poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2180 .



Relația cu universul din perspectivă holistică, drept origine a semnificației
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristina-monica ]

2020-09-19  |     | 



Într-o vreme a incursiunilor filozofice holistice și integrative, a încăierării dintre sensuri care exclud simple dihotomii, trihotomii sau ramificări oricât de laborioase, prin afirmarea tot mai vociferantă a unor discipline teoretice și arte care prespun inter-, multi și pluridisicplinaritate, o vreme în care, trecând în alt mileniu, au fost reinterpretate temerile și erorile rațiunii și imaginației, inclusiv cele care aparțineau mișcării New Age, unele spirite confuze au readus în discuție noi întretăieri de idei la intersecția dintre ezoterism, misticism, gnosticism cu origine în doctrine neoplatonice ș.a.

Deoarece misticismul e considerat a fi o credință în atingerea uniunii cu divinitatea prin comuniune sau participare la adevăruri sacre revelate sau revelatorii, participare la ființa divină în anumite manifestări perceptibile sau intuitive ale sale, eu consider că misticismul este o săgeată care nu își atinge ținta, ci are o traiectorie parabolică cu vârful aproape la jumătatea distanței către țintă. Deoarece, în ultimă instanță, toate școlile filozofice reiterează pe termen lung aceleași adevăruri despre univers și oameni, misticismul face acest lucru doar într-un mod mai puțin nuanțat sau direct. Dar ceea ce urmează să scriu se referă la o experiență oarecum mistică a participării mele la formele universale ale diverselor manifestări ale naturii sau creațiilor omenești în mediul citadin, unde densitatea populației transformă în bun public multe experiențe intime.

Odinioară, mai înainte ca toamna să muște cu adevărat din frunzele livezii din deal a bunicului, situată într-o regiune unde vara întârzia prin păduri ascunse printre dealurile ocolite de râul Olt, în Țara Făgărașului, am urcat și eu pe deal cu un aparat foto mic să mă împărtășesc din frumusețea pământeană a naturii lui Dumnezeu, fiindcă relația mea cu divinitatea a fost dintotdeauna trăită în miezul lucrurilor vii, contemplând cu ochii treji, dar fără efort de gândire și în tăcere, cum stau sau cum trec norii, cum se duc frunzele și zăpezile sau cum apare în lume un vițel și reflectam la simțeam eu ca fărâmă a lumii în acele momente. Adesea simțeam că trebuie să merg mai ales într-o direcție în care îmi dădea inima ghes. În ziua aceea de sfârșit de vară bătea vântul și am zărit un obiect mișcător, care, astfel, atrăgea atenția asupra lui, într-un pom destul de tânăr. M-am apropiat și am filmat câteva minute cu aparatul foto legănarea unei frunze uscate timpuriu, gata de a cădea din pom, dar fără să cadă, în ciuda vântului, fiindcă era prinsă puternic de un fir de păianjen, abia vizibil. Nu știu cum s-a întâmplat – oare păianjenul avea casă acolo, și dacă nu, atunci cum prinsese în drumul lui singura frunză uscată din pom? Această imagine mi s-a părut poetică și am scris o mică poezie inspirată de acea frunză.

După ani, mi-am reamintit imaginea aceea, rămasă în memoria cardului foto. Și de poezia de demult. Am hotărât să scriu o altă poezie, mai bună decât cea inițială, de fapt am încercat să scriu o altă poezie, în care să existe și imaginea acelei frunze, dar frunza să nu fie motivul principal al poeziei. Apoi am plecat la plimbare pe străzile din apropierea locuinței mele și, tot întâmplător, am mers pe o stradă care exista demult în memoria mea, fiindcă acolo locuisem mai demult. Am hotărât în mod conștient să intru în spațiul verde din spatele blocului de odinioară și m-am așezat întâmplător pe o bancă. Am ridicat privirea și am descoperit deasupra mea o frunză care se legăna, prinsă într-un fir de păianjen. Era deja septembrie, erau și alte frunze uscate, dar, oriunde întorceam privirea, nu era niciuna asemănător captivă pe un fir de păianjen, cum era cea pe care o fixasem din primul moment.

