Nu se știe, niciodată, etc.” sunt mai necesare puterii omenești de a răbda, de a suporta, decât lipsa lor.
Timpul tot „crește”-n urma noastră, ne „întunecă”, dar merită să-l așteptăm răbdători sa treacă, pentru că el ne aduce maturitatea de a vedea limpede acolo unde am avut și avem îndoieli, de a repara greșeala pe care o facem „acum” cu sau fără voie, ne aduce siguranță de sine, ne împlinește, ne poate garanta dobândirea unui succes la care visam. Ne cere doar să-i fim părtași.
Nici graba nu strică întotdeauna treaba. Ea te poate ajuta uneori sa prinzi „un tren” spre ceva mult dorit sau sa faci față cu bine provocărilor aduse în ultima vreme de progresul civilizației.
Culmile evoluției umane de acum au comprimat tot mai mult timpul și spațiul în arderile noastre existențiale si de aceea mai toți nebătrânii sunt in permanenta așa-zisă „criză de timp” și viața lor este o continuă grabă. Ce-i mână de la spate și le amintește mereu să se grăbească?
„Tic-tacul ceasului”, deopotrivă prieten și dușman!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!