mi-e silă, viață,
și mi-e frig
de-atâtea drumuri paralele,
închise-n gând,
ninsori de mai
în intersecții iluzorii,
sărman cuvânt,
pus să cerșească
un drept fatal la înțeles,
desene în noroi uscat
zâmbesc și mint
și cântă și lovesc
lumina rătăcită
în priviri,
spărgând un sens
în mii de-orbiri,
mărunte adevăruri verzi
primesc din nou o toamnă
prea devreme,
și e mereu o gură de pământ
ce se-oferă generoasă
să le-nghită,
și iar uităm trecutul
închis în umbra minții,
escaladând trădări după trădări,
pe-o scară-orizontală,
ne auzim strigați
pe nume fără conținut,
croite din literele mici,
simboluri caraghioase
ale tăcutei lipse de-ntrupare,
hălăduim din moarte-n moarte,
absenți
din propria ramă de oglindă,
străine lanuri, răcite veri,
trufaș miros de fum captiv,
proscrise ierni,
și imităm cu mare artă
o viață între limbi de ceas,
sirene sună a plictis
în gări pustii
în care doar o șină-a mai rămas.

e noapte, viață,
și mi-e rău,
de-atâția oameni singuri
dormind între tăceri.