Adeseori am trăit genul acesta de întâmplări în care am descoperit repetabilitatea unor fenomene sau obiecte aparent la voia întâmplării și legătura dintre lumea mea mentală, subiectivă, cu aceste fenomene și obiecte. Este vorba de un fel de experiență mistică, în care individul este angrenat, cu voința sa conștientă cu tot, într-un întreg logic din mediul care îl înconjoară. Se poate vorbi despre conectivitate cu restul lumii ca întreg și despre sincronicitate ca teorie a cauzalității. Un alt exemplu dintre numeroase de acest fel este următorul. Mergând întâmplător pe stradă aproape de o stație de taxiuri, s-a distins drept ceva ciudat un taxi de la firma Nicolae Bălcescu, care s-a desființat, sau nu venea în zona mea sau funcționa sporadic. Cu puțin înainte sau după această întâmplare, am deschis absolut întâmplător un dulap vechi cu câeva rafturi cu cărți pe care le aeriseam rar de tot și am început să fac curat. Dintr-odată am luat la întâmplare o carte și era de la editura Bălcescu, care nu mai prea funcționa, la fel ca firma de taxiuri cu același nume. Am luat la întâmplare altă carte din cele câteva zeci care erau pe acelea rafturi și era o carte de Iris Murdoch – Mașina de iubit, cea sacră sau profană. Am deschis-o la întâmplare și s-a deschis exact la numele unui filozof la care tocmai mă gândisem cu puțin timp mai înainte. În viața mea, cuvântul descoperit întâmplător scris din cărți fie a urmat unei experiențe deja trăite, fie a fost un preambul al acesteia. Cele două fapte care apar sincronizate - nu neapărat în același cadru spațio-temporal, ci în lumea semnificațiilor anumitor indivizi. Ele pot fi cuvinte sau structuri propoziționale, dar și cuvinte urmate sau precedate de un avatar concret, obiectual. Despre sincronicitate nu se poate vorbi decât în raport cu lumea psihică subiectivă a unui individ oarecare. În experiența mea am întâlnit și asocieri întâmplătoare de evenimente concrete, obiectuale, care șuntează altfel medierea prin cuvinte – de exemplu privesc o floare undeva lângă drum din întâmplare și apoi, mergând pe stradă, văd o floare similară imprimată pe tricoul unei fete.

Asumpția mea e că universul e în întregime organizat logic, adică elementele sale componente se relaționează logic între ele. Dar e vorba de o logică în care atât simbolurile – care au de fapt corporalitate odată ce apar scrise sau gândite într-un sistem logic -, cât și operatorii abstracți care conectează aceste simboluri, au corespondent în lumea concretă și substantivată prin această logică simbolică. Astfel, universul este în întregime logic, dar semnificația sa, dacă există, nu este umanoidă – adică nu e adaptată pentru sistemul cognitiv al omului. Există categorii de obiecte similare și între obiectele unui subsistem există relații de interdependență, de participare continuă la crearea sau eliminarea altor subsisteme. Categoriile universului sunt totuși cognoscibile, apte de a fi descrise sau acceptate, dar unele nu au semnificație verbală universală, așa cum e în cazul similitudinilor. Sunt aspecte care evadează din corsetul conceptelor și prin urmare a sensurilor, ca atunci când ne gândim că e o coincidență fantastică, dar nu găsim niciun motiv rațional ca acea coincidență să existe.

Similitudinile pot lega prin relații logice diverse fenomene sau obiecte, care sunt similare ca formă, în sensul de tipar sau matriță. Relațiile acestea au diverse componente care sunt ințiate de logica sistemului în aproape același moment, fiind deci sincrone. Dacă sunt satisfăcute anumite condiții de manifestare a unor relații între obiecte și fenomene prin similitudine, atunci va exista și sincronicitatea de apariție a altor obiecte și fenomene în câmpul conștiinței subiectului uman: propriu-zis subiectul percepe și conștientizează legătura miraculoasă dintre sinele său individual și univers. Așadar, eu afirm că similitudinile - adică apartenența în psihicul individului a unor obiecte sau cuvinte la anumite categorii, poate conduce la fenomenul sincronicității, adică la un efect aparent straniu. Alții gândesc că ”contrariile se atrag”, tot așa cum e evident că între doi poli electrici poate să circule un curent electric. Eu afirm că în cazul acestor fenomene de sincronicitate cauza ar fi similitudinile. Dar ce sunt aceste similitudini?

La nivelul sistemului reprezentat de incluziunea omului în lumea exterioară sieși, comunicarea între părțile sistemului se face prin existența lucrurilor, nu prin esența lor, adică nu prin semnificația atribuită de subiectul conștient. Iar această existență este mai degrabă un concept transcedental, care poate fi încadrat simbolic în teorii filozofice, precum cele platonice, dar și prin numeroase alte teorii, chiar mai recente. Formele sau ideile platonice exprimă cel mai simplu conceptul de similitudine. Comunicarea între părțile sistemului se actualizează în lumea perceptibilă conștient, în contingent, odată ce s-a realizat participarea unor fapte transcedentale la aceeași relație de similitudine.
Astfel, atât cuvintele, cât și obiectele sau fenomenele desemnate de ele, prezintă similitudini cu alte obiecte sau fenomene, uneori ele par chiar superpozabile, identice, dar acest lucru nu e posibil în lumea reală. Două sau mai multe părți din sistemul psihic inconștient al individului comunică între ele fără știrea persoanei respective (uneori pot fi parțial conștientizate). Contextul obiectual și lingvistic permite astfel de apropieri între îndivid și lume, până la comuniune, identificare cu obiectul sau altfel de experiențe mistice. Aceste relații pot părea mistice, adică insuficient clarificate, cu toate că ele apar simbolic și asemănătoare și în teoriile celor care resping misticismul, care iau în considerare altfel de premise, dar ajung la același rezultat de cunoaștere integrativ.
În mod real, similitudinile sunt de ordin material, fie că e vorba de lucruri similare, fie că e vorba de cuvinte, caz în care ceea ce contează pentru apariția relației este forma obiectuală, sonoră, a cuvântului – omonimiile și paronimiile sale. Transformările în lumea sensibilă sunt antrenate de similitudini formale, materiale și sensibile în același timp. Apariția industriei de serie, a culturii de masă și a tiparului sau internetului (globalizare și interconectare culturală) sau a altor metode de comunicare a informației facilitează realizarea unor rețele de funcționare neurolingvistică care includ din ce în ce mai mulți oameni bogați în ceea ce privește posesiunile intelectuale și numărul sporit de ferestre deschise către energia transformatoare a similitudinilor.

În acest tip de comunicare între sine și lume nu există loc pentru semnificație ca forță a schimbării. Semnificația, adică transmiterea unui sens, este cheia înțelegerii în cazul unei comunicări protejate de zgomot, între doi sau mai mulți locutori, și chiar și în astfel de cazuri nu poate fi transmisă cu adevărat semnificația mesajului către destinatar, fiindcă semnificația este bazată pe miriade de experiențe subiective, legate de un anumit cuvânt sau de un bloc coerent de propoziții. Dacă sensul se transmite – parțial – aceasta se petrece numai când colocutorii împărtășesc aceeași semnificație sau o semnificație similară, așadar dialogul este aparent inutil, fiindcă nu aduce nimic nou. Cu toate acestea, oamenii percep dialogul ca având noimă sau înțeles, datorită faptului că, prin comunicare directă cu alți oameni, pot fi clarificate intrapersonal, în forul interior al individului, diverse semnificații sau pot fi adoptate noi semnificații, care pot fi contrare sau asemănătoare celor inițiale, desigur nu identice. Acesta e rolul de catalizator al comunicării.

Ceea ce se transmite, chiar și în cazul comunicării directe, face-to-face, este forma sonoră, vizuală sau pipăibilă (în alfabetul Braille) deci Ideea, tiparul fizic al cuvintelor care poartă semnificații. Oamenii percep semnificația drept lucrul care se transmite și nu invers. Prin enculturație, omul învață limba, prin urmare devine purtătorul unor foneme asociate cuvintelor pe care le învață. Această formă sonoră a cuvântului este imprimată în memoria individuală și apare pe harta auditivă a altor indivizi care vorbesc aceeași limbă, unele foneme apărând similare în limbi diferite. Cuvintele acționează ca intermediari între diferite arii corticale auditive ale oamenilor, iar ariile vizuale sunt interconectate prin perceperea obiectelor similare și prin lecturarea cuvintelor. Prin aceste afirmații eu descriu societatea drept una televizată – adică o lume în care proprietatea de conectivitate a creierului permite o anume comunicare cu alte creiere inteligente, prin forma sonoră sau vizuală a cuvintelor și prin forma obiectelor ca atare. Astfel și indivizi care aparțin unor popoare sau etnii diferite pot fi incluși în diferite rețele neurolingvistice comune, în cazul în care sunt percepute forme sonore asemănătoare sau aparent identice ale cuvintelor, care pot să aibă sensuri diferite în două sau mai multe limbi. Sunt în mod sigur implicate și ariile corticale care deservesc alte simțuri – care comunică informații similare, împărtășite ca în religia creștină, despre mirosuri, gusturi, atingeri. În ceea ce privește semnificația dobândită de oameni prn comunicare cu alți oameni sau cu mediul înconjurător, ea este un rezultat sinergic, care implică asocieri corticale, unice și personale, ale răspunsurilor la stimuli din memoria imediată sau din istoria vieții individului. În mod cert oamenii comunică și prin transmitere instinctuală, nu doar prin sensurile și semnificațiile incluse în computerul personal. Aceste gen de comunicare nonverbală arată că rețelele neuronale ale oamenilor sunt acordate la ritmul, forma și sunetul lumii care îi înconjoară, o lume în care există și alți oameni, de asemenea acordați în modul lor personal la ritmurile cosmice și biologice din univers. În aceste sens se poate aminti zicala ”Surdul nu aude, dar le potrivește.”, fiindcă, deși oamenii nu comunică între ei sensuri și idei identice, totuși, prin simplul fapt de a fi biologic înzestrați cu substanță nervoasă corticală și subcorticală, ei participă la comunicarea inter și intrapersonală a altor oameni, la fel cum solul hrănește pădurea. Prin aceasta, indivizii, care vorbesc diferite limbi, nu aud ceva prin cortexul lor auditiv, dar potrivesc, adică organizează informațiile aflate în lumea terestră, dar și în propria lor lume mentală, la un moment dat. Deoarece aparținem și lumii biologice, nu putem avea pretenția unei comunicări precise, precum cea dintre două sau mai multe computere, și chiar și aceea nu e o oglindă perfectă. Oamenii trăiesc însă într-o galerie de oglinzi alcătuită din diverși alți oameni, fiecare dintre ei cu alt intelect propriu.

Acest câmp de informații comune – prin informații mă refer strict la stimuli (cuvinte sau proprietăți ale obiectelor sau fenomenelor), care activează în mod similar ariile corticale ale indivizilor și duce la răspunsurile lor similare – este, în opinia mea, cauza sau originea creării sensului sau semnificației pentru un individ în mediul său intra și interpersonal, datorită unor multiple, dar idiosincrazice, coordonări ale activității diverselor părți ale sistemului lui nervos. De asemenea, aceleași similitudini între formele și proprietățile fizice ale cuvintelor sau obiectelor, deci apartenența la același tipar sau Idee virtuală, pot facilita apariția fizică în mediul individului, în mod aparent misterios, a unor obiecte sau cuvinte legate de forma sonoră sau vizuală etc. a stimulilor inițiali, apariție interpretată drept coincidență, noroc, ghinion, experiență mistică sau magică, sincronicitate ș.a., sistemul nervos al individului fiind factorul intermediar sau mediator.

Propriu-zis există două lumi diferite în viața psihică a omului - a cuvântului și a lumii obiectuale, cu mențiunea că, uneori, aceste lumi se unesc în conștiința omenească, dând sens sau semnificație. Această concepție nu contrazice identificarea cuvintelor drept factori mediatori.

Eu nu consider sincronicitatea sau altfel de forme de cauzalitate drept îngrădire a libertății sau liberului-arbitru, ci drept factor constitutiv, inerent condiției umane.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